mereu de tine.
— Ce întreabă? Thomas rînjea cu răutate.
— Spune că vrea să te vadă măcar o dată, înainte de a muri.
— Maestro, viorile! zise zeflemitor Thomas.
Rudolph notă pe o bucăţică de hîrtie adresa şi numărul de telefon de la Whitby.
— Uite adresa unde locuim la Whitby, în caz că îţi schimbi hotărîrea, zise Rudolph întinzîndu-i hîrtia.
Thomas şovăi o clipă, apoi o luă şi o îndesă, nepăsător, în buzunar.
— Ne mai vedem după zece ani, frăţioare. Poate, zise Thomas şi ieşi închizînd uşa.
Acum, după ce plecase, încăperea i se părea mai spaţioasă lui Rudolph. Rămase cu ochii pironiţi pe uşă. Cît poate dăinui ura? se întreba şi tot el îşi răspundea: în familie, o veşnicie, probabil.
Tragedie în Casa Jordache, care între timp a devenit supermagazin. Adună bancnotele de pe pat şi le vîrî într-un plic pe care îl sigilă. Era prea tîrziu ca să-i depună la bancă, va trebui ca în noaptea aceasta să-i depoziteze în seiful hotelului. Era însă ferm hotărît să nu folosească pentru sine banii aceştia. Mîine îi va investi în acţiuni „D. C”, pe numele fratelui său. Era convins că va veni timpul cînd îi vor prinde bine lui Thomas, iar atunci valoarea acţiunilor va fi crescut cu mult peste cinci mii.
Cu bani nu dobîndeşti iertarea, dar te poţi bizui pe ei pentru a vindeca răni vechi.
Se simţea sfîrşit de oboseală, dar nici gînd să poată dormi. Scoase la iveală planurile arhitecţilor – concepţii grandioase, vise de hîrtie, speranţe pe mulţi ani, imperfect realizate. Privi desenele în creion care în şase luni se vor concretiza în lumini de neon scriind numele lui Calderwood pe firmamentul clădirilor, în întunericul nopţii.
Telefonul sună. Era Willie, plin de optimism, dar treaz.
— Prinţe al comerţului, zise el cu voioşie, ce ai zice dacă ai veni la noi astă seară, să iei masa cu mine şi cu bătrîna mea doamnă? Mergem la o cîrciumioară din vecinătate.
— Îmi pare rău, Willie, sînt ocupat Am o întîlnire de afaceri, refuză Rudolph.
— Amînă de astă dată de hatîrul meu, prinţe, zise Willie fără să insiste totuşi. La revedere, pe curînd.
Rudolph aşeză, uşor, receptorul în furcă. Nu îl va revedea aşa de curînd cum credea el. În orice caz nu la masă. Fii atent, Willie, uită-te în spate după ce ai ieşit pe uşă afară!
287
Capitolul 7
„Iubitul meu fiu, îi scria mama cu scrisul ei caracteristic, rotund şi caligrafic, de elevă
silitoare, fratele tău a fost drăguţ şi mi-a dat adresa ta de la New York şi profit de prilej ca să iau legătura cu băiatul meu care rătăceşte de atîta amar de vreme”.
Iisuse Cristoase, gîndi Thomas, altă poveste! Tocmai sosise acasă şi găsise plicul pe masa din vestibul. O auzea pe Teresa umblînd cu cratiţele prin bucătărie şi pe bebeluş bolborosind.
— Am venit! strigă el intrînd în camera de zi. Înlătură din cale o maşină-jucărie de pompieri şi se trînti în fotoliul tapisat cu satin oranj pe care îl cumpărase la insistenţele soţiei. Ţinea scrisoarea în mîna ce îi atîrna pe lîngă fotoliu şi nu se hotăra dacă să o arunce pe loc sau nu.
Teresa intră venind din bucătărie. Pusese un şorţ peste rochie. Picături de transpiraţie sclipeau pe faţa-i sulemenită. Copilul se tîra de-a buşilea după ea.
— Ai primit o scrisoare, îl anunţă ea. În ultimul timp, mai ales după ce aflase că Thomas nu o va lua cu ea în Anglia, era tot timpul îmbufnată.
— Daa, receptă Thomas.
— E scrisul unei femei, remarcă ea.
— E de la mama, pentru Dumnezeu!
— Şi vrei să te cred?
— Na, uită-te! Şi-i vîrî scrisoarea sub nas.
Teresa privi cruciş, forţîndu-se să citească. Era foarte mioapă dar se încăpăţîna să nu poarte ochelari.
— E un scris prea tineresc pentru o mamă, zise ea cu îndoială şi constată: Văd că familia ta creşte rapid şi spectaculos.
Se înapoie la bucătărie, luînd şi copilul, care ţipa şi se zbătea ca să-l lase acolo. Furios şi ca să îi facă în ciudă soţiei, se hotărî să citească scrisoarea, îndemnat şi de curiozitatea de a afla ce vrea căţeaua aia bătrînă.
„Rudolph mi-a povestit modul cum v-aţi întîlnit, citi Thomas mai departe, şi îţi mărturisesc că am fost mai mult decît şocată, aflînd profesiunea pe care ţi-ai ales-o. Deşi nu ar trebui să fiu, dacă ţin seama de firea lui taică-tău şi de exemplul pe care ţi l-a dat cu sacul acela ce atîrna tot timpul în curtea din spate şi la care se antrena. La urma urmei e muncă cinstită. Rudolph îmi spunea că te-ai adunat la casa ta, că ai soţie şi copil. Nădăjduiesc că eşti fericit cu soţia ta. Rudolph nu mi-a descris-o, dar sper că ai avut mai mult noroc decît mine cu taică-tău. Nu ştiu dacă Rudolph ţi-a spus: tatăl tău a dispărut într-o noapte, pur şi simplu s-a topit parcă, cu barca aia a lui. Eu nu mă simt bine şi presimt că zilele îmi sînt numărate. Tare aş vrea să vin la New York să-mi văd băiatul şi nepoţelul, dar îmi este foarte greu să mă deplasez. Dacă Rudolph ar cumpăra un automobil în locul motocicletei, cu care cutreieră tot oraşul, atunci aş putea veni pînă la tine. Ba chiar Rudolph ar putea să mă ducă la biserică duminicile ca să-mi răscumpăr păcatele pe care le-am comis ani de-a rîndul, silită de tatăl tău, să trăiesc ca o păgînă. Socotesc, totuşi, că nu trebuie să mă plîng. Rudolph e foarte bun, a cumpărat un televizor care face mai suportabile zilele lungi şi anoste. Acum se pare că e tare ocupat cu proiectele lui pentru că rareori mai doarme acasă. O duce bine, din cîte îmi dau seama, mai ales după cum se îmbracă. Dar el totdeauna s-a îmbrăcat cu grijă şi totdeauna a avut bani în 288
buzunar. Ca să fiu sinceră, n-aş zice că ţin neapărat să văd toată familia noastră în jurul meu, căci pe sora ta am scos-o din inima mea, din motive bine întemeiate. Dacă însă i-aş vedea pe băieţii mei împreună, cred că sufletul meu s-ar umple de bucurie. Am fost totdeauna prea obosită de truda la care mă supunea taică-tău şi de aceea nu am putut să-mi manifest dragostea care v-o purtam. Acum, cînd mi se apropie sfirşitul zilelor sper să dobîndesc pacea sufletească. Am înţeles din tonul lui Rudolph, cînd a vorbit despre tine, că nu te-ai arătat prea prietenos cu el. Poate că ai motivele tale.
Rudolph a devenit rece, deşi nu e lipsit de judecată. Dacă nu doreşti să-l întîlneşti cînd vii aici, îţi pot comunica din timp cînd lipseşte de acasă (ceea ce se întîmplă tot mai des, zile de-a rîndul) şi ne vedem netulburaţi. Sărută-l pe nepoţel. Mama ta care te iubeşte.”
Sfinte Dumnezeule, voci din mormînt! exclamă în sinea sa Thomas. Şedea în fotoliu, cu scrisoarea în mîna care îi atîrna fără vlagă, cu ochii pironiţi în gol, fără să o audă pe soţia sa cum boscorodeşte copilul în bucătărie.
Prin minte i se perindară amintirile anilor cînd trăise împreună cu ceilalţi, sub acelaşi acoperiş, unde însă se simţise mai străin, mai respins decît după ce fusese expediat de acasă, spunîndu-i-se să nu-şi mai arate faţa pe acolo. Poate că se va duce să o vadâ pe bătrînă, îşi zise, ca să-i asculte lamentările tardive despre Rudolph, odorul ei preferat, lăsînd-o să-şi descarce inima în faţa băiatului ei cel blond.
Va împrumuta maşina lui Schultzy, hotărî Thomas, şi o va duce şi la biserică. Asta o să facă.
Să vadă blestemaţii ăştia din neamul său cît de mult au greşit în privinţa lui.
