— Ai să găseşti tu ceva de făcut. Rudolph evită cu grijă să-i spună „îţi găsesc eu ceva”.

Sorbi din paharul pe care îl ţinea în mînă, mulţumit că avea un pretext care îi permitea să-şi camufleze sentimentele. Oricum, trebuie să recunoşti că e mai bine aici decît acolo unde locuieşti la New York.

56 4 februarie, dată la care este obiceiul ca tinerii să-şi aleagă iubita sau iubitul.

389

— N-am de gînd să rămîn prea mult timp prin împrejurimi, zise Thomas. Lumea de aici se uită la mine ca la un animal ciudat de la grădina zoologică.

— Exagerezi, îşi exprimă părerea Rudolph.

— Amicul tău, Boylan, nici n-a catadicsit să-mi întindă mîna, deşi unde dracu poţi strînge o mînă dacă nu la înmormîntare?

— El e un caz aparte.

— Este, fără îndoială, rîse Thomas nu prea tare, iar rîsul său suna ciudat, alarmant, în atmosfera sumbră din cameră.

— De ce rîzi? îl întrebă Rudolph, în timp ce şi Gretchen îl privea nedumerită pe fratele ei.

— Cînd ai să-l mai vezi pe Boylan să-i spui că a avut dreptate să nu-mi întindă mîna, răspunse Thomas.

— Ce tot îndrugi, Tom? Rudolph era intrigat la rîndul său.

— Întreabă-l dacă îşi mai aminteşte de „Noaptea V”, de focul care a izbucnit pe proprietatea lui şi de crucea în flăcări.

— Ce vrei să spui? Că tu ai provocat incendiul, Tom? întrebă aspru Rudolph.

— Eu şi un prieten. Thomas se duse la dulap şi îşi reumplu paharul.

— De ce ai făcut-o? întrebă Gretchen.

— Prostie de băieţi exaltaţi. Cîştigasem războiul, nu-i aşa? Şi trebuia să sărbătorim evenimentul, răspunse Thomas, adăugind cîteva bucăţele de gheaţă la whisky-ul din pahar.

— Dar de ce l-ai ales tocmai pe Boylan? îl întrebă din nou, intrigată, Gretchen.

Thomas rămase cu spatele la ei, învîrtind cu degetul gheaţa din paharul pe care îl ţinea în mînă.

— Am aflat, întîmplător, vorbi el în cele din urmă, că întreţinea legături cu o domnişoară pe care o cunoşteam, iar eu nu aprobam relaţiile lor. E nevoie să precizez numele ei?

— Nu, nu e nevoie, răspunse calm Gretchen.

— Cine a fost prietenul care te-a ajutat? întrebă Rudolph.

— Ce importanţă are?

— Claude, îşi răspunse singur Rudolph. Claude nu-ştiu-cum, care se ţinea de coada ta pe vremea aceea, nu-i aşa?

Thomas zîmbi, dar nu îi răspunse. Îşi sorbea whisky-ul, sprijinindu-se cu spatele de dulap.

— A dispărut îndată după aceea, îşi continuă ideea Rudolph. Acum îmi amintesc.

— Chiar aşa, confirmă de data aceasta Thomas. Iar dacă îţi aminteşti, şi eu am dispărut tot atunci.

— Cineva a aflat că voi aţi pus focul, trase concluzia logică Rudolph.

— Cineva, îl îngînă Thomas dînd din cap ironic.

— Aţi avut noroc că nu aţi ajuns la puşcărie, zise Gretchen.

— La fel a spus şi tăticu, răspunse Thomas. Ei bine, se pare că înmormîntările oferă un bun prilej pentru evocarea amintirilor din adolescenţă.

— Tom, i se adresă rugător Gretchen, nu mai eşti cum ai fost, nu-i aşa?

Thomas traversă salonul pînă la canapeaua unde şedea Gretchen şi, aplecîndu-se, o sărută cu blîndeţe pe frunte.

390

— Nădăjduiesc că m-am schimbat, răspunse el şi, îndreptîndu-şi trupul, continuă: Mă duc sus să văd ce face puştiulică. Îmi place de el. Probabil că se va simţi mai bine dacă nu va fi singur.

Îşi luă paharul şi plecă în sus, pe scări.

Rudolph amestecă încă două martini-uri, bucuros că putea ţine mîinile ocupate. Nu era uşor să te înţelegi cu Thomas. Deşi părăsise încăperea, lăsase în urma sa o undă de încordare şi de suferinţă.

— Dumnezeule! exclamă Gretchen, parcă nu am proveni din aceiaşi părinţi, parcă nu am purta în noi aceleaşi gene, nu-i aşa?

— Un degenerat care descinde din părinţi degeneraţi. Dar oare care din noi este acela? Eu, tu, el? zise Rudolph.

— Ne-am purtat îngrozitor, şi tu şi eu, răspunse Gretchen.

— Mama a fost îngrozitoare, tata a fost îngrozitor. Rudolph dădu din umeri. Iar tu ştiai de ce eraţi îngrozitori, ori cel puţin ai crezut că ştii... dar asta nu schimbă lucrurile. Eu îmi dau silinţa să nu fiu îngrozitor.

— Ţie ţi-a surîs norocul şi te-ai salvat, zise Gretchen.

— Am muncit din greu, răspunse înţepat Rudolph.

— La fel şi Colin, vorbi Gretchen cu malancolie. Dar tu n-ai să intri niciodată într-un copac.

— Îmi pare rău că n-am murit, ca să-ţi fac plăcerea asta. Rudolph era evident jignit.

— Nu interpreta greşit, te rog, se scuză Gretchen. Sînt bucuroasă că există măcar unul în familie care nu va da într-un copac şi nu mă refer la mine sau la Thomas. Iar eu sînt, poate, cea mai rea, eu sînt cea care a irosit norocul familiei. Dacă nu mă aflam pe un anumit drum în jurul prînzului, în apropiere de Port Philip, într-o după-amiază de sîmbătă, viaţa noastră ar fi arătat cu totul altfel. Ai ştiut asta?

— Despre ce vorbeşti? Rudolph era surprins.

— Teddy Boylan, răspunse Gretchen, m-a cules de pe drum în ziua aceea şi în mare parte datorită lui am ajuns ceea ce sînt astăzi. Din cauza lui am plecat la New York, din cauza lui l-am întîlnit acolo pe Willie Abbott pe care în cele din urmă am ajuns să-l urăsc pentru că nu se deosebea de Boylan. Iar pe Colin l-am iubit fiindcă era opusul lor. Toate articolele mele de critică aspră, considerate de toată lumea ca foarte isteţe, constituiau de fapt reacţia mea împotriva Americii care producea indivizi ca Teddy Boylan şi le făcea viaţa uşoară.

— Ai o ideea fixă... norocul familiei! De ce nu te duci să-ţi ghicească vreo ţigancă, ori de ce nu porţi o amuletă la gît?

— N-am nevoie de ţigănci, respinse Gretchen sugestia şi continuă: Dacă nu îl întîlneam pe Teddy Boylan şi nu mă culcam cu el, crezi oare că Tom ar fi dat foc crucii pe deal? Crezi oare că ar fi fost expediat ca un răufăcător dacă nu ar fi existat Teddy Boylan? Crezi oare că ar fi ajuns în starea de azi dacă ar fi rămas la Port Philip, în sînul familiei?