— Iartă-mă! Sînt un ticălos care se autodistruge, care se îndoieşte de existenţa fericirii şi care nu merită nici o îngăduinţă, zise el. Un singur lucru te rog, să nu-i vorbeşti lui Willie despre mine.
— N-am să-i vorbesc. Îl iertase deja. Stătea în faţa lui, aproape lipită de el. Colin o sărută
uşor. Sistemul de difuzoare lansă pasagerilor ultima chemare.
— Ne vedem la New York peste două săptămîni. Şi să nu te apuci să te distrezi singură, pînă nu sosesc eu.
— Nu te îngrijora, îl asigură ea şi îl sărută tandru pe obraz.
Colin se întoarse brusc şi plecă, păşind – ca totdeauna – într-un anumit mod care pe ea o amuza şi o făcea să zîmbească pe ascuns. Parcă se ducea la o întîlnire primejdioasă cu hotărîrea de a ieşi victorios. Îl mai urmări o clipă cu privirile, apoi ieşi afară şi ea.
În ciuda Dramaminei înghiţite, cînd avionul coborî, pregăţindu-se să aterizeze pe Idlewild, Billy vomită în punga pusă la dispoziţie în acest scop. Broboane de transpiraţie îi acopereau fruntea, iar umerii i se agitau în ritmul haotic al respiraţiei. Gretchen îl mîngîie cu dragoste pe ceafă, nenorocită că nu îl poate scuti de suferinţă, deşi era conştientă că nu e nimic serios. Obişnuita lipsă
de logică a tuturor mamelor, îşi zise ea.
După ce îşi reveni, Billy strînse cu grijă punga şi porni, pe intervalul dintre fotolii, la toaletă, ca să o lepede şi ca să-şi clătească gura. Cînd reveni, fruntea îi era curată şi părea stăpîn pe sine, deşi chipul nu îşi recăpătase culoarea.
— Fir-ar al naibii să fie, sînt un papă-lapte! exclamă el aşezîndu-se la loc, lîngă mama sa.
Willie îi aştepta, amestecat printre cei veniţi să-şi întîmpine rudele şi cunoştinţele sosite de la Los Angeles. Purta ochelari de soare, deşi era o zi cenuşie, umedă şi, chiar înainte de a ajunge lîngă el, Gretchen îşi dădu seama că băuse noaptea trecută iar lentilele întunecate aveau misiunea să-i camufleze ochii injectaţi de alcool şi nesomn, în nădejdea că băiatul şi fosta lui soţie nu vor observa realitatea. Măcar o dată ar fi trebuit să se abţină, cînd ştia bine că îi venea băiatul pe care nu îl văzuse de luni de zile, îşi zise Gretchen. Dar se stăpîni să-şi dea în vileag sentimentele ce îi tulburau inima, ca să respecte sfaturile înţelepte ce îndemnau să fie menţinute aparenţele de relaţii prieteneşti şi senine între părinţii despărţiţi, cînd e de faţă şi mlădiţa lor comună. Făţărnicia necesară
iubirii dezbinate, îşi zise ea.
Billy îşi văzu tatăl şi, strecurîndu-se cu îndemînare printre pasageri, alergă la el. Îi sări de gît şi îl sărută pe amîndoi obrajii. Gretchen îşi încetini dinadins pasul, pentru a nu le tulbura intimitatea.
Tată şi fiu semănau ca două picături de apă. Deşi Billy era mai înalt şi mai chipeş decît putuse fi 303
Willie vreodată, legătura de sînge dintre ei era clară şi nu putea fi ignorată. Din nou Gretchen simţi o ciudă adîncă împungîndu-i inima pentru că nu fusese în stare să scoată în evidenţă contribuţia ei genetică la zămislirea copilului.
Willie zîmbea cu toată gura (prosteşte?) la demonstraţia de afecţiune a fiului său, cînd Gretchen ajunse lîngă el. Se întinse, continuînd să-l ţină pe băiat pe după umeri, şi o sărută pe obraz, spunîndu-i: „Bună, dragă”. Două sărutări în aceeaşi zi, la cele două capete ale continentului, la plecare şi la sosire. Willie se purtase minunat la divorţ şi în legătură cu Billy, de aceea Gretchen nu îi putea respinge nici apelativul „dragă” şi nici sărutul melancolic. Din acelaşi motiv, renunţă la gîndul de a-i face observaţii în legătură cu ochelarii şi cu aroma inconfundabilă a alcoolului pe care respiraţia sa o emana. Era îmbrăcat corect, sobru, potrivit pentru întîmpinarea fiului său şi pentru prezentarea la directorul respectabilei şcoli din New England. Mîine o să-l împiedice să bea, cînd se vor duce cu maşina la şcoală, hotărî ea.
Şedea în minuscula cameră de zi a apartamentului de la hotel. Umbrele serii se întindeau iar luminile oraşului începuseră să strălucească. De jos, din stradă, zumzetul familiar şi aţîţător se înălţa pînă la fereastra ei. Nădăjduise, nebuneşte, că Billy va rămîne cu ea noaptea aceea, dar în taxiul care îi ducea de la Idlewild la oraş, Willie îi spusese băiatului:
— Sper că n-ai să te superi dacă ai să dormi pe canapea. Am o singură cameră, dar am o canapea în plus. E drept că vreo două arcuri cam împung, însă la vîrsta ta cred că n-o să te deranjeze prea mult şi ai să dormi tun..
— Grozav! se entuziasmase Billy. Iar tonul cu care rostise cuvîntul confirma starea lui de spirit. Nici măcar nu se uitase la maică-sa, ca să-i ceară din ochi aprobarea. Dar chiar dacă i-ar fi cerut-o, ce i-ar fi putut răspunde?
Cînd, întrebată fiind, Gretchen îi răspunse că va locui la Algonquin, Willie înălţare sprîncenele şi zîmbise sarcastic.
— Colin îl preferă, încercase ea să se justifice defensiv. E situat în zona teatrelor aşa că
economiseşte mult timp şi totodată se poate duce pe jos la repetiţii şi la birou.
Cînd Willie opri maşina în faţa hotelului unde ea trebuia să se dea jos, zise fără să se uite la ea sau ia Billy:
— Cîndva am oferit unei fete o sticlă de şampanie la Algonquin.
— Telefonează-mi mîine dimineaţă de cum te trezeşti, îl rugă Gretchen. Trebuie să ajungem înainte de prînz la şcoală.
Gretchen coborî direct pe trotuar, iar hamalul hotelului îi luă bagajul. Billy şedea în partea opusă, pe locul din faţă, aşa că nu putea să-şi ia rămas bun sărutîndu-l. Se limită să-i facă un semn cu mîna, lăsîndu-l să se ducă să ia masa cu tatăl său şi să doarmă pe canapeaua desfundată din unica lui cameră.
La recepţie Gretchen găsi un mesaj pentru ea. Era de la Rudolph căruia îi telegrafiase că
soseşte la New York şi îl rugase să ia masa împreună în seara aceea. Rudolph se scuza că nu poate veni şi promitea că îi va telefona a doua zi dimineaţă.
Urcă în apartamentul reţinut, făcu o baie caldă, apoi se opri în faţa rochiilor, nehotărîtă pe care să o pună. În cele din urmă luă una la nimereală, căci nu avea nici o idee cum îşi va petrece 304
seara. Toţi cunoscuţii ei din New York erau prieteni de ai lui Willie sau ai foştilor ei amanţi, ori persoane pe care le cunoscuse în treacăt împreună cu Colin cînd veniseră, cu trei ani în urmă, la premiera piesei care eşuase atît de lamentabil, iar ea nu intenţiona să cheme pe nici unul din aceştia.
Simţea nevoia imperioasă a unui pahar cu băutură, dar nu putea coborî să bea singură la bar.
Mizerabilul de Rudolph, gîndi ea, privind pe fereastră la traficul care se desfăşura pe Strada a 44-a, nu putea să sacrifice o seară, să se desprindă de afacerile lui financiare de dragul surorii sale. În ultimii doi ani Rudolph venise de două ori cu treburi la Los Angeles, iar ea îl însoţise tot timpul. Să
mai vină o dată şi o să vadă el, promise în gînd Gretchen. O să aibă o surpriză... O să-l aştepte un mesaj fierbinte la hotel!... Se gîndi să-i telefoneze lui Willie sub pretextul că vrea să afle cum se simte Billy după ce îi fusese aşa de rău în timpul zborului, nădăjduind că o va invita la cină. Se duse la telefon, întinse chiar mîna, dar în ultima clipă se răzgîndi. Să lăsăm şmecheriile astea femeieşti, îşi zise Gretchen, socotind că fiul ei merită să petreacă măcar o seară alături de tatăl său, fără emoţii, scutit de privirile geloase ale mamei.
Se agita în sus şi în jos prin camera mică şi demodată. Ce fericită fusese cînd venise prima oară la New York, ce prietenos şi primitor i se păruse atunci oraşul. Cînd era tînără, săracă şi singură hoinărise fără grijă şi fără teamă pe străzile New York-ului. Acum, mai bătrînă, mai înţeleaptă, mai bogată, se simţea prizonieră în această cameră. Un soţ care se afla la cinci mii de kilometri, un fiu ce locuia cîteva blocuri mai încolo, impuneau restricţii invizibile asupra purtării ei.
Putea însă măcar să coboare şi să ia cina în restaurantul hotelului. Ar fi fost o doamnă singură, ca atîtea altele, izolată la o măsuţă, cu o jumătate de sticlă de vin în faţă, o doamnă care se silea să nu asculte ce se vorbea la celelalte mese, care se cherchelea uşor şi vorbea prea mult, prea volubil cu şeful chelnerilor. Cristoase, tare plictisitor era uneori să fii femeie!
Intră în dormitor şi scoase din dulap cea mai simplă rochie pe care o avea, o creaţie originală
neagră ce o costase enorm şi care ştia că nu îi plăcea lui Colin. O îmbrăcă. Nu îşi bătu capul să se machieze, iar părul de-abia şi-l pieptănă puţin. Se îndreptă spre ieşire şi, tocmai cînd să pună mîna pe clanţă, sună telefonul. Se înapoie aproape alergînd. Willie, îşi zise bucuroasă că pînă la urmă tot va lua masa cu Billy. Dar nu era Willie, ci Johnny Heath.
— Mi-a spus Rudy că eşti în oraş şi, cum treceam pe aici, m-am gîndit să încerc...
Mincinosule, gîndi Gretchen, nimeni nu trece intîmplător pe la Algonquin la nouă fără un sfert seara. Dar cu glas tare zise:
— Johnny, ce surpriză plăcută!.
