367

asiduităţile agasante ale bărbaţilor care o urmăreau peste tot în New York şi, în sfîrşit, că îl considera pe el teribil de atrăgător şi sexy (Rudolph ar fi preferat ca ea să fi folosit altă expresie).

Trecuseră apoi la treabă, la pat, dar el se dovedise neputincios şi fusese nevoit să părăsească mobila inutilă în hohotele răsunătoare de rîs ale femeii.

— Cea mai nefericită zi din viaţa mea a fost aceea cînd ai venit la Port Philip ca să faci fotografii la inaugurare şi cînd te-am întîlnit, îi mărturisi Rudolph lui Jean.

Nimic însă nu îi stăvilea dragostea pentru ea şi nici dorinţa de a se căsători şi de a trăi împreună tot restul vieţii.

O căutase toată ziua, de zece ori, de douăsprezece ori, dar nu reuşise să dea de ea: parcă nu trăia nimeni în casa de la celălalt capăt al firului. Mai încerc o dată, îşi zise el amărît şi dacă nu îmi răspunde, mă duc şi mă îmbăt criţă, mă culc cu nişte fete, fac scandal prin baruri, iar dacă la înapoiere o găsesc pe Virginia aşteptîndu-mă, o iau sus şi o regulez şi pe ea; apoi îi chem pe oamenii cu cămăşi de forţă să ne lege burduf şi să ne ridice.

Lăsă telefonul să sune mult timp şi tocmai se pregătea să închidă cînd receptorul fu ridicat şi îi auzi glasul, la fel de dulce, la fel de drag, spunînd înăbuşit „alo”.

— Ţi s-a defectat telefonul? o luă repede Rudolph.

— Nu ştiu, am lipsit toată ziua, răspunse ea candid.

— Ai de gînd să lipseşti şi noaptea? Urmă o pauză.

— Nu, răspunse ea pînă la urmă.

— Ne vedem? Era pregătit să trîntească receptorul dacă îl refuza. Cîndva îi spusese că

sentimentele sale oscilează între doi poli – furie turbată şi extaz covîrşitor.

— Vrei să ne întîlnim? întrebă ea.

— La opt e bine? răspunse el direct. Bem un pahar la mine. Privise pe fereastră şi nu o zărise pe Virginia.

— Vreau să fac o baie caldă şi nu prea am chef să mă grăbesc. Vino tu la mine şi îţi ofer eu un pahar, îi propuse ea.

— Aud acolo surlele şi trompetele victoriei, zise el.

— Termină cu fasoanele astea de tip cu educaţie, îl repezi ea. Rudolph o auzi rîzînd pe înfundate.

— Ce etaj?

— Patru. Bagă de seamă, nu avem interfon. Să ai grijă de inima ta, răspunse Jean şi întrerupse.

Rudolph făcu un duş şi începu să se bărbierească. Mîna îi tremura şi se tăie urît la bărbie.

Rana sîngeră mult timp şi de-abia la opt şi cinci reuşi să sune la uşa apartamentului ei de pe Strada a 40-a Est. Îi deschise o fată în bluejeans şi pulover, pe care nu o văzuse niciodată pînă atunci.

— Bună, eu sînt Florence, se prezentă fata. Apoi strigă: Jenny, omul iau e aici.

— Vino, Rudy. Vocea lui Jean venea plutind din interior. Mă machiez.

— Mulţumesc, Florence, zise Rudolph. şi intră în camera unde Jean şedea goală în faţa oglinzii de la măsuţa de toaletă şi îşi rimela genele. Pînă atunci Rudolph nu îşi dăduse seama că ea folosea rimel, dar nu făcu nici un comentariu în legătură cu genele şi nici cu faptul că şedea goală.

Era preocupat să privească prin cameră. Jur-împrejur pereţii erau acoperiţi aproape în întregime de 368

fotografii care îl prezentau pe el zîmbind sau încruntat, trăgînd cu coada ochiului sau mîzgălind ceva pe o hîrtie prinsă pe o planşetă. Unele fotografii erau minuscule, altele uriaşe, dar toate îl măguleau nespus. S-a terminat, s-a terminat, s-a hotărît, îşi zise el uşurat.

— Parcă-l cunosc pe tipul ăla, zise el cu umor.

— Eram sigură că ai să-l recunoşti, răspunse ea. Îmbujorată, graţioasă, drăgălaşă, continuă

să se preocupe de genele ei.

În timpul mesei discutaseră şi se ciondăniseră în legătură cu căsătoria. Cînd ajunseră la desert, aproape că renunţaseră la ea.

— Ce mult îmi plac mie fetele care ştiu ce vor, zise el cu ciudă.

— În ce mă priveşte, eu ştiu ce vreau. Pe măsură ce Rudolph i se împotrivea în vreo problemă sau alta, Jean devenea tot mai posomorîtă. Ştiu cum o să-mi petrec weekend-ul, zise ea: o să stau acasă, o să rup bucăţele fiecare fotografie şi o să pun să zugrăvească pereţii.

Jean ceruse cu fermitate, din capul locului, să fie păstrat secretul hotărîrii lor; Rudolph însă

voia ca toată lumea să afle vestea cea fericită. Jean clătină din cap.

— Nici un anunţ! zise ea.

— Am o soră, am o mamă, încercase să argumenteze Rudolph. De fapt am şi un frate.

— Mare scofală! Şi eu am mamă, tată şi nu-i pot suferi. Dacă află însă că tu ţi-ai înştiinţat familia, iar eu am tăcut, zece ani de zile o să fiu nevoită să îndur fulgerele şi tunetele din vest. Iar după căsătorie nu vreau să am de a face cu familia ta şi nici tu cu a mea. Familiile le excludem din relaţiile noastre. Masă comună de ziua Recunoştinţei! Cristoase!

Rudolph cedase fără să facă prea mult caz. Căsătoria lui nu putea însemna un prilej de bucurie pentru Gretchen care se afla în doliu după Colin dispărut doar de cîteva luni. Iar gîndul că

mama ar putea apărea, smiorcăindu-se, într-o rochie din acelea pe care le purta cînd se ducea la biserică, nu îi surîdea deloc. Se putea lipsi şi de scena pe care – de bună seamă – i-ar fi făcut-o Virginia Calderwood la aflarea veştii, însă a nu-l informa pe Johnny Heath, pe Calderwood sau pe Brad Knight ar fi însemnat să-şi creeze complicaţii inutile în muncă, mai ales dacă voia să plece în voiaj de nuntă imediat după oficierea căsătoriei.

Asupra cîtorva puncte fuseseră, totuşi, amîndoi de acord şi anume: că nu vor organiza nici o petrecere, că vor pleca fără întîrziere din New York, că nu aveau nevoie de cununie religioasă şi că

luna de miere o vor petrece în Franţa.

Nu se înţeleseră însă ce vor face la înapoiere. Jean respinsese ideea de a nu munci şi refuzase să locuiască la Whitby.

— Fir-ar să fie! blestemase Rudolph. Nici nu ne-am căsătorit încă şi mi-ai şi rezervat rolul de soţ temporar.

— Nu sînt gospodină, se apără Jean cu încăpăţînare. Şi nu sufăr orăşelele. Mi-am croit deja drumul meu la New York şi n-o să renunţ la el doar pentru că un bărbat vrea să se însoare cu mine.

— Jean... Fata sesiză avertismentul din tonul lui.

— Bine, rectifică ea, doar pentru că vreau să mă mărit cu un bărbat.

— Aşa-i mai bine, acceptă Rudolph.

— Tu singur ai spus că biroul tău ar trebui instalat la New York.

— Da, dar el încă se află la Whitby.