— William, acesta-i David. El te va ajuta să te instalezi. Daca vei avea vreo problemă, astăzi sau în cursul anului, te duci direct la el şi îl pisălogeşti pînă ţi-o rezolvă.
— E-n regulă, William, zise David. Vorbea plin de convingere şi de simţul răspunderii, cu glasul unui elev matur de clasa a şasea. Sînt la dispoziţia ta. Unde-ţi sînt lucrurile? Te conduc la camera care ţi-a fost repartizată.
O luă înainte şi ieşi din clădire, pe cînd doamna între două vîrste zîmbea deja în spatele lui la un alt trio de familie care se prezentase la biroul ei.
— William, murmură Gretchen, în timp ce îi urma pe cei doi băieţi. O clipă nu am înţeles cui i se adresa.
— E semn bun, fu de părere Willie. Cînd m-am dus eu la şcoala toata lumea ne chema pe numele de familie. Ne pregăteau pentru armată.
309
Crawford insistă să ducă el sacoşa lui Billy şi cu toţii împreună traversară campus-ul îndreptîndu-se spre o clădire din cărămidă, cu trei etaje, în mod evident mai nouă decît majoritatea celor din jur.
— Sala Silitoe, explică Crawford în timp ce păşeau înăuntru. Camera ta este la etajul al treilea, William.
De cum intrară zăriră o placă fixată de perete informînd că dormitorul era donaţia lui Robert Silitoe, tatăl locotenentului Robert Silitoe Jr., contingentul 1938, căzut la datorie în serviciul patriei la 6 august 1944.
Gretchen se întristă citind cele scrise pe placă. Dar pe cînd urca scările, în urma lui Crawford şi Billy, auzi din camerele ocupate voci tinere de băieţi cîntînd cu voioşie şi mai multe orchestre de jaz care îşi bubuiau bateriile din discuri de gramofon – şi prinse inimă.
Camera repartizată lui Billy nu era mare, dar în ea încăpuseră două paturi, două mese mici şi două dulapuri de haine. Sub unul din paturi se vedea cufăraşul pe care îl expediaseră înainte, cu lucrurile lui Billy. Un alt cufăr mic, cu o etichetă pe care scria Fournier, se afla lîngă fereastră.
— Colegul tău de cameră a sosit deja, îl informă Crawford. L-ai întîlnit?
— Nu, răspunse Billy.
Părea abătut, cum nu îi stătea în fire. Gretchen nădăjduia din inimă că Fournier, cine o fi el, nu era un pederast, bătăuş sau fumător de marijuana. Brusc se simţi vlăguită: scăpa din mîini controlul vieţii băiatului.
— O să-l vezi curînd. Din clipă în clipă o să auzim clopotul care ne cheamă la masă, spuse Crawford. Se întoarse, zîmbind cu importanţa omului matur conştient de răspunderile sale, şi adăugă: Desigur şi părinţii sînt invitaţi, doamnă Abbott.
Gretchen surprinse privirea lui Billy implorînd-o limpede: „Nu acuma, te rog!” şi reuşi, în uitima clipă, să-şi înfrîneze pornirea instinctivă de a interveni, înainte de a fi rostit vreun cuvînt.
Billy avea timp destul să explice, la momentul potrivit, că tatăl său era Abbott, dar pe mama sa o chema Burke. Însă nu chiar din prima zi.
— Mulţumesc, David, zise ea, iar glasul suna şovăitor chiar şi urechilor sale. Se uită la Willie care dădea din cap. E foarte amabil din partea şcolii că ne-a invitat la masă.
Crawford Seu un gest spre pat.
— Te sfătuiesc să te acoperi cu trei pături, zise el. Nopţile-s teribil de reci, iar administraţia dă dovadă de zgîrcenie spartană cînd e vorba de căldură. Socotesc, probabil, că frigul contribuie la formarea caracterelor noastre.
— Îţi trimit chiar astăzi păturile, de la New York, zise Gretchen. Apoi, întorcîndu-se spre Willie: Cît despre masă...
— Dar nu ţi-e foame, nu-i aşa, dragă? Vocea lui Willie era rugătoare, iar Gretchen pricepu că ultimul lucru pe care l-ar fi dorit el era să ia prînzul în sala de mese a unei şcoli, fără un pahar de băutură în faţă.
— Nu prea, confirmă ea. Lui Gretchen îi era milă de el.
— Oricum, trebuie să fiu înapoi în oraş înainte de patru. Am o întîlnire foarte... Glasul său tărăgănat nu suna convingător.
Se auzi dangătul clopotului chemîndu-i la masă, iar Crawford zise:
310
— Iată că ne cheamă. Sala de mese se află chiar în spatele biroului unde ai fost înregistrat, William. Acum vă rog să mă scuzaţi, mă duc să mă spăl. Şi nu uita, cînd ai nevoie de ceva...
Plecă. În sacoul său multicolor, de sport, încălţat cu pantofi albi, uzaţi, susţinut de experienţa anilor de şcoală, păşea mîndru, ca un adevărat bărbat. Ieşi pe coridorul ce răsuna încă de ritmurile asurzitoare ale melodiilor de jaz care se revărsau din trei gramofoane diferite, dominate de vaierele triste şi frenetice ale lui Elvis Presley.
— Ei bine, pare să fie un băiat foarte amabil, nu-i aşa? îşi exprimă părerea Gretchen.
— Să vedem cum o să se poarte cînd nu o să fiţi aici, răspunse sceptic Billy, şi adăugă: O să
vă scriu.
— Cred că mai bine te duci la masă, îl îndemnă Willie.
Gretchen îşi dădea seama că lui Willie îi crăpa buza după un pahar de whisky, primul pahar din ziua aceea. Se comportase foarte decent, neoprind maşina la nici una din cîrciumile întîlnite în drumul lor spre şcoală şi fusese un părinte corect toată dimineaţa. Merita un martini.
— Te însoţim la sala de mese, îi zise Gretchen lui Billy. Ar fi vrut să plîngă dar, fireşte, nu putea face lucrul acesta în prezenţa băiatului. Privi zăpăcită în jur, prin cameră. După ce tu şi colegul tău o să împodobiţi un pic pereţii, o să arate foarte drăguţ. Şi aveţi şi o privelişte frumoasă
de la fereastră.
Porni brusc spre ieşire, urmată de Willie şi Billy. Străbătură campus-ul în direcţie inversă, împreună cu alte grupuri, îndreptîndu-se spre clădirea principală. Gretchen se opri la oarecare distanţă de treptele care duceau la sala de mese. Sosise clipa despărţirii, dar ea nu vroia să-şi ia rămas bun în faţa scării, înconjurată de cetele de elevi şi părinţi.
— Ei bine, zise ea, ne putem lua rămas bun chiar aici.
Billy o îmbrăţişă şi o sărută, cam brusc, apoi scutură mîna tatălui.
— Mulţumesc că m-aţi adus cu maşina, le zise cu glas inexpresiv.
Se întoarse şi, cu ochii uscaţi, plecă fără să se grăbească spre trepte, alăturîndu-se şuvoiului de băieţi, o siluetă adolescentină, subţire, legănîndu-se, care se pierdea, se despărţea irevocabil de ei pentru a se încadra în noua societate unde înmugureau şi se plămădeau bărbaţii, unde glasurile duioase ale mamelor – care îi legănaseră şi îi alintaseră cu dragoste sau îi dojeniseră părinteşte – nu se mai auzeau şi nu se vor mai auzi niciodată, decît – poate – foarte vag.
