Urcă la el în cameră. Nu era obosit, pur şi simplu nu voia să mai stea în aceeaşi cameră cu Rudolph. Dacă ar fi ştiut unde a fost depus trupul mamei, s-ar fi dus la ea să plîngă de unul singur.

Nu îşi amintea să o fi îmbrăţişat vreodată cît trăise.

Nu voia să-l deştepte pe Billy care dormea în alt pat, îmbrăcat într-o pijama albastră; de aceea lăsă uşa crăpată, ca la lumina care pătrundea din culoar să se poată mişca în voie, fără zgomot.

Nu avea pijama şi nădăjduia că dimineaţa, cînd se va trezi, băiatul să nu se mire văzîndu-l că

dormise în chiloţi. Puştiul era drăguţ, mirosea plăcut, a proaspăt spălat; şi probabil că încă nu ştia că

trebuie să aibă o părere proastă despre unchiul său. Thomas îi găsise plîngînd, la spital, pe Gretchen şi Billy, şi îi îmbrăţişase încercînd să le aline durerea.

Privindu-l pe Billy, Thomas îşi aduse aminte de Wesley. Trebuia să facă ceva pentru fiul său, nu putea lăsa să fie crescut de o vagaboandă ca Teresa.

Închise uşa şi se strecură în aşternutul moale, curat. Rudolph dormise toată viaţa lui într-un pat ca acesta.

III

O mare mulţime, în care se distingea Teddy Boylan, venise să asiste la funeralii. Ziarele din Whitby şi Port Philip socotiseră moartea mamei cetăţeanului de vază care era Rudolph Jordache un prilej suficient de important pentru a acorda un spaţiu acestui trist eveniment. Şi pentru că despre Mary Jordache nu prea aveau multe de spus, supliniseră lacuna descriind realizările pe tărîm obştesc iniţiate de fiul ei, precum şi onorurile ce i se acordaseră: preşedinte al Consiliului de Administraţie al întreprinderii D.C., al doilea preşedinte al Camerei de Comerţ din Whitby, licenţiat cum laude al Universităţii Whitby, membru al Consiliului Director al aceleiaşi universităţi, al Comisiei de Planificare din Whitby şi din Port Philip, spirit întreprinzător, comerciant cu vederi largi, deschise spre viitor, sprijinitor al dezvoltării imobiliare. Nu uitaseră să menţioneze că făcuse parte din echipa atletică a oraşului Whitby – concurînd la 200 metri plat – şi nici faptul că prin anii '40 condusese orchestra de jaz „River Five”, al cărei solist la trompetă fusese în acelaşi timp.

Biata mama, gîndea Rudolph care se uita la îmbulzeala din biserică, ce mult s-ar fi bucurat dacă ar fi putut vedea lumea adunată la ceremonia care fusese organizată în memoria ei.

Rudolph stătea la capul sicriului şi se străduia să nu asculte minciunile debitate de părintele McDonnel, care se dovedi a fi mai palavragiu decît îşi închipuise. Se uita la Gretchen şi nădăjduia, în gînd, că ceremonia funebră în curs de desfăşurare nu îi zgîndărea rana încă proaspătă din inimă, amintindu-i de celălalt sicriu de la crematoriul din California. O privi cu atenţie, dar nu i se păru că

ar fi prea impresionată şi se linişti.

Păsărelele ciripeau voioase printre ramurile copacilor din cimitir, bucurîndu-se de asaltul verii. Coşciugul fu lăsat în groapă, în hohotele de plîns ale partenerelor de bridge. Rudolph, Gretchen şi Thomas stăteau unul lîngă altul. Gretchen îl ţinea de mînă pe Billy.

387

Boylan îi ajunse din urmă în timp ce se îndreptau spre şirul de limuzine negre care aşteptau afară.

— Nu vreau să vă tulbur, se scuză el cînd se opriră. Gretchen, Rudolph, doresc numai să-mi exprim regretul pentru pierderea mamei voastre. Era încă tînără.

O clipă Rudolph rămase nedumerit. Mama i se păruse din totdeauna bătrînă, fusese bătrînă

încă de la treizeci de ani şi începuse să moară înainte de a fi împlinit această vîrstă. Pentru întîia oară îşi aminti vîrsta mamei şi se simţi impresionat: cincizeci şi şase de ani, atîţia cîţi număra şi Boylan. Nu era de mirare, deci, că Boylan spusese de ea că „era încă tînără”.

— Mulţumesc, Teddy. Rudolph îi strînse mîna.

Boylan nu părea încă pregătit să ia drumul gropii. Părul său avea culoarea dintotdeauna, faţa lui era bronzată, fără riduri, ţinuta dreaptă, iar pantofii lustruiţi ca de obicei.

— Ce mai faci, Gretchen? o întrebă Boylan.

Lumea care participase la ceremonia funebră se opri în spatele lor, nedorind să se înghesuie pe lîngă ei, pe cărăruia îngustă dintre morminte, aşternută cu pietriş, şi să-i deranjeze. Iar Boylan accepta ca fiind firesc acest semn de respect din partea concetăţenilor.

— Mulţumesc, Teddy, bine, răspunse Gretchen.

– Presupun că e băiatul tău, zise Boylan zîmbind către Billy.

— Billy, dumnealui este domnul Boylan, un vechi prieten al familiei noastre, făcu Gretchen prezentările.

— Ce faci, Billy? Boylan strînse mîna băiatului. Sper să ne revedem cu un prilej mai fericit.

Billy nu spuse nimic. Thomas îl privea pe Boylan cu ochii îngustaţi. Rudolph avea impresia că fratele său ascundea în spatele pleoapelor lăsate pe jumătate o poftă nebună de a izbucni în hohote de rîs. Îşi amintise, oare, seara aceea cînd îl văzuse pe Boylan plimbîndu-se gol-puşcă prin casa lui de pe deal, cu paharul de whisky în mînă, pentru Gretchen care se afla în patul din camera de la etaj? Gînduri tocmai potrivite la o înmormîritare!

— Fratele meu Thomas, îl prezentă Rudolph.

— A, da, zise Boylan, dar nu îi întinse mîna şi continuă să-i vorbească lui Rudolph. Dacă

multiplele tale preocupări îţi vor da răgaz, Rudy, poate îmi telefonezi şi aranjăm să luăm masa împreună într-o seară. Vreau să recunosc că am greşit, că tu ai avut dreptate alegîndu-ţi cariera pe care o doreai. Şi adu-o cu tine pe Gretchen dacă va fi liberă.

— Plec în California, răspunse Gretchen.

— Ce păcat! Ei bine, nu vreau să vă mai reţin. Se înclină uşor şi se retrase.

În hainele sale de culoare închisă, cu trupul zvelt – a cărui întreţinere necesita, fără îndoială, o cheltuială considerabilă – Boylan părea nelalocul lui în coloana cenuşie a întristatei adunări constituită din cetăţenii orăşelului.

În timp ce se apropiau de prima limuzină – unde părintele McDonnel voise să se urce însă

Rudolph îl oprise fără menajamente şi îl îndrumase spre altă maşină – Gretchen îşi dădu seama, uşor şocată, cît de mult semăna fratele ei cu Boylan; bineînţeles, nu în aspectul exterior (şi, nădăjduia, nici în caracter), ci în atitudine, în felul de a vorbi și de a se mişca, în gesturi şi în alegerea hainelor. Gretchen se întreba dacă Rudolph realiza cît de mult îi datora el acestui om şi dacă i-ar face plăcere să afle lucrul acesta de la ea.

388

Pe drum, în timp ce se înapoiau acasă la Rudolph, Gretchen se gîndi numai la Boylan.

Recunoştea că gîndurile ei ar fi trebuit să se îndrepte spre mama, a cărei groapă nici nu fusese încă

acoperită de pămînt, în cimitirul acela ce răsuna de glasul zglobiu al păsărelelor. Se gîndea la cel care fusese pentru ea primul iubit, fără dragoste sau melancolie, dar şi fără resentimente, dezgust sau dorinţă de răzbunare. Avea, mai degrabă, senzaţia că a dat peste o jucărie de mult uitată într-un cufăr rătăcit prin pod, o păpuşă care îi plăcuse foarte mult cînd era copiliță, dar la care acum privea curioasă, silindu-se să-şi amintească dacă ţinuse la ea, fără a reuşi însă şi de aceea se hotărîse să o arunce sau să o dea unui copil de prin vecini. Prima dragoste! Iubitul ei de Sfîntul Valentin!56

Ajunseră acasă şi conveniră că au nevoie de un pahar cu whisky. Billy, palid şi obosit, se plînse că îl doare capul şi urcă la el în cameră ca să se întindă puţin. Martha continua să verse şiroaie de lacrimi, ceea ce nu o împiedică să meargă la bucătărie ca să le pregătească o gustare.

Rudolph prepară două martini-uri, pentru el şi Gretchen, şi turnă whisky peste gheaţă pentru Thomas care între timp îşi scosese haina, prea strîmtă pentru umerii săi masivi, şi îşi descheiase gulerul cămăşii. Şedea pe un scaun de lemn cu speteaza dreaptă, cu coatele sprijinite de coapse şi cu mîinile lăsate să atîrne între genunchi. Oriunde se aşează, îţi dă impresia că se află în colţul unui ring, gîndi Rudolph, uitîndu-se la el.

Ridicară paharele şi băură, fără să o pomenească pe mama lor.

Hotărîră să plece împreună la New York, îndată după masă, căci nu doreau să rămînă pentru a primi condoleanţe din partea concetăţenilor. Mormane de flori le fuseseră trimise acasă, dar Rudolph dispusese ca toate să fie duse la spital unde mama se afla încă după ce murise. Reţinuse un singur buchet mare de narcise, care părea o explozie galbenă pe măsuţa de culoare închisă din faţa canapelei pe care şedeau. Razele soarelui pătrundeau în valuri prin ferestrele deschise, aducînd cu ele aroma ierbii proaspăt cosite de pe pajiştea din faţa casei. Camera, cu tavanul jos străbătut de grinzi în stilul secolului al XIX- lea, se prezenta cochetă şi echilibrată, aranjată – după gustul lui Rudolph – fără aerul acela de vechi şi demodat la care te puteai aştepta, dar şi fără ostentaţia agresivă a modernismului actual.

— Ce ai să faci cu casa? întrebă Getchen. Rudolph ridică din umeri.

— Cred că am s-o păstrez, deşi acum e prea mare pentru mine. Sînt silit încă să-mi petrec aici o bună parte din timp. Ai vrea să vii să locuieşti cu mine? întrebă Rudolph.

Gretchen clătină din cap. Confruntările dintre avocaţi, în litigiul cu fosta soţie a lui, Colin, continuau.

— Sînt legată de California, răspunse ea.

— Dar tu? îl întrebă Rudolph pe Thomas.

— Eu? Thomas era surprins. Ce dracu să caut eu aici?