— Sînt mult mai bune decît spui tu, susţinu Gretchen.
— Aprecierea unei femei îndrăgostite, zîmbi ironic Johnny.
— Ce vrei de fapt? îl întrebă Gretchen.
— Nimic, răspunse Johnny. La naiba, cred că devin nesuferit pentru că nu am folosit cum trebuia prilejul ce mi s-a oferit. Iar acum îmi dau aere şi pun întrebări politicoase invitatei mele, fosta soţie a unuia din cei mai buni prieteni ai mei. Presupun că eşti fericită? întrebă el brusc.
— Foarte fericită.
— Frumos răspuns. Johnny dădu din cap, aprobator. Foarte bun răspuns. Doamna şi-a aflat împlinirea ce mult timp îi fusese refuzată, împlinire realizată în cadrul celei de a doua căsnicii cu un maestru – scund, dar foarte activ – al ecranului argintiu.
— Continui să-ţi dai aere. Dacă vrei, mă scol şi plec, ameninţă Gretchen.
— Trebuie să vină desertul. Întinse mina – netedă, cărnoasă, cu degete rotunde şi palma moale – şi o puse pe a ei. Nu pleca. Am şi alte întrebări pe care vreau să ţi le pun. Tu, o fată atît de newyorkeză, atît de preocupată de propria-ţi viaţă, ce dracu faci, zi de zi, în locul acela blestemat?
— Majoritatea timpului îi mulţumesc Domnului că nu mai sînt la New York, răspunse Gretchen.
— Şi restul timpului? Să nu-mi spui că doar stai, faci pe gospodina şi îl aştepţi pe tăticu să
se înapoieze în sînul căminului, de la studio, ca să-ţi povestească ce minuni a grăit Sam Goldwin la prînz.
— Dacă vrei să ştii, chiar asta şi fac. Sînt parte din viaţa unui om pe care îl admir şi pe care îl pot ajuta. Găsesc că este mult mai bine aşa pentru mine decît atunci cînd îmi dădeam importanţă
şi în fond eram o mucoasă, mă regulam pe apucate, îmi apărea numele prin reviste şi trăiam cu un bărbat pe care trebuia să-l smulg cu forţa, de trei ori pe săptămînă, din faţa sticlei cu băutură.
307
— Aha, noua revoluţie feminină, zise cu falsă admiraţie Johnny. Biserica, copiii, bucătăria!
Iisuse, eşti ultima femeie de la care m-aş fi aşteptat...
— Elimină biserica şi ai să capeţi imaginea perfectă a vieţii mele, O.K.? Se ridică în picioare. Şi o să mă lipsesc de desert. Maeştrilor ăia, scunzi şi activi, ai ecranului argintiu le plac nevestele mlădioase.
— Gretchen! o chemă Johnny, în timp ce ea păşea cu hotărîre spre uşă.
Glasul său avea inflexiuni de naivă surprindere. I se întîmplase ceva nemaipomenit, fără
precedent, ceva de neimaginat, care nu se încadra în regulile jocurilor bine puse la punct şi pe care le respecta el. Gretchen ieşi vijelios din restaurant înainte ca vreunul din numeroşii chelneri să
apuce a-i deschide uşa.
Mergea repede spre Fifth Averiue; apoi, treptat, îşi încetini ritmul pe măsură ce i se potolea furia. Îşi zise că a fost o prostie din partea ei că s-a necăjit. Ce-i păsa ei de părerile lui Johnny Heath, de convingerea lui că ea îşi iroseşte viaţa!? Pretindea că îi place ceea ce el considera a fi o femeie liberă, pentru că în felul acesta el însuşi se considera liber şi neangajat. Fusese frustrat de banchetul la care rîvnise şi de aceea voia să o facă pe ea să plătească pentru eşecul suferit. Dar Johnny habar nu avea ce însemna pentru ea faptul că, trezindu-se dimineaţa, îl găsea pe Colin dormind lîngă ea.
Ea nu se considera liberă de bărbatul ei, Colin nu era liber de ea şi tocmai de aceea deveniseră fiinţe omeneşti mai bune, mai înţelegătoare şi mai vesele. Ce soi de aiureală credeau ei că e libertatea?
Se înapoie la hotel, urcă la ea şi ceru fetei de la centrala telefonică să facă legătura cu locuinţa ei din Beverly Hills. Erau orele opt seara la Los Angeles şi Colin trebuia să fi ajuns acasă
de-acuma. Simţea nevoia să-i audă vocea, deşi ştia că lui nu îi plăceau convorbirile telefonice şi de aceea, în majoritatea cazurilor adopta un ton acru, brusc, chiar şi cu ea, cînd se întîmpla să-l caute.
Dar nu răspunse nimeni, iar cînd telefonă la studio şi ceru sala de montaj, află că „domnul Burke plecase deja”.
Puse, încet, la loc, receptorul. Apoi se aşeză la masă, luă o foaie de hîrtie şi se apucă să scrie.
„Dragă Colin, începu ea, te-am căutat şi nu erai acasă şi nici la studio nu te-am găsit, iar eu sînt tristă pentru că un bărbat care mi-a fost cîndva amant a spus cîteva lucruri neadevărate, iar la New York e prea cald, iar Billy îşi iubeşte tatăl mai mult decît mă iubeşte pe mine şi sînt foarte nefericită
că nu ţi-am auzit măcar glasul căci trebuia să fi fost deja acasă, iar mie îmi trec prin cap lucruri urîte despre tine şi de aceea o să cobor la bar ca să beau un pahar, poate chiar două sau trei pahare, iar dacă cineva o să încerce să mă agaţe o să chem poliţia, dar nu ştiu cum o să pot trăi două săptămîni pînă să te văd din nou şi sper că nu ţi-am devenit nesuferită pentru că m-am arătat o îngîmfată de soiul celor care „le-ştiu-pe-toate” în chestiunea secvenţei cu oglinda, iar daca tu m-ai iertat, iar eu ţi-am promis să nu mă schimb şi nici să mă prefac sau să-mi ţin gura cu condiţia ca şi tu să făgăduieşti că nu o să te schimbi sau să te prefaci şi nici gura nu ai să o ţii închisă, iar gulerul cămăşii tale mi s-a părut cam ros, am observat lucrul acesta în drum spre aeroport, ceea ce înseamnă că sînt o gospodină groaznică, dar sînt gospodină, gospodină, gospodină, o femeie în casa ta, cea mai bună
profesie din lumea toată, iar dacă data viitoare cînd te-oi căuta nu te găsesc acasă, Dumnezeu ştie ce pedeapsă o să-i cer să pregătească pentru tine, te iubesc, G.”
308
Puse scrisoarea într-un plic de poştă-avion, fără să o recitească şi cobori în holul hotelului. Îl timbră şi îl introduse în cutie, stabilind legătura prin hîrtie, cerneală şi cursa aviatică de noapte cu centrul vieţii ei, la cinci mii de kilometri, de partea cealaltă a marelui continent. Apoi se duse la bar, bău două pahare de whisky, fără să-i vorbească barmanului; şi nimeni nu încercă să o agaţe. După
care urcă la ea, se dezbrăcă şi se culcă.
A doua zi dimineaţă o trezi telefonul.
— Venim să te luăm într-o jumătate de oră, o anunţă Willie. Noi am luat deja micul dejun.
Fostul soţ şi fostul aviator, Willie, conducea iute şi cu îndemînare maşina. Primele frunze ale copacilor începeau să ruginească, anunţînd toamna care îşi punea, încet-încet, pecetea pe frumoasele coline ale ţinutului New England. Se apropiau de şcoală. Willie purta ochelari, dar de asta data pentru a-şi proteja ochii de razele orbitoare ale soarelui, nu pentru a ascunde urmele lăsate de băutură. Mînuia sigur volanul, glasul îi suna ferm, nu flecărea aşa cum făcea în mod ipocrit după
o noapte pierduta, dedicată băuturii. Opri maşina de două ori pentru că Billy avea rău de maşina şi îi venea să vomite. Altminteri călătoria decurse plăcut. Cine îi vedea în maşina nouă, sclipitoare, trecînd în viteză, rămînea cu impresia ca sînt o tînără şi prezentabilă familie tipic americană, destul de înstărită, care călătorea prin cel mai verde peisaj ai Americii, într-o zi însorită de septembrie.
Clădirile şcolii, împrăştiate printre copaci şi terenuri de sport, erau construite în stil colonial, din cărămidă roşie în cea mai mare parte, cu coloane albe ici-colo. Cîteva vile de lemn, ce serveau drept dormitoare pentru elevi, împestriţau campus-ul şcolii. În timp ce se îndreptau spre clădirea centrală, Willie zise:
— Billy, te înscrii la un club rural.
Parcară maşina şi urcară treptele care duceau într-o sala mare, dominată de forfota părinţilor şi elevilor. O doamnă zîmbitoare, între două vîrste, se afla în spatele biroului amenajat pentru înscrierea noilor elevi. Le strînse mîna, îi asigură că se bucură văzîndu-i-”E o zi frumoasă, nu-i aşa?” – îi dădu lui Billy o insignă colorată ca să o puna la reverul hainei şi strigă: „David Crawford!” către un grup de băieţi mai vîrstnici, purtători şi ei de insigne de diferite culori. Un lungan cu ochelari răspunse la apel şi veni repede la birou. Femeia între două vîrste făcu prezentările, apoi zise:
