— Îmi pare rău, dar aşa am gîndit, răspunse Btlly sincer. Ochii lui albaştri, cu gene lungi, ca ai lui Willie Abbott, ameninţau sa se umple de lacrimi.
—
Apreciez sinceritatea ta, Billy, zise Rudolph. Căci tinerii de vîrsta ta ştiu deja cum să-şi disimuleze adevăratele sentimente faţa de unchii lor bogaţi.
— Ce caut eu aici, la celălalt capăt al ţării, cînd mama jeleşte singură, noapte de noapte?
continuă Billy repezit. Moare un om de talia lui Colin iar eu ce ai vrea să fac? Să aplaud la un meci tîmpit de fotba sau să-l ascult pe un ipocrit în negru predicînd despre Iisus mîntuitorul? Începu să
tamponeze cu batista lacrimile care acum îi curgeau şiroaie pe obraj, dar continuă să vorbească pe un ton înverşunat. Dacă nu mă iei de aici, o să fug. O să mă duc la mama. O să găsesc eu un mijloc sa ajung la ea. Și dacă o pot ajuta în vreun fel, am să o ajut.
337
— Bine, zise Rudolph, să nu mai vorbim despre lucrunle astea. Nu știu cum să te ajut eu pe tine, dar îţi promit sa încerc ceva. E corect aşa? Billy aprobă în tăcere, cu o mină nenorocită. Îşi şterse lacrimile şi băgă batista în buzunar.
— Acum haide să ne terminăm masa, îl îndemna Rudolph. El nu mai mîncă cine ştie ce, dar îl privi pe Billy cum își curăță farfuria. Apoi comandă plăcintă de mere a la mode şi iaraşi Billy îşi curaţă farfuria. Paisprezece ani era o vîrstă care absorbea totul – lacrimi, moarte, mila, plăcintă cu mere, îngheţată – de-a valma, fără deosebire. După masă, în maşină, spre şcoală, Rudolph zise:
— Du-te sus la tine în cameră şi adună-ţi lucrurile. Fă-ţi bagajul şi aşteaptă-mă jos.
Se uită la el cum intra în clădire, frumuşel în hainele sale de duminică, apoi coborî din maşină şi îl urmă. În spatele său, pe pajiştea care începea să se usuce, băieţii se jucau cu mingea.
Strigau voioşi: „Aruncă-mi-o mie, aruncă-mi-o mie!” şi se zbenguiau în timp ce continuau jocul la care Billy nu participase niciodată.
Sala comună de la intrare era şi ea ticsită. Aici băieţii jucau ping-pong, stăteau aplecaţi pe tabla de şah, citeau cărţi şi reviste sau ascultau la tranzistor meciul cu echipa Giants. De sus, de la un alt aparat cu tranzistori, se rostogoleau în valuri răcnetele unui grup folk. Băieţii de la masa de ping-pong făcură loc respectuoşi bărbatului în vîrstă care traversă sala şi se îndreptă spre uşa apartamentului familiei Fairweather. Păreau nişte tineri cuviincioşi, manieraţi, voinici, mulţumiţi, nădejdea Americii. Dacă ar fi fost tată, într-o asemenea ambianţă ar fi dorit să-şi ştie copilul în după-amiezele de duminică. Dar nepotul său, inadaptabilul, simţea că se sufocă şi moare. Dreptul constituţional de a fi inadaptabil!
Apăsă pe butonul soneriei de la intrarea apartamentului familiei Fairweather. Uşa o deschise un bărbat înalt, uşor adus de spate, cu o buclă rebelă căzută pe frunte, un bărbat cu aer de om sănătos care îi zîmbi binevoitor. Ce echilibru nervos impecabil trebuia să aibă un asemenea bărbat ca să locuiască într-o clădire plină de băieţi!
— Domnul Fairwather? întrebă Rudolph.
— Da. Răspunsul veni uşor, prieteneşte.
— Vă deranjez, dar n-am încotro. Trebuie să vă vorbesc. Sînt unchiul lui Billy Abbott. Am fost...
— A da. Domnul Fairweather îi întinse mîna. Mi-a spus soţia mea că aţi fost în vizită la noi înainte de masă. Nu vreţi să intraţi? O luă înainte pe un coridor căptuşit cu rafturi ticsite de cărţi şi intrară în camera de zi, încărcată şi ea de cărţi. Gălăgia din sală comună se stinse ca prin minune cînd închiseră uşa. Era un adevărat sanctuar, o oază de linişte, la adăpost de exuberanţa tinerilor şi izolat de tinereţea năvalnică prin şirurile de cărţi. Rudolph îşi zise că greşise cînd refuzase postul de la colegiu, oferit de Denton.
Doamna Fairweather era aşezată pe canapea şi bea o ceaşcă de cafea. Copilul şedea pe jos, rezemat de picioarele ei, şi răsfoia o carte cu poze colorate. Setter-ul moţăia, întins, de partea cealaltă. Doamna Fairweather zîmbi şi ridică ceaşca în semn de salut. Nu e posibil să fie atît de fericiţi, gîndi Rudolf, conştient că îl cuprindea invidia.
— Vă rog să luaţi loc, îl invită domnul Fairweather. Doriţi cafea?
— Nu, mulţumesc, abia am băut. De altfel nu vă reţin decît cîteva minute. Rudolph se aşeză
cam băţos pe scaun, simţindu-se nelalocul său pentru că era unchiul şi nu tatăl lui Billy.
338
Fairweather se aşeză lîngă soţia sa, pe canapea. Purta pantofi de tenis pătaţi cu verde şi o cămaşă din ţesătură de lînă.
— Aţi avut o discuţie eficientă cu Billy? îl întrebă el pe Rudolph. Avea un uşor accent sudic, plăcut, de gentelman din Tidewater-Virginia.
— Am vorbit cu Billy, confirmă Rudolph, dar nu ştiu cît de eficientă a fost discuţia noastră.
Domnule Fairweather, vreau să-l iau pe băiat cu mine, măcar pentru cîteva zile. Socotesc că este absolut necesar.
Soţii Fairweather schimbară rapid o privire.
— E chiar aşa de serioasă situaţia? întrebă el.
— Destul de serioasă, confirmă Rudolph.
— Am făcut tot ce ne stă în putinţă, zise domnul Fairweather, fără ton de scuză în glas.
— Îmi dau seama, zise Rudolph. Doar că Billy e un băiat de o sensiblitate deosebită, iar viaţa lui a fost tulburată de unele lovituri dureroase în ultimul timp. Rudolph se întreba dacă soţii Fairweather au auzit de Colin Burke, dacă regretau talentul dispărut pentru totdeauna. Nu e nevoie să intru în amănunte, continuă el. Motivaţiile unui adolescent pot părea fanteziste, dar simţămintele lui pot fi teribil de reale.
— Deci vreţi să-l luaţi? întrebă domnul Fairweather.
— Da.
— Cînd?
— În zece minute.
— O! exclamă doamna Fairweather.
— Pentru cît timp? întrebă calm domnul Fairweather.
— Nu ştiu. Poate cîteva zile. Poate definitiv.
O linişte apăsătoare se aşternu între ei. De dincolo de fereastră se auzea glasul unui băiat care striga semnalînd „tuşă-placare, 22, 45, 38!” Fairweather se duse la masa pe care se afla serviciul de cafea şi îşi reumplu ceaşca.
