— Nu, a doua.

Dwyer se angajase la Savannah, unde Elga Andersen ancorase după ce se înapoiase din prima călătorie la care participase şi Thomas.

— E o rablă împuţită! M-am angajat numai pentru că mi s-a oferit un prilej.

Thomas înţelese că Dwyer aştepta ca el să întrebe ce prilej anume i s-a oferit, dar tăcu.

Continua să privească fix orizontul care începea să se întunece.

— Ştii, continuă Dwyer monologul cînd îşi dădu seama ca Thomas nu va vorbi, sînt absolvent în mate, gradul trei. Pe o navă americană aş avea de aşteptat ani de zile pînă să ajung în vîrf. Dar pe o cadă de baie cum e hîrbul ăsta, cu ofiţeri proveniţi din drojdia societăţii, există

posibilitatea ca unul din ei să se îmbete şi să cadă peste bord, sau să-l înhaţe poliţia în vreun port.

Atunci s-ar ivi ocazia pe care o aştept.

Thomas mormăi iar ceva. Nu avea nimic împotriva acestuia, dar nici nu îl simpatiza.

— Şi tu te pregăteşti la mate? îl întrebă Dwyer pe Thomas.

— Încă nu m-am gîndit, răspunse evaziv acesta.

Vremea se înrăutăţea. Spuma spulberată de prora ce spinteca valurile se împrăştia ca o pulbere lichidă stropindu-l pe Thomas. Se strînse mai tare în jacheta sa de piele sub care purta un pulover gros, pe gît, de lînă albastră. Răposatul, bătrînul marinar norvegian, avusese probabil un gabarit respectabil pentru că hainele se potriveau de minune pe Thomas.

— E unicul lucru pe care trebuie să-l faci, spuse Dwyer. Mi-am dat seama din prima zi cînd am pus piciorul pe un vapor. Marinarul de rînd, chiar dacă e licenţiat, nu are nici o şansă. Trăieşte ca un cîine şi îşi încheie viaţa, înfrînt, la cincizeci de ani. Chiar şi pe o navă americana cu organizare impecabilă, cu fructe proaspete şi cu toate chestiile alea. Mare scofală! Fructe proaspete!

Problema e să ştii să te planifici pe termen lung, să pui o tresă pe mînecă. La înapoiere o să mă duc la Boston ca sa dau examen de mate pentru gradul doi.

Thomas îl privea cu curiozitate. Dwyer avea pe cap o bereta alba marinărească trasă pînă

deasupra ochilor şi în picioare bocanci solizi, cu talpă groasă de cauciuc şi tocuri înalte.

Era mărunt şi de aceea părea un băiat fercheş îmbrăcat în haine de marinar pentru o petrecere costumată. Vîntul îi înroşise faţa, dar nu era acea rumeneală sănătoasă, caracteristic 355

masculină, provocată de viaţa în aer liber, ci mai degrabă o îmbujorare de fată neobişnuită cu frigul la care fusese expusă brusc. Avea gene lungi, arcuite, peste nişte ochi negri cu priviri calde care parcă cerşeau ceva. Gura îi era prea mare, prea plină, prea vibrantă. Îşi tot vîra şi îşi tot scotea mîinile din buzunare.

Iisuse Cristoase! gîndi Thomas. De ce a venit aici, la mine, să-mi vorbească! De o oră îmi tot zîmbeşte cînd trece pe lîngă mine. Mai bine îl pun la punct pe loc, chiar acum, pe ticălosul ăsta.

— Dacă eşti un tip aşa de grozav, zise el cu brutalitate, dacă ai diplomă de mate şi nu mai ştiu ce, ce cauţi printre noi, nişte marinari prăpădiţi? De ce nu te-ai dus să dansezi cu vreo moştenitoare bogată la bordul unei nave luxoase în croazieră, îmbrăcat în haine albe, arătoase?

— Nu încerc să fac pe grozavul, Jordache. Pe cinstea mea că nu vreau aşa ceva, se apără

Dwyer. Îmi place să schimb o vorbă cu cineva, din cînd în cînd, iar dumneata eşti cam de vîrsta mea, eşti american şi eşti un tip demn, mi-am dat seama imediat că ţii la demnitatea dumitale. Restul, toţi ceilalţi de pe vas, sînt animale! Îşi bat joc de mine pentru că nu fac parte din tagma lor şi sînt ambiţios. Eu nu particip la pocherul lor nenorocit, cred că ai observat.

— N-am observat nimic! i-o tăie scurt Thomas.

— Ei cred că-s homo, nici asta n-ai observat? îl provocă Dwyer.

— Nu, n-am obsevat. Cu excepţia orelor cînd se mînca, Thomas nu rămînea în sala de mese.

— Ăsta-i blestemul meu, se tîngui Dwyer. De cîte ori vreau să trag un folos de pe urma diplomei de mate de gradul trei, mi se întîmplă acelaşi lucru. Mi se cercetează hîrtiile, recomandările, apoi tipii se sfătuiesc puţin uitîndu-se la mine într-un mod ciudat, apoi îmi spun că

nu au posturi libere. Suflete! Recunosc de la distanţă tîlcul privirilor lor! Nu sînt homo, mă jur pe Dumnezeu, Jordache!

— Nu e nevoie să juri faţă de mine, îi răspunse Thomas. Conversaţia începea să-l agaseze.

Nu voia să fie implicat în tainele sau în problemele nimănui. Voia să-şi vadă de treaba lui, să

peregrineze de la un port la altul, să străbată mările singur cu gîndurile lui.

— Sînt logodit şi o să mă căsătoresc, aproape strigă Dwyer. Băgă mîna în buzunarul de la spate al pantalonilor şi scoase un portofel din care extrase o fotografie. Uite, priveşte! Vîrî o poză

sub nasul lui Thomas. E logodnica mea, cu mine. Ne-am fotografiat vara trecută pe plajă, la Narragansett. Din fotografie îl priveau o fată tînără, foarte frumoasă cu păr blond, ondulat şi trup împlinit, în costum de baie şi alături de ea Dwyer, mărunt, dar bine făcut, muşchiulos, ca un boxeur de categoria cocoş, în chiloţi de baie strînşi pe corp. Arăta ca un luptător în formă care putea să urce pe ring, ceea ce însă nu însemna mare lucru. Arăt a homo? întrebă dramatic Dwyer. Iar fata, pare ea tipul de femeie care să aleagă un pederast drept tovarăş de viaţă?

— Nu, admise Thomas.

Spuma spulberată peste proră stropi fotografia.

— Pune-o la loc, o să ţi-o strice apa, îl îndemnă Thomas.

Dwyer scoase batista şi şterse instantaneul, apoi îl aşeză la loc în portofel.

— Vreau să ştii că nu urmăresc aşa ceva, dacă îţi vorbesc din cînd în cînd, zise el.

— E-n regulă, acuma ştiu, răspunse Thomas.

356

— Relaţiile noastre trebuie să fie clare şi curate, zise Dwyer aproape agresiv. Asta-i tot. Se întoarse brusc şi plecă, păşind pe scîndura întinsă, ca o cărare provizorie, peste butoaiele cu ţiţei, încărcătura depozitată în faţă, pe punte.

Thomas clătină capul. Pulberea rece şi fină a spumei îl împroşca întruna. Toată lumea avea necazuri. Nu era unul să nu aibă ceva pe suflet, dar dacă fiecare ţi s-ar fi spovedit, puteai să-ţi iei lumea în cap şi să te arunci peste bord.

Se ghemui pe vine ca să evite stropii care îi biciuiau faţa în rafale. Din cînd în cînd se ridica în picioare ca să-şi facă datoria, adică să semnalizeze orice s-ar fi ivit în faţa Elgăi Andersen, în timpul cartului său..

Absolvent de mate, gîndi Thomas. La urma urmei de ce nu, dacă voiai să-ţi cîştigi pîinea pe mare? O să-l întrebe pe Dwyer altă dată, direct, ce trebuie să facă pentru a obţine şi el documentul respectiv. N-avea importanţă dacă era sau nu homosexual.

Traversau Gibraltarul spre Mediterana. Vremea era păcătoasă, iar căpitanul se închina ca de obicei, pe punte, implorînd pronia cerească şi pe Hitler să-l izbăvească de nenorociri. Nici unul din ofiţeri nu se îmbătase şi nu căzuse peste bord.

Dwyer şi Thomas şedeau la una din mesele metalice fixate de podea în sala comună de la pupă, amenajată în spaţiul destinat odinioară cazării tunarilor marinari. Tunurile fuseseră demontate demult şi duse de acolo, dar nimănui nu îi trecuse prin cap să desfiinţeze şi barăcile, la capătul cărora se înşirau zece closete. Privindu-le, Thomas îşi zicea că ţîncii aceia, adică servanţii tunurilor, făceau pe ei de frică de cîte ori auzeau bîzîitul unui avion deasupra navei.

Marea era înfuriată şi de cîte ori prora se scufunda în apă elicea ieşea la suprafaţă, iar pupa toată se zguduia şi trosnea din încheieturi, silindu-i pe Dwyer şi pe Thomas să apuce hîrtiile, hărţile şi cărţile răspîndite pe masă ca să nu alunece şi să nu se împrăştie pe jos. Acesta însă era singurul loc unde puteau lucra fără să fie deranjaţi. Se întîlneau aici şi studiau cel puţin două ore pe zi, iar Thomas – care niciodată nu acordase importanţă învăţăturii – se minuna ce repede prindea tot ce îi preda Dwyer: meşteşugul de a folosi sextantul, de a descifra harta bolţii cereşti şi de a citi hărţile în general, precum şi toate celelalte amănunte legate de navigaţie pe care trebuia să le cunoască pe de rost atunci cînd se va prezenta la examenul de matematică de gradul trei. Îl surprindea şi faptul că îi plăceau lecţiile. Se gîndea la toate acestea şi îşi analiza noile sentimente atunci cînd – nefiind de cart – stătea întins în cuşetă şi asculta sforăitul celor doi marinari cu care împărţea cabina. Avea senzaţia atunci că înţelege ce se petrece în inima sa şi că nu numai vîrsta era cauza schimbărilor din el. Ca şi înainte, nu citea nimic – nici măcar pagina sportivă a ziarelor – cu excepţia materialelor de specialitate privind navigaţia. Hărţile, broşurile cu formule, desenele şi planurile maşinilor constituiau, toate, pentru el o cale de izbăvire. În sfîrşit, găsise modalitatea de a se elibera.

Dwyer lucrase la sala maşinilor dar şi pe punte, astfel că avea o vedere de ansamblu adecvată asupra problemelor inginereşti, iar cunoştiinţele acumulate de Thomas pe vremea cînd lucra la garaj îi permiteau să pătrundă mai lesne miezul explicaţiilor pe care i le dădea profesorul său improvizat.

Dwyer crescuse pe malul Lacului Superior şi avusese prilejul să navigheze pe mici ambarcaţiuni încă de cînd era un băieţandru. După absolvirea liceului plecase la New York, cu 357

maşini de ocazie şi şoferi binevoitori. Aici se dusese la Battery de unde privea vapoarele care intrau în port sau care îl părăseau. Apoi se angajase ca simplu marinar pe un tanc petrolier care făcea cabotaj. De atunci, nimic din cîte păţise nu îl descurajase şi nu îi diminuase entuziasmul pentru mare şi navigaţie.

Dwyer nu punea întrebări despre trecutul lui Thomas, iar acesta nu spunea nimic din proprie iniţiativă. Din recunoştinţă pentru tot ceea ce îl învăţa, Thomas aproape că îl simpatiza acum pe omuleţul acesta care era Dwyer.