care apărea la Roma, şi – aşezîndu-se la masă – începu să citească.

— Ascultă, Dwyer, zise Falconetti, îţi propun să mă angajezi ca impresar. Drumu-i lung, mai e mult pînă să ajungem acasă, iar băieţii ar putea să se înfrupte şi ei cu o bucăţică din curul tău, în clipele de plictiseală. Ce ziceţi, băieţi? se adresă el asistenţei.

Murmure de aprobare răzleţe, timide se auziră în jurul mesei. Thomas se prefăcea că citeşte şi sorbea, rar, din ceaşcă. Ştia că Dwyer, disperat, se uita rugător la el, dar nu voia să se implice în scandalul care plutea în aer, dacă situaţia nu îl obliga.

— De ce să-l dai pe gratis, Dwyer, aşa cum faci tu, cînd te-ai putea îmbogăţi dacă te-ai apuca serios de afaceri, cu ajutorul meu? Hai să fixăm tariful. Să zicem cinci dolari pe la spate, zece 375

dolari în gură. Eu nu pretind mai mult de zece la sută, ca orice impresar cinstit de la Hollywood. Ce spui, Dwyer? continuă batjocoritor Falconetti.

Dwyer sări de la locul său şi fugi afară. În urma sa marinarii izbucniră în hohote sănătoase de rîs. Thomas nu se mişcase de la locul său, prefăcîndu-se că citeşte în continuare, dar mîinile îi tremurau uşor. Se străduia din răsputeri să-şi stăpînească mînia, căci dacă ar fi doborît un mardeiaş

de talia lui Falconetti – care terorizase ani de zile tot vasul - cineva s-ar fi putut întreba cine dracu era individul ăsta dur şi pînă la urmă şi-ar fi amintit că l-a văzut undeva, pe vreun ring. Acoliţi de-ai gangsterilor şi paraziţi dispuşi să alerge – pentru bani – la eşaloanele superioare se găseau pretutindeni pe frontul maritim, aşa că nu ar fi durat prea mult pînă l-ar fi depistat. Citeşte-ţi nenorocita de gazetă şi ţine-ţi gura! îşi impuse Thomas.

Dar Falconetti îl atacă direct pe Thomas.

— Hei, amănţelule! i se adresă el, însoţindu-şi cuvintele de ţocăitul obişnuit. Ce faci, nu te duci să-ţi consolezi iubita? O laşi să jelească de una singură, pînă adoarme?

Thomas împături tacticos ziarul, îl puse la loc şi, sculîndu-se în picioare, traversă calm sala, cu ceaşca în mînă. De partea cealaltă a mesei, Falconetti rînjea batjocoritor cînd, brusc, Thomas îi azvîrli cafeaua în plină faţă. O linişte de moarte se aşternu în sală, dar Falconetti nu se mişcă de la locul său.

— Dacă nu îţi ţii gura o să te fac să bei o duşcă din asta de fiecare dată cînd trec pe lîngă

tine, de aici şi pînă la Hoboken, ai auzit? îi zise Thomas.

Falconetti se sculă în picioare.

— Al meu eşti, răspunse el şi din nou ţocăi.

— Te aştept pe punte, îl provocă Thomas. Să vii singur.

— N-am nevoie de ajutor, îl asigură Falconetti.

Thomas ieşi pe punte şi se duse la pupă unde avea spaţiu suficient de desfăşurare. Nu voia să

se angajeze într-o luptă corp la corp cu o huidumă cum era Falconetti, căci ar fi fost dezavantajat şi ar fi avut toate şansele să fie doborît uşor. Marea era calmă, noaptea îmbălsămată. Thomas oftă.

Pumnii, mereu păcătoşii de pumni, gîndi el. Falconetti nu îi provoca nici o îngrijorare. Burta imensă

a acestuia, revărsată peste curea, te chema parcă să intri cu pumnii în ea.

Uşa se deschise şi Falconetti apăru în prag. Umbra i se răsfrînse uriaşă pe punte, alungită

datorită luminii din spate. Era singur. Trebuie să termin repede cu el, ca să nu mă vadă nimeni, îşi zise Thomas.

— Aicea-s, nătărău borţos, îl aţîţă Thomas. Prefera ca Falconetti să ia iniţiativa, căci dacă l-ar fi atacat Thomas primul, exista posibilitatea să încapă pe mîinile lui, iar el voia să evite lucrul acesta. Căci nu se îndoia că adversarul său nu va respecta regulamentul Comisiei de Box. Haide, grăsanule, vino odată, n-am chef să-mi pierd noaptea cu tine.

— Ţi-ai căutat-o singur, Jordache, şuieră printre dinţi Falconetti şi – legănîndu-se şi agitîndu-şi braţele cu pumnii ca baroasele – tăbărî asupra lui. Thomas făcu un pas în lături şi îi înfipse pumnul drept în burtă cu toată puterea de care era capabil. Falconetti icni, scoase un sunet de parcă se sufoca şi se clătină. Thomas făcu un pas şi îl lovi din nou în burtă cu toată forţa. Falconetti se prăbuşi şi începu să se zvîrcolească pe jos. Se tăvălea neputincios, un gîlgîit ciudat îi izvora din 376

gîtlej, dar încă nu fusese scos din luptă. Ochii săi aruncau fulgere, în timp ce Thomas stătea aplecat asupra lui.

Totul s-a desfăşurat repede şi eficient, gîndi Thomas satisfăcut. Nici un semn nu rămăsese pe trupul matahalei, iar dacă acesta tăcea, nimeni nu afla ce se petrecuse cu adevărat între ei doi. Se înţelege că Thomas nu ar fi dezvăluit nimic, iar bruta de Falconetti, care îşi primise lecţia meritată, nu avea interesul să pălăvrăgească.

— Ei, burtăverde, acum ştii ce te aşteaptă dacă nu îţi ţii închisă gura aia spurcată! zise Thomas.

Brusc, Falconetti făcu o mişcare neaşteptată, îl înşfăcă de gleznă pe Thomas, trîntindu-l pe punte, lîngă el. Un fulger sclipi în cealaltă mînă a brutei şi Thomas înţelese că scosese cuţitul. Îşi trînti, fără milă, genunchiul pe faţa ticălosului, apucă strîns mîna ce ţinea cuţitul şi i-o răsuci cu violenţă. Falconetti nu îşi revenise complet, mîna se înmuie repede şi cedă. Thomas îi ţintui braţele de podea cu genunchii, împinse cuţitul ca să nu-l ajungă, apoi îi tocă faţa metodic, două minute fără

întrerupere. Cînd, în cele din urmă, se ridică, Falconetti rămase inert, iar sîngele înnegrise puntea în jurul capului său. Thomas luă cuţitul, îl azvîrli în mare şi, după ce aruncă încă o privire asupra duşmanului înfrînt, se îndreptă spre sala de mese. Răsufla greu, dar nu de oboseală, ci din cauza bucuriei şi plăcerii pe care le resimţea. Fir-ar să fie, mi-a plăcut! gîndi el.

În sală pocherul se întrerupsese, dar acum se aflau acolo mai mulţi oameni decît la început.

De bună seamă că marinarii care fuseseră martori la izbucnirea scandalului se grăbiseră să-i cheme şi pe tovarăşii lor de cabină ca să vadă împreună finalul încăierării dintre cei doi adversari.

Discuţiile zgomotoase încetară brusc cînd, calm şi respirînd normal de acum, Thomas îşi făcu apariţia.

Se duse la oala de cafea şi îşi umplu ceaşca.

— Am irosit degeaba o jumătate de ceaşcă, zise el adresîndu-se celor din jur. Apoi se aşeză

la locul său, desfăcu din nou ziarul şi îşi reluă lectura.

*

**

Cobori pasarela care ducea pe chei cu solda în buzunar şi cu sacul de marinar al norvegianului mort pe umăr. Dwyer venea după el. De cînd Falconetti sărise peste bord şi pierise în valurile furioase ale mării, într-o noapte bîntuită de furtună, nici un marinar nu îi mai vorbea şi nimeni nu îl salutase la plecare pe Thomas. Să-i ia dracu pe toţi, gîndi el. Falconetti îşi căutase moartea cu luminarea.

Înfrîngerea categorică suferită îl determinase pe Falconetti să-l ocolească pe cel care îl umilise atît de rău. Însă, după ce i se vindecase faţa stîlcită începuse să se ţină de capul lui Dwyer cînd ştia că Thomas nu se află prin apropiere. Speriat, Dwyer îl informase pe prietenul său că

haidamacul îl urmărea, ţocăind mereu din buze, şi că îl ameninţa.

Într-o noapte, după ce îşi terminase cartul şi se ducea să se culce, auzi ţipete disperate din cabina lui Dwyer. Împinse uşa, care nu era încuiată şi se năpusti în încăpere unde îl găsi pe Falconetti luptîndu-se să-i tragă în jos pantalonii lui Dwyer. Thomas îl pocni peste faţă pe ticălos şi-i trînti un picior în fund, azvîrlindu-l afară.

377

— Te-am avertizat, nemernicule! şuieră Thomas. De acum o să te cotonogesc de cîte ori o să-mi ieşi în cale la bord.

— Sfinte Iisuse, vorbi Dwyer cu lacrimi în ochi, n-am să uit, Tommy, zău, n-am să uit cît oi trăi ce ai făcut pentru mine.

— Termină cu smiorcăiala, îl apostrofă Thomas. N-o să se mai lege de tine.

Falconetti nu se mai legă de nimeni, nu numai de Dwyer. Făcea tot ce îi stătea în putinţă să-l evite pe Thomas, dar cel puţin o dată pe zi tot îl întîlnea şi de fiecare dată Thomas îl chema: „Ia vino-ncoace, grăsanule!” Falconetti se apropia tîrşîindu-şi picioarele, cu faţa schimonosită de spaimă, iar Thomas îi trîntea, aşa cum îi promisese, un pumn violent în burtă. Şi avea grijă

totdeauna să facă lucrul acesta în prezenţa marinarilor, dar nu în faţa vreunui ofiţer. După ce, în seara aceea, îi făcuse chiseliţă faţa lui Falconetti, oamenii se lămuriseră asupra lui Thomas. Iar un marinar, pe care îl chema Spinelli, îi spuse într-o zi:

— Mă tot întrebam unde te-am mai văzut înainte.

— Nu m-ai văzut niciodată în viaţa ta, răspunse Thomas, dar ştia că degeaba nega.

— Ba da, ba da, insistă Spinelli, te-am văzut într-o seară la Queen's, acum vreo cinci-şase ani, cînd ai doborît un negru...