În timp ce vorbeau, Burke se plimba în sus şi în jos prin cameră. Gretchen îşi dădea seama că el e convins de tot ceea ce spunea, sau măcar în cea mai mare parte, şi că ardea de nerăbdare să
accepte noua sfidare a vieţii şi carierei sale.
— Sigur că sînt tîrfe la Hollywood şi nimeni nu pretinde că Schubert Alley e o mînăstire de maici. Este adevărat că am nevoie de bani şi că nu sînt alergic la vederea unui dolar. Dar nu-s dispus să alerg după el cu limba scoasă. Încă. Şi sper că niciodată. Negociez de peste o lună de zile 280
cu Columbia, iar cei de acolo îmi dau mînă total liberă să-mi aleg scenariul care-mi place, scenaristul pe care-l prefer, nu mă supraveghează nimeni, totul va fi filmat pe loc, eu voi hotărî montajul final, mă rog, mi se acordă toată libertatea cu condiţia de a mă menţine în limitele bugetului alocat, care e rezonabil. Dacă filmul nu va fi la fel de bun ca orice piesă pe care am pus-o în scenă pe Broadway, vina va fi numai a mea. Să vii la premiera de gală, te aştept să mă aplauzi.
Gretchen zîmbi, dar zîmbetul ei era convenţional.
— Nu mi-ai spus că ai avansat aşa de mult cu discuţiile, observă ea. Discuţi de peste o lună...
— Sînt un nemernic secretos, recunoscu el umil. Dar n-am vrut să dezvălui nimic pînă nu am ceva sigur şi concret.
Gretchen îşi aprinse o ţigară. Ca să-şi facă de lucru cu mîinile şi cu faţa. Să-i ia dracul pe regizorii ăştia, cu sensibilităţile lor cu tot!
— Cum rămîne cu mine? întrebă ea prin fumul de ţigară, conştientă iarăşi că nu trebuie să
pună asemenea întrebare.
— Cum rămîne cu tine? o privi el îngîndurat. Oricînd putem face un plan.
— În ce direcţie?
— În ambele direcţii.
— Cît timp crezi că o să dureze?
— Două săptămîni. Ciocăni cu degetul un pahar de pe măsuţă, făcînd să se audă un uşor clinchet, ca bătăile vagi ale unui ornic ce marca o oră dubioasă.
— Dacă aş veni în vest, vorbi ea cu glasul calm, fără intonaţii, cu Billy, putem locui la tine?
Burke se apropie de ea, îi luă capul în mîini şi o sărută pe frunte. Gretchen fu nevoită să se aplece un pic ca el să ajungă la frunte, iar barba lui o zgîrie.
— O, doamne, zise el moale, dîndu-se înapoi. Trebuie să mă bărbieresc, să fac un duş, să
mă îmbrac. Am şi întîrziat.
Gretchen îl privi cum se bărbiereşte, apoi făcînd duş şi îmbrăcîndu-se. Luară un taxi pînă la biroul din Fifth Avenue, unde urma să aibă loc întîlnirea. Burke nu răspunsese la întrebare, dar îi spusese să-i telefoneze mai tîrziu ca să o informeze ce discutase cu cei de la Columbia.
Gretchen coborî din taxi odată cu el şi îşi petrecu restul după-amiezei umblînd prin oraş şi tîrguind o rochie şi un pulover. La ora cinci, în pantalonii ei obişnuiţi şi cu pardesiul vechi din tweed, se înfăţişă la poarta şcolii lui Billy, fără diafragmă, aşteptînd întoarcerea copiilor de la Muzeul de Istorie Naturală.
III
Spre sfîrşitul după-amiezei obosise. Toată dimineaţa lucrase cu avocaţii, iar aceştia –
constatase el – erau cel mai obositor grup profesional din lume. Cel puţin pentru el, chiar şi aceia pe care îi angajase şi lucrau pentru el. Străduinţa permanentă de a dobîndi avantaje, limbajul ambiguu, înşelător, indigest, căutarea de lacune, de puncte de sprijin pentru compromisuri profitabile, goana neruşinată după bani, toate acestea îi făceau silă, chiar dacă el însuşi profita de pe urma lor. Un lucru se dovedise, totuşi, a fi pozitiv în contactul său cu avocaţii: se convinsese şi se răsconvinsese 281
că procedase corect cînd refuzase oferta lui Teddy Boylan de a-i sprijini financiar studiile la facultatea de drept.
După-amiază veniseră la rînd arhitecţii, iar aceştia se dovediseră nu mai puţin obositori.
Acum cerceta proiectele pentru viitorul centru. Sfătuit de Johnny Heath, angajase o firmă de arhitecţi tineri care cîştigaseră deja cîteva premii, dar încă erau hămesiţi. Erau capabili şi talentaţi, nu încăpea îndoială în privinţa aceasta, dar lucraseră aproape exclusiv în localităţi urbane, de aceea ideile, concepţiile şi propunerile lor se întemeiau pe oţel, sticlă şi prefabricate. Rudolph ştia că
aceştia îl consideră un tip rigid şi încuiat, dar nu îi păsa şi continua să-şi impună vederile. Insistă să
fie folosite forme şi materiale tradiţionale care, deşi nu corespundeau întocmai nici gustului său, simţea că vor corespunde exigenţelor clienţilor care vor veni acolo, la centru. Şi cu siguranţă va fi unica variantă pe care o va aproba Calderwood. „Vreau să aibă aspectul unei străzi tradiţionale dintr-uri sat vechi din New England, spunea el întruna, iar arhitecţii îl ascultau, mormăind în barbă.
Şindrilă albă şi turn la teatru, ca lumea să-l confunde cu o biserică. E o regiune rurală, conservatoare, iar noi îi vom servi tocmai pe aceşti ultraconservatori, pe care o ambianţă familiară, plăcută, îi va face să se simtă fericiţi, ca acasă la ei, şi îi va determina să-şi deschidă cu mai multă uşurinţă
baierele pungilor”.
În repetate rînduri arhitecţii aproape că se hotărîseră să se retragă din această afacere, dar de fiecare dată Rudolph îi convinsese zicîndu-le: „O.K., băieţi, de data asta faceţi cum spun eu, iar data viitoare o să fie cum vreţi voi. Aceasta-i doar prima verigă dintr-un lanţ lung şi pe măsură ce avansăm vom deveni mai cutezători”.
Planurile schiţate erau încă departe de ceea ce dorea el. Dar, cercetînd ultimul proiect ce îi fusese prezentat în dimineaţa aceea, Rudolph îşi dădea seama că pînă la urmă arhitecţii vor ceda.
În timp ce citea şi făcea observaţii direct pe plan, simţea că îl dor ochii, ceea ce îl determină
să se întrebe dacă nu cumva are nevoie de ochelari, îşi turnă whisky din sticla de pe birou şi umplu restul paharului cu apă de la robinetul din baie. Luă o înghiţitură şi netezi foile scorţoase întinse pe masă. Se încruntă uşor văzînd schiţa unei firme uriaşe -CALDERWOOD'S – pe care arhitecţii o plasaseră la intrarea în centru şi care în timpul nopţii urma să ia ochii tuturor cu neonul său strălucitor.
Calderwood voia, acum la bătrîneţe, să-şi stabilească renumele şi să realizeze nemurirea cu ajutorul tuburilor luminoase şi multicolore, iar toate demersurile întreprinse cu tact de Rudolph pe lîngă acesta, în legătură cu necesitatea de a folosi un stil mai sobru, mai modest, în construirea centrului, rămăseseră fără nici un rezultat, de parcă patronul asurzise subit.
Telefonul sună. Rudolph îşi privi ceasul: arăta aproape cinci, ora la care îi spusese Thomas că va veni să-l vadă. Ridică receptorul, dar nu era Thomas. Recunoscu vocea secretarei lui Johnny Heath, care îi spuse:
— Domnul Jordache? Domnul Heath doreşte să vă vorbească.
Rudolph aşteptă plictisit şi iritat ca Johnny să ridice receptorul. El, îşi zise Rudolph, îşi va organiza munca de asemenea manieră şi îşi va educa oamenii astfel încît orcine ar fi fost acela pe care l-ar căuta la telefon, să i se facă legătura imediat ce interlocutorul răspunde la apel. Cîţi clienţi oare, enervaţi de aşteptarea la care îi obligă vreo secretară cu voce piţigăiată, nu trîntesc receptorul 282
zilnic în America, cîte afaceri nu sînt ratate, cîte invitaţii nu sînt respinse, cîte doamne nu se răzgîndesc în acest scurt răgaz şi răspund negativ?
