Nu legară prietenii, nu vorbeau cu nimeni. Cu excepţia unei actriţe italiene de cinema care era atît de frumoasă încît era imposibil să nu te aproprii de ea. Jean sacrifică o dimineaţă întreagă ca să o fotografieze şi trimise pozele la Vogue, la New York, de la care primi răspuns că o serie din clişeele primite vor fi publicate în ediţia din septembrie a revistei.

În luna aceasta toate le mergeau din plin.

Deşi nu se săturaseră de Cap d'Antibes porniră la drum, pe traseul ales, pentru a vizita oraşele pe care le însemnaseră pe hartă. Nicăieri nu rămaseră dezamăgiţi.

Se opriră la Portofino, în piaţa pavată cu dale de piatră, mîncară îngheţată de ciocolată (cea mai bună îngheţată de ciocolată din lume), se uitară la femeile din spatele tarabelor care vindeau turiştilor ilustrate, dantele şi feţe de masă brodate. Apoi priviră şi iahturile amarate în port. Printre acestea se afla unul zvelt, cam de vreo douăzeci de metri lungime, cu linie originală, pur italiană.

— Iată un iaht care face toţi banii, exclamă entuziasmat Rudolph.

— Ai dori să posezi aşa ceva? întrebă Jean săpînd cu linguriţa mormanul de îngheţată din faţa sa.

— Cine nu ar dori? răspunse Rudolph.

— Ţi-l cumpăr eu, zise Jean simplu.

— Mulţumesc. Dar ce ar fi să-mi cumperi şi un Ferrari, un palton căptuşit cu nurci şi un palat cu patruzeci de camere la Cap d'Antibes, de vreme ce eşti atît de generoasă, crezu Rudolph că

o putea lua peste picior.

— Nu glumesc, zise ea continuînd să-şi mănînce îngheţata. Vorbesc serios. Dacă ţii neapărat.

Rudolph o privi cercetător: Jean era calmă şi el se convinse că nu glumea.

— Ia stai, zise el intrigat. Vogue nu îţi plăteşte chiar atît de mult pentru pozele acelea.

— Nu depind de Vogue, răspunse ea. Sînt îngrozitor de bogată. Cînd a murit mama mi-a lăsat o cantitate revoltătoare de acţiuni şi obligaţiuni. Tatăl ei era proprietarul uneia din cele mai mari companii farmaceutice din S.U.A

— Cum se numea compania? întrebă Rudolph. Jean îi spuse numele. Rudolph fluieră uşor şi puse linguriţa pe farfurioară.

55 Faimoasa frescă de Leonardo da Vinci

372

— Pînă împlinesc douăzeci şi cinci de ani averea aceasta va fi şi este administrată prin tutelă de tatăl şi fratele meu, zise Jean şi adăugă: însă chiar şi acum venitul meu îl depăşeşte de trei ori pe al tău.

Rudolph izbucni în hohote de rîs.

— Iisuse! exclamă el. Ce lună de miere!

Jean nu îi cumpără iahtul în după amiaza aceea, în schimb îi luă o cămaşă roz, ţipătoare, de la un magazin din port.

Mai tîrziu, Rudolph o întrebă de ce nu îi dezvăluise înainte de căsătorie adevărul despre situaţia ei materială, dar ea îi răspunse evaziv.

— Nu îmi place să vorbesc despre bani, zise Jean. În familia mea numai despre aşa ceva se discută. La cincisprezece ani eu mă lămurisem deja că banul perverteşte sufletul omului dacă el se gîndeşte şi se preocupă numai de subiectul acesta. După ce am împlinit cincisprezece ani nu mi-am petrecut nici o vacanţă acasă, iar după terminarea colegiului nu am folosit nici un cent din averea moştenită. I-am lăsat pe tatăl şi pe fratele meu să o investească în afaceri. Ei vor să le permit în continuare să-mi folosească venitul şi după ce tutela va expira, dar vor avea o surpriză uriaşă. Ştiu că m-ar înşela, dacă ar putea, iar eu nu suport aşa ceva. Mai ales din partea lor.

— Şi ce ai de gînd să faci cu banii?

— O să-i administrezi tu pentru mine. Scuză-mă, pentru amîndoi. Cum crezi tu că e mai bine. Numai să nu-mi pomeneşti de ei. Şi nu cumva să-i foloseşti ca să ducem o viaţă extravagantă, inutilă, de huzur, îi ceru Jean.

— Păi, mi se pare că de vreo două săptămîni încoace tocmai asta facem, observă Rudolph.

— Am cheltuit banii tăi, pentru care ai muncit, îi replică Jean. Şi, la urma urmelor, sîntem în luna de miere.

La hotelul din Roma îl aştepta o telegramă. Bradford Knight îl anunţa pe Rudolph: „Mama ta a fost internată la spital. Stop. Medicul se teme că sfîrşitul ei este aproape. Stop. Cred că ar trebui să te înapoiezi de urgenţă. Stop.”

Rudolph îi întinse lui Jean telegrama. Se aflau în sala mare a hotelului şi tocmai dăduseră

paşapoartele funcţionarului de la recepţie. Jean îi înapoie telegrama, după ce o citise în tăcere, şi spuse:

— Cred că trebuie să ne interesăm ce avion ne-ar putea duce acasă chiar în seara asta.

Cînd Rudolph oprise maşina în faţa hotelului era aproape ora cinci.

— Să mergem sus, zise el. Nu voia să se gîndească ce are de făcut, în holul aglomerat al unui hotel din Roma.

Urcară cu liftul. Însoţitorul din partea hotelului ridică jaluzelele şi deschise ferestrele, lăsînd soarele şi vacarmul din marele oraş să năvălească în încăpere.

— Sper că veţi avea o şedere plăcută, le ură slujbaşul şi plecă. Servitorii aduseră bagajele, le aşezară în cameră, după care plecară şi ei. Rudolph şi Jean se uitau la valizele încă nedeschise.

Socotiseră să rămînă cel puţin două săptămîni la Roma.

— Nu, spuse hotărît Rudolph, nu plecăm în noaptea asta. Bătrîna doamnă nu poate să-mi facă aşa ceva, să mă gonească din Roma. Plecăm mîine. Rezerv o singură zi pentru tine şi mine.

373

Cînd o să ajungem acolo, o vom găsi încă în viaţă. Pentru nimic în lume nu o să renunţe la plăcerea de a-şi da sufletul în prezenţa mea. Despachetează!

374

Capitolul 7

De cum se înapoiară pe Elga Andersen, la Genova, Thomas pricepu că va avea necazuri cu Falconetti, un haidamac cu labele ca lopeţile şi capul mic şi ţuguiat ca un nap, care făcuse puşcărie pentru tîlhărie cu uz de armă. Teroriza întregul echipaj, trişa la cărţi, dar singura dată cînd unul din mecanicii de la maşini îndrăznise să-l acuze, Falconetti se năpustise asupra lui şi aproape că îl sugrumase. Marinarii de-abia reuşiseră să-l scape cu viaţă din mîinile huliganului. La începutul fiecărei călătorii Falconetti aplica aceeaşi tactică: căuta pricină şi bătea crunt vreo patru-cinci marinari, pentru ca ceilalţi să ştie cu cine aveau de-a face. Cînd se afla în sala de mese, nimeni nu îndrăznea să se atingă de radio şi toţi trebuiau să asculte programul lui preferat, fie că le plăcea fie că nu. În cadrul echipajului se afla şi un negru pe care îl chema Renway şi care ieşea din sală pe tăcute îndată ce apărea Falconetti.

Cînd îl văzuse prima oară în sala de mese, Falconetti anunţase cu glas tare:

— Nu-mi plac negrii în aceeaşi încăpere cu mine. Negrul nu răspunsese, dar nici nu se mişcase de la locul său. Se pare că n-ai auzit ce am spus, negrule, spusese bătăuşul şi, ducîndu-se la el, îl apucase de subsuori, îl tîrîse şi îl aruncase pe uşă afară. Nici unul din marinarii care erau de faţă nu se mişcase şi nici nu protestase, toată lumea tăcuse mîlc. Pe Elga Andersen fiecare avea grija sa, nu a vecinului.

Jumătate din echipaj îi dăduse bani lui Falconetti, teoretic cu împrumut, dar nimeni nu se aştepta să-i vadă înapoi. Dacă nu i se dădea o bancnotă de cinci sau zece dolari cînd cerea, chipurile cu împrumut, nu spunea nimic atunci, pe loc. Dar peste două-trei zile îi căuta nod în papură celui care îl refuzase şi acesta se alegea cu un ochi învineţit sau cu nasul rupt, ori scuipa un dinte.

Pînă atunci Falconetti nu se legase de Thomas, deşi era mai puternic decît el. Thomas se ferea din calea brutei, ca să evite belelele, iar Falconetti – sesizînd ceva deosebit în atitudinea retrasă, dar paşnică a acestuia – îşi alegea victimele printre ceilalţi marinari care i se păreau mai uşor de supus.

Dar chiar în prima noapte după ce părăsiseră portul Genova, Falconetti îşi dezvălui intenţiile.

Juca pocher şi cînd Thomas şi Dwyer intrară împreună în sala de mese exclamă:

— Aha, iată şi turturelele noastre! Şi ţocăi zgomotos, semnificativ din buze.

Cei adunaţi în jurul mesei rîseră, căci era periculos să nu te amuzi la glumele lui. Dwyer se înroşi ca racul. Thomas îşi turnă, calm, cafea în ceaşcă, apoi luă de pe masă „ The Daily American„