— Scrie-mi adresa pe o hîrtie, flăcăule, îi ceru din nou Jennings.

— Dă-i adresa ta, îi spuse Thomas lui Dwyer. Dwyer primea corespondenţa sa la sediul Uniunii Naţionale Maritime din New York şi nimeni nu se interesa de el.

— De ce nu încetezi să visezi, Tommy? încercă Dwyer să-l tempereze.

— Fă cum îţi spun, îi răspunse poruncitor Thomas.

363

Dwyer ridică din umeri, scrise adresa şi îi întinse hîrtia lui Jennings. Scrisul lui Dwyer era clar, cu trăsături drepte. Va ţine un jurnal de bord curat acest Dwyer, absolvent de gradul trei la mate, dacă va avea vreodată şansa s-o facă, îşi zise Thomas.

— O să-mi ţin ochii deschişi şi urechile ciulite, promise bătrînul marinar, vîrînd bucăţica de hîrtie într-un portofel vechi şi soios din piele scorojită.

Thomas plăti consumaţia, apoi el şi Dwyer se despărţiră de englez şi ieşiră pe chei. Păşeau încet, fără să vorbească, trecînd în revistă, ca de obicei, ambarcaţiunile imaculate din radă. Thomas îl simţea pe Dwyer trăgînd cu ochiul din cînd în cînd, neliniştit, spre el.

— Cîţi bani ai? îl întrebă pe neaşteptate Thomas cînd ajunseră la capătul cheiului, acolo unde bărcile pescăreşti se legănau uşor, cu lămpile de acetilenă aprinse, iar plasele fuseseră întinse la uscat pe pavaj.

— Cîţi bani am? Nici o sută de lovele, răspunse Dwyer pe un ton agresiv. Exact cît trebuie ca să cumpăr a milionimea parte dintr-un transatlantic.

— Nu te-am întrebat cîţi bani ai în buzunar. Ziceai că ai economisit şi că i-ai depus la bancă.

— Dacă îţi închipui că am destui pentru ideea ta nebunească...

— Te-am întrebat cîţi bani ai la bancă.

— Două mii două sute de dolari, răspunse şovăind Dwyer. La bancă. Ascultă Tommy, termină cu aiurelile tale. Noi niciodată...

— Ascultă, Dwyer, îl întrerupse Thomas. O să vină ziua cînd tu şi eu vom avea nava noastră, iahtul nostru, în portul ăsta, chiar în locul ăsta cu climă pentru oameni bogaţi, cum spunea englezul acela. O să facem noi rost cumva de bani...

— N-am să fac nimic împotriva legii, sări speriat Dwyer. În viaţa mea n-am călcat legea şi n-o să mă apuc tocmai acum...

— Cine a vorbit de fărădelegi? se miră Thomas, deşi se gîndise şi la aşa ceva. În destul de lunga sa carieră de boxeur avusese de a face în repetate rînduri cu indivizi care locuiau în apartamente luxoase de hotel ce costau două sute de dolari pe zi, se plimbau în maşini somptuoase şi umblau la braţ cu dame fascinante. Toată lumea – poliţişti, politicieni, oameni de afaceri, stele de cinema – era bucuroasă să se întîlnească şi să întreţină relaţii cu aceste persoane pe care Dwyer le-ar fi calificat, fără să şovăie, drept criminali. Altminteri nu găseai nimic deosebit la ei. Crima şi fărădelegea constituiau pentru aceşti oameni doar alte mijloace de a agonisi un dolar în plus, pe căi mai lesnicioase poate. Dar nu voia să-l sperie şi să-l îndepărteze pe Dwyer. Nu încă. Dacă planul i se realiza, avea nevoie de el ca să conducă iahtul. Thomas nu era atît de stupid ca să nu îşi dea seama că el singur nu ar fi fost în stare de aşa ceva, cel puţin în perioada de început.

Oricum, îşi zicea Thomas în timp ce treceau pe lîngă un grup de bărbaţi mai în vîrstă care jucau boules, dincolo de chei, cu spatele la pînza de apă lină a portului unde se legănau, sclipind în soare, iahturi de agrement ce preţuiau milioane de dolari. Prima oară cînd fusese aici, Thomas îşi jurase că va reveni şi iată că îşi respectase legămîntul. Îşi promise că va reveni din nou, ORICUM.

A doua zi dis-de-dimineaţă plecară cu trenul la Genova. Zăboviră încă o zi pe drum ca să

viziteze Monte Carlo. Poate că vor avea noroc la cazinou.

364

Dacă s-ar fi aflat la celălalt capăt al peronului, l-ar fi văzut pe fratele său, Rudolph, coborînd din vagonul de dormit al trenului care venise de la Paris, însoţit de o tînără fată, frumoasă, mlădioasă şi cu o mulţime de valize nou-nouţe.

365

Capitolul 6

Părăsiră gara şi ieşiră în stradă. Rudolph zări imediat emblema companiei Hertz şi zise: „Iată

maşina şi şoferul care ne aşteaptă”. Acel concierge52 de la hotelul din Paris se îngrijise de toate: le reţinuse bilete la teatru, le închiriase o limuzină pentru a face turul castelelor de pe Loara, le rezervase mese la zece restaurante diferite, precum şi locuri la operă şi la Longchamp53. Jean comentase: „Fiecare căsnicie ar trebui să aibă un concierge al ei”.

Hamalul cără bagajele la maşină, zise merci pentru bacşişul primit şi le zîmbi, deşi se vedea de la o poştă că sînt americani. Ziarele de acasă afirmau că anul acesta francezii nu le vor zîmbi americanilor. Reprezentantul agenţiei Hertz li se adresă în limba engleză, dar Rudolph începu să se grozăvească cu franceza lui, mai mult ca să o amuze pe Jean. Astfel că restul formalităţilor fură

definitivate în limba lui Racine.

Era o dimineaţă asemănătoare celor din America, soarele le scălda cu razele sale aurii capetele neacoperite. Rudolph scoase la iveală harta Michelin a Alpilor Maritimi, pe care o cumpărase la Paris, o consultă, după care porniră la drum. Străbătură oraşul predominat de albul imaculat al caselor, apoi o luară pe litoral, prin Golful Juan, unde debarcase Napoleon cîndva, prin Juan-les-Pins, cu hoteluri încă adormite în aşteptarea redeschiderii sezonului şi opriră la Hotel du Cap, o clădire elegantă, zugrăvită în crem, care îşi profila silueta splendidă printre pinii de pe coasta în pantă lină a dealului.

Directorul îi conduse personal la apartamentul lor de la etaj, cu balconul orientat spre oglinda albastră a mării care sclipea dincolo de parcul hotelului. Rudolph îi mulţumi politicos, reţinut. Se stăpînea însă cu greu să nu jubileze prosteşte cînd vedea cît de perfect îşi interpretau directorul, Jean şi el însuşi rolurile din visurile sale de odinioară. Doar că realitatea era şi mai frumoasă: apartamentul spaţios mobilat cu gust, clima plăcută, directorul cum nu se putea mai prevenitor, iar el mai bogat, mai sigur pe sine, mai bine îmbrăcat decît se visase vreodată cînd era băiat sărac; iar alături de el Jean, subţirică, zveltă, minunată în rochia cumpărată la Paris, mai frumoasă decît fata pe care îşi imaginase cîndva că o săruta pe balconul cu faţa spre mare.

Directorul se înclină respectuos şi ieşi. Servitorii aşezară bagajele pe nişte scăunele pliante înşirate la perete în uriaşa cameră de dormit. Rudolph, bărbatul cu situaţia solidă şi cu o soţie reală

alături de el, o luă de mînă pe Jean.

— Să mergem pe balcon, zise el.

Ieşiră afară, pe balcon şi – pentru a-şi întregi visul – se sărutară sub razele strălucitoare ale soarelui.

Cît pe-aci fusese să nu se căsătorească. Mult timp Jean ezitase, şovăise şi refuzase să spună

da sau nu, ceea ce îl adusese pe Rudolph la exasperare. Uneori (chinuitor de rar însă), cînd o întîlnea, îi venea să-i dea un ultimatum. Treburile îl reţineau mai ales la Whitby şi Port Philip, iar cînd reuşea să ajungă la New York găsea adesea un bileţel de la Jean prin care îl anunţa că e plecată

prin oraş cu aparatul de fotografiat. Într-o seară o zări aşezată la o masă, într-un restaurant, alături 52 Recepționer

53 Localitate în apropiere de Paris, vestită pentru hipodromul său şi cursele de cai.

366

de un tînăr mărunţel, cu ochii ca mărgelele, cu plete încîlcite ce i se revărsau pe umeri şi cu fălcile acoperite de perii ţepoşi ai unei bărbi nerase de o săptămînă. Cînd se întîlniră, Rudolph îi ceru lămuriri, iar ea recunoscu că era tipul despre care îi vorbise. Iar cînd voi să afle dacă se mai culca cu el, Jean îl puse la punct, răspunzîndu-i că nu era treaba lui.

Se simţea umilit că trebuia să concureze cu un individ cu aspect atît de dezgustător, iar faptul că acesta era unul din cei mai talentaţi artişti fotografi – cum afirmase Jean – nu îi modificase resentimentele. Se despărţiseră supăraţi şi aşteptase ca ea să facă primul pas de împăcare, dar Jean nu îl căută. În cele din urmă se dăduse bătut, nemaisuportînd despărţirea, şi o căutase jurîndu-şi că

va continua să se culce cu ea, dar că nu o va lua în căsătorie niciodată.

Întreaga concepţie despre el însuşi începea să i se clatine în faţa atitudinii ei. Doar în pat se simţea fericit cu ea şi avea impresia că şi ea împărtăşea sentimentele lui, ceea ce îi uşura şi într-o oarecare măsură îi diminua senzaţia de umilinţă şi înjosire. Prietenii îl asiguraseră că toate fetele cu care întreţinuseră legături se străduiseră din răsputeri, fără excepţie, să-i prindă în plasă şi să se mărite. Ce lipsuri atît de importante existau oare în caracterul său, în modul său de a face dragoste încît singurele două fete pe care le ceruse în căsătorie îl respinseseră?

Virginia Calderwood nu îl ajutase deloc să-şi simplifice situaţia. Tatăl ei ascultase de sfatul lui Rudolph şi o trimisese la New York să urmeze un curs de secretare şi să se descurce singură.

Dacă Virginia frecventa cu adevărat cursurile de specialitate, orele ei de studiu erau cu totul neobişnuite, căci de cîte ori Rudolph revenea la locuinţa sa din New York o găsea învîrtindu-se pe trotuarul din faţă sau trecea întîmplător (cum pretindea ea) pe acolo. Îi telefona la miez de noapte, uneori de trei-patru ori, ca să-i spună: „Rudy, te iubesc, te iubesc, vreau să mă culc cu tine”.

Ca să scape de ea, Rudolph începu să tragă la diferite hoteluri însă, dintr-o pudicitate pe care el nu o înţelegea, Jean nu accepta să urce în cameră la el, ceea ce îi provoca o ciudă nemaipomenită

pentru că nu putea avea parte nici măcar de bucuria patului. Jean nu îl invitase niciodată la ea, de aceea Rudolph nu îi cunoştea nici locuinţa şi nici colega de cameră.

Virginia îi trimitea lungi scrisori în care îşi exprima dorinţele senzuale cu o minuţie îngrozitor de clară, folosind un limbaj împrumutat direct de la Henry Miller54 a cărui operă trebuie că o studiase cu sîrg. Scrisorile le primea acasă la Whitby, la locuinţa sa din New York sau la biroul principal de la magazin. O simplă neatenţie din partea unei secretare zăpăcite, o singură scrisoare deschisă din greşeală şi Rudolph se îndoia că bătrînul Calderwood i-ar mai fi vorbit vreodată. Şi munca lui suferea. Uneori era nevoit să citească de trei-patru ori cel mai simplu raport primit pînă

să-i priceapă sensul. Dormea foarte agitat şi se trezea obosit. Pentru prima oară în viaţă bărbia i se împodobi de coşuri, ca la adolescenţi.

Odată, la o petrecere, la New York, Rudolph întîlnise o blondă cu piept plin în jurul căreia gravitau, permanent şi simultan, trei bărbaţi, dar care îi dăduse să înţeleagă cu limpezime că îl prefera pe el. Rudolph o duse în apartamentul său din Strada a 8-a de Est dincolo de Fifth Avenue şi, în răstimpul cît goliseră un pahar, aflase că era bogată, divorţată, teribil de însingurată şi obosită de 54 Prozator american (1891-1980), a scris romane, cu elemente autobiografice, de un naturalism şocant.