— Omul ăla de jos e foarte misterios în privinţa ta, comentă el.

— Ştie el ce face, răspunse Thomas.

— Am mai fost pe aici, acum două săptămîni, îl informă Rudolph.

— Ştiu, zise Thomas

— N-ai sunat.

— Nu.

382

Rudolph îşi roti, curios, privirile prin cameră. Pe faţă i se ivi o expresie ciudată de parcă nu îi venea să-şi creadă ochilor.

— Am impresia că te ascunzi de cineva, zise Rudolph.

— Nu vreau să comentez. Aşa se răspunde gazetarilor cînd îţi iau interviu, nu-i aşa?

răspunse Thomas.

— Pot să te ajut cumva?

— Nu.

Ce îi putea spune? Du-te şi caută un individ, Falconetti, la întretăierea dintre longitudinea 26°24' şi latitudinea 38°31', la circa zece mii de metri adîncime? Sau, du-te la Las Vegas şi caută un gangster, care are o puşcă cu ţeava retezată ascunsă în portbagaj, şi spune-i că îmi pare rău că l-am bătut pe Gary Quayles şi că nu o să mai fac?

— Îmi pare bine că te revăd, Tom, zise Rudolph. Deşi nu am venit să-ţi fac o vizită de plăcere.

— Îmi dau seama.

— Mama e pe moarte şi vrea să te vadă.

— Unde se află?

— E internată la spitalul din Whitby. Mă duc acolo şi dacă vrei...

— Ce înseamnă „e pe moarte”? Moare azi, săptămîna viitoare sau peste vreo doi ani?

— Poate muri în orice clipă. A avut două infarcturi, răspunse Rudolph.

— O, Cristoase!

Niciodată lui Thomas nu îi trecuse prin cap că mama poate muri. Îi şi cumpărase la Cannes un batic în trei culori, care avea imprimat pe el o hartă veche a Mediteranei. Cei cărora le aduci cadouri nu ar trebui să moară.

— Ştiu că ai vizitat-o din cînd în cînd, zise Rudolph. A devenit excesiv de religioasă, o ştii, şi vrea să se împace cu noi toţi înainte de a ne părăsi. Am chemat-o şi pe Gretchen.

— N-are de ce să se împace cu mine, răspunse Thomas. N-am nimic împotriva bătrînei, eu sînt vinovat, i-am făcut multe zile fripte la viaţa ei. În ceea ce îl priveşte pe ticălosul ăla de tată al nostru...

— Spune-mi, vrei să vii? îl întrerupse Rudolph. Maşina mea e jos, în faţa intrării hotelului.

Thomas dădu din cap, în semn că acceptă.

— Ia cîteva lucruri cu tine, îl sfătui Rudolph. Nu se ştie cît va dura...

— Dă-mi zece minute răgaz, ceru Thomas. Şi nu sta în faţa hotelului. Ia maşina şi pleacă.

După zece minute vino pe Fourth Avenue, spre nord. O să fiu pe trotuar, în apropierea curbei. Dacă

nu-s acolo, înapoiază-te două blocuri şi revino în aceeaşi direcţie, pe Fourth Avenue. Ai grijă ca uşa din dreapta să fie descuiată. Să mergi încet. Ce maşină ai?

— Un Chevrolet, 1960. Verde. Thomas descuie uşa.

— Să nu vorbeşti cu nimeni, îi făcu el o ultimă recomandare fratelui său înainte ca acesta să

fi părăsit camera.

Încuie uşa, îşi strînse ustensilele de ras într-o gentuţă şi pentru că nu avea valiză, îndesă în punga mare de hîrtie în care îi adusese Pappy ultima sticlă de bourbon, două cămăşi, nişte maiouri, cîteva perechi de ciorapi, precum şi baticul în ambalajul său original. Luă o înghiţitură de whisky, 383

ca să-şi potolească nervii, apoi, socotind că poate va vrea să bea pe drum, vîrî sticla pe jumătate goală într-o altă pungă. Îşi puse o cravată şi îmbrăcă hainele albastre cumpărate la Marsilia. Cînd îţi moare mama, trebuie să te prezinţi cum se cuvine. Luă pistolul din sertarul măsuţei de toaletă, verifică dacă e asigurat şi îl înfipse la brîu, sub haină. Descuie uşa şi trase cu ochiul pe culoar: nu se vedea nimeni. Ieşi, încuie şi vîrî cheia în buzunar.

Pappy se afla la biroul său, dar nu spuse nimic cînd îl văzu pe Thomas că apare cu gentuţa la subsuoară şi cu pungile într-o mînă. Afară, razele puternice ale soarelui îl orbiră şi îl făcură să

clipească des. Porni în grabă pe Fourth Avenue, dar nu prea repede ca să nu atragă atenţia. De-abia ajunsese la jumătatea celui de al doilea bloc cînd Chevrolet-ul îl ajunse din urmă şi începu să

înainteze încet pe lîngă bordura trotuarului. Thomas aruncă o ultimă privire împrejur şi sări din mers în maşină.

După ce ieşiră din oraş, călătoria începu să-i placă. Briza era răcoroasă, cîmpul verde. Chiar dacă mama trăgea să moară şi îi părea rău, trupul său sănătos resimţea doar răcoarea plăcută, mişcarea în libertate, aerul proaspăt şi curat de ţară. Scoase sticla din pungă şi i-o oferi lui Rudolph, dar acesta refuză clătinînd din cap. Nu discutaseră prea mult. Rudolph îi spusese că Gretchen se remăritase, dar soţul ei murise, nu de mult, într-un accident. Îi mai spusese că şi el se căsătorise.

Neamul ăsta al Jordache-ilor nu se învaţă minte, gîndi Thomas.

Rudolph conducea repede şi se concentra asupra drumului. Din timp în timp Thomas bea cîte o gură din stică, nu prea mult, ca să nu se îmbete, dar suficient ca să se simtă bine. Alergau cu vreo sută pe oră cînd din spate auziră sirena.

— Fir-ar să fie! blestemă Rudolph, trăgînd maşina la marginea drumului.

Poliţistul se apropie şi salută.

— Bună ziua, domnule. Rudolph era tipul cetăţeanului pe care orice poliţist îl saluta spunîndu-i „domnule”. Permisul dumneavoastră, ceru, iar ochii i se pironiră pe sticla pusă jos, între şofer şi Thomas. Aţi mers cu sută într-o zonă unde nu e permis decît cu şaptezeci şi cinci pe oră, zise el. Privirea sa rece îl examina pe Thomas, chipul lui ars de soare şi de vînt, costumul albastru de la Marsilia.

— Îmi pare rău, se scuză Rudolph, cred că într-adevăr am depăşit viteza.

— Voi, flăcăilor, aţi băut!

Nu era o întrebare, ci o constatare.

— Nu m-am atins de sticlă, doar sînt la volan, zise Rudolph.

— El cine e? Poliţistul arătă spre Thomas cu mîna în care ţinea permisul lui Rudolph.