— Poate că nu, admise Rudolph. Dar ar fi găsit el altceva...

— Numai că altceva n-a fost. A fost doar Teddy Boylan care o regula pe sora lui. Cît despe tine...

— Eu ştiu tot ce e de ştiut despre mine, o întrerupse Rudolph.

391

— Oare? Te-ai fi dus şi ai fi terminat colegiul, te-ai fi îmbrăcat atît de elegant astăzi, dacă

nu era Teddy Boylan care să te susţină? Cine altcineva, dacă nu Teddy Boylan, a insuflat în tine dorinţa aprigă de a face avere şi încă în timpul cel mai scurt posibil? Cine te-a întreţinut şi răsfăţat la colegiu? Cine a semănat şi a făcut să crească în tine încrederea nestrămutată şi spiritul de stăpîn care porunceşte? Nu Teddy Boylan? Gretchen termină de băut al doilea pahar de martini.

— Bine, bine, zise Rudolph, o să-i ridic un monument.

— N-ai face rău. Nu mă îndoiesc că acum ţi-ai putea permite. Cu averea pe care o are soţia ta...

— Asta se cheamă lovitură sub centură! explodă furios Rudolph. Ştii bine că n-am avut nici cea mai mică idee...

— Tocmai asta vreau să spun, zise Gretchen. Caracterul îngrozitor al familiei Jordache s-a transformat în altceva datorită norocului tău.

— Dar cu caracterul tău cum e? Nu faci parte şi tu din familia Jordache?

Glasul lui Gretchen se schimbă radical, îşi pierdu asprimea şi deveni blînd, figura ei tristă

arăta parcă mai tînără.

— Cînd trăia Colin nu eram îngrozitoare, răspunse ea.

— Nu, nu erai, confirmă Rudolph.

— Nu cred că voi mai găsi un om cum era Colin, cît voi trăi, zise cu tristeţe Gretchen.

Rudolph simţi că mînia i s-a risipit. Se întinse şi luă mîna surorii sale.

— N-ai să mă crezi, dar sînt convins că ai să găseşti unul, zise el cu duioşie.

— Nu, repetă ea.

— Ce ai de gînd să faci? Să stai şi să jeleşti toată viaţa?

— Nu.

— Atunci?

— Mă duc să continui şcoala.

— Şcoala? Lui Rudolph nu îi venea să creadă. La vîrsta pe care o ai?

— La cursurile de specializare de la U.C.L.A., zise Gretchen. În felul acesta voi rămîne acasă şi în acelaşi timp o să-l pot îngriji pe Billy. Am discutat deja cu cei de la şcoală şi au fost de acord.

— Ce vrei să studiezi?

— Ai să rîzi dacă îţi spun.

— În ziua de astăzi nu mai rîd de nimic, o asigură Rudolph.

— Ideea mi-a dat-o tatăl unui băiat care e coleg cu Billy, zise Gretchen. E psihiatru.

— Iisuse Cristoase! exclamă Rudolph.

— Ce ţi-am spus? Nu-i aşa că îţi vine să rîzi?

— Îmi pare rău, se scuză Rudolph.

— Tatăl băiatului despre care ţi-am vorbit lucrează cîteva ore pe zi într-o clinică alături de psihiatri fără doctorat în medicină, care însă au terminat studiile de specialitate, şi-au luat toate examenele şi sînt autorizaţi să se ocupe de cazuri care nu prezintă complicaţii deosebite: terapie în grup, copii inteligenţi care nu vor să înveţe să scrie şi să citească sau care se comportă rău în mod voit în societate, copii refulaţi proveniţi din familii dezmembrate, tinere frigide datorită efectului 392

nefast al religiei practicate sau al vreunei traume cauzate de o experienţă sexuală timpurie şi care sînt pe cale de a se despărţi de soţii lor, copii de negri sau de mexicani care încep şcoala cu întîrziere şi nu reuşesc să ajungă la nivelul celor de o vîrstă cu ei, pierzîndu-şi în felul acesta identitatea...

Nerăbdarea lui Rudolph creştea pe măsură ce o asculta.

— Deci, întrerupse el, ai să rezolvi problemele negrilor şi mexicanilor, ale fetelor religioase şi ale tale, înarmată cu o bucată de hîrtie de la U.C.L.A şi...

— O să rezolv o problemă, poate două, poate o sută şi în acelaşi timp o să rezolv şi propriile mele probleme, zise Gretchen cu hotărîre. O să fiu ocupată şi o să fac ceva folositor.

— Nu ceva nefolositor, ca fratele tău. Asta vrei să insinuezi? Rudolph era destul de şocat.

— Deloc, respinse Gretchen. Tu eşti folositor în felul tău, lasă-mă şi pe mine să fiu, în felul meu.

— Şi cît va dura treaba asta?

— Minimum doi ani pentru ca să mi se acorde gradul. Apoi voi continua studiile de psihanaliză ca să obţin şi diploma.

— N-ai să termini niciodată. Ai să găseşti un bărbat şi...

— Poate, admise Gretchen. Deşi mă îndoiesc. Dar nu e imposibil. Martha intră şi îi anunţă

că a aranjat masa în sufragerie. Gretchen se duse şi îi luă pe Billy şi Thomas. Toată familia se aşeză

în jurul mesei şi începu să mănînce, fiecare purtîndu-se cu toată politeţea faţă de ceilalţi comeseni.

„Fii drăguţ şi dă-mi muştarul”, „mulţumesc”, „nu, îmi ajunge deocamdată” şi alte fraze asemănătoare se împleteau cu clinchetul tacîmurilor şi paharelor.

După masă imediat urcară în maşină şi porniră spre New York, lăsînd-o pe mama lor cea moartă singură în mormîntul ei.

Ajunseră la Hotel Algonquin puţin după şapte. Gretchen trăsese aici pentru că în apartamentul lui Rudolph – cu un singur dormitor, unde îl aştepta Jean – nu era spaţiu suficient de locuit. Rudolph o întrebă dacă nu ar vrea să cineze cu el şi cu Jean, dar Gretchen refuză: nu era ziua cea mai nimerită pentru a-şi cunoaşte cumnata. Rudolph îl invită şi pe Thomas, dar acesta îi răspunse, scurt, că avea o întîlnire.

Cînd coborî din maşină, Thomas îl cuprinse pe după umeri pe nepotul său şi-i zise:

— Şi eu am un băiat, Billy, mult mai mic decît tine. O să fiu tare mîndru dacă ajung să-l văd mare ca tine.