276
Vrea să-şi impună personalitatea şi-i un semn bun pentru caracterul lui viitor, gîndi Gretchen, stăpînindu-se cu greu, totuşi, să nu îi tragă o palmă. Se sculă, exasperată de jocul lui cu salata şi scoase din frigider un pahar cu Jello.
— De ce eşti nervoasă? De ce te agiţi atîta? observă Billy.
A naibii intuiţia copiilor! îşi zise Gretchen, punînd paharul în faţa lui.
— Mănîncă-ţi desertul, îl îndemnă. E tîrziu.
Billy încrucişă braţele la piept şi se rezemă comod de spătarul scaunului.
— Ţi-am spus că nu-mi place Jello.
Pe Gretchen o tentă să-i spună că dacă nu mănîncă desertul, îl lasă singur acasă, dar o vagă
bănuială o preveni la timp că tocmai asta urmărea şi el. Era posibil, oare, ca noianul de sentimente şi emoţii din inima copilului – dragoste, ură, senzualitate, lăcomie – să-i fi permis să ghicească
rostul vizitei pe care ea urma să o facă în suburbia oraşului? Şi instinctiv, în felul său copilăresc, încerca să se apere pe sine şi pe tatăl său, ca să păstreze unitatea căminului în centrul căruia intuia că se află el?
— Bine, zise ea. Nu vrei Jello, plecăm!
Billy era un partener bun, ştia să cîştige demn, fără să-şi dea aere. Nici urmă de zîmbet triumfător nu îi lumina faţa. Repeta doar laitmotivul:
— De ce trebuie să mă duc să văd nişte animale neînsufleţite împăiate?
Era încinsă şi gîfîia cînd deschise uşa. După ce îl lăsase pe Billy, fusese nevoită să revină
practic alergînd tot drumul, de la poarta şcolii şi pînă acasă. Telefonul sună dar ea nu îi dădu atenţie.
Se grăbi să intre în baie dezbrăcîndu-se din mers. Făcu un duş fierbinte şi, înainte de a se şterge cu prosopul, aruncă o privire critică, în oglinda înaltă, asupra trupului ei pe care sclipeau stropi de apă.
S-ar fi putut întîmpla, gîndi ea, ori să mă rotunjesc, ori să-mi menţin silueta. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am pastrat silueta, deşi nu prea mult. Trupul ispititor, sălaşul sufletului meu. Rîse şi intră goală în dormitor, scoţînd la iveală o diafragmă pitită bine sub un teanc de baticuri. O, aparat atît de folositor! Îl introduse, cu grijă, acolo unde îi era locul. Trebuie să se inventeze ceva mai bun decît scula asta, îşi zise ea.
Cînd atinse locul cu pricina, îşi aminti fulgerul de dorinţă care îi străbătuse trupul, ca un curent electric, cu o seară înainte cînd, în cele din urmă, se dusese la culcare. Imaginile celor doi boxeuri – unul alb, celălalt negru – care o făcuseră să se simtă bolnavă cînd îi văzuse lovindu-se fără milă şi sîngerînd, treziseră fără să vrea, în ea, dorinţe senzuale. Trupurile magnifice, viguroase ale bărbaţilor dansau în jurul ei, excitînd-o. Pentru o femeie, relaţia sexuală constituie o încălcare profundă a intimităţii ei, lucru demonstrat, la fel ca loviturile pe care şi le administrau pugiliştii pe ring. La orele mici ale dimineţii, după o noapte agitată, imaginile se întretăiau şi se întrepătrundeau în mintea ei tulbure, loviturile deveneau mîngîieri, mîngîierile se transformau în lovituri, făcînd-o să
se zbuciume întărîtată, în aşternut. Dacă Willie ar fi venit în patul ei, l-ar fi primit cu înflăcărare.
Dar Willie dormea pe spate, sforăind molcom din cînd în cînd.
Se sculase şi luase un somnifer.
În cursul dimineţii, ajutată şi de lumina purificatoare a zilei, izbutise să înlăture gîndurile care o tulburaseră peste noapte.
277
Clătină capul, în timp ce trăgea un sertar plin de chiloţei şi sutiene. „Chiloţei”, îşi zise ea, pare un cuvînt inofensiv de ipocrit – cu rezonanţă falsă de vocabular copilăresc – pentru un obiect menit să acopere un teritoriu atît de disperat. Portjartier ar fi fost, poate, un cuvînt mai potrivit, deşi el provenea dintr-o perioadă cînd limba devenise mai mlădioasă, mai melodioasă. Dar ea nu purta portjartier – aşa o învăţase Boylan.
Telefonul sună iar, insistent, dar ea îl ignoră şi continuă să se îmbrace. Privi o clipă rochiile ce atîrnau în garderob şi alese una simplă, de un bleumarin sobru. Nu- i nevoie de publicitate pentru misiunea mea. Cînd trupul trandafiriu va apărea din straiele care îl ascundeau, el va fi apreciat şi mai mult. Îşi pieptănă părul negru, lung, lăsîndu-l să cadă pe spate, peste umeri, dezvăluind fruntea largă, senină, neridată, sub care se ascundeau toate trădările, toate îndoielile.
Intenţiona să meargă cu taxiul dar, negăsind nici unul, fu silită să călătorească cu metroul, de la Eight Avenue spre suburbie. La capăt luă trenul de Queens, care traversa spre East Side, pe Strada a 53-a. Persefona ivindu-se din măruntaiele pămîntului în anotimpul înflorit al dragostei.
Ajunse la staţia de la Fifth Avenue şi porni pe jos. Era o zi de toamnă însorită, cu vînt.
Rochia ei bleumarin, simplă şi modestă, se reflecta în geamurile vitrinelor pe lîngă care trecea.
Gretehen se întreba cîte din femeile pe care le întîlnea în cale ascundeau cu viclenie diafragma, ca şi ea, la locul cu pricina.
Coti la est de Strada a 55-a, trecu de intrarea metroului de la staţia St. Regis şi îşi aminti de o nuntă peste care dăduse aici într-o seară de vară – mireasa cu faţa acoperită de un văl alb, mirele –
un tînăr locotenent. Numărul străzilor era mic, iar distribuţia lor geografică nu îţi permitea să-ţi scurtezi drumul.
Se uită la ceas: două fără douăzeci. Mai avea cinci minute bune la dispoziţie, care îi permiteau să păşească măsurat pentru a sosi calmă, stăpînă pe sine.
Colin Burke locuia pe Strada a 56-a, între Madison şi Park. O altă imagine i se perindă prin faţa ochilor. Pe strada aceea întîlnise cîndva un alai de petrecăreţi şi fusese silită să se întoarcă din drum ca să nu dea nas în nas cu ei. Nu poţi blama un bărbat pentru că atunci cînd închiriază un apartament şi înainte de a plăti chiria pe prima lună nu caută mai întîi să afle care sînt amintirile viitoarei sale amante.
Păşi în vestibulul alb, familiar şi sună. De cîte ori fusese pînă acum aici, de cîte ori pînă
acum apăsase pe soneria aceasta? De douăzeci de ori, de treizeci de ori, de şaizeci de ori? Va face ea, odată, socoteala.
Se auzi un bîzîit la broască. Gretchen împinse uşa şi intră, apoi urcă la etajul al patrulea cu ascensorul minuscul.
El o aştepta în prag, în pijama şi halat, în picioarele goale. Se sărutară fugitiv, nu aveau de ce să se grăbească, să se precipite.
Pe măsuţa din cameră, printre mormanele de manuscrise cu copertele legate în imitaţie de piele, se aflau încă rămăşiţele micului dejun şi o ceaşcă pe jumătate plină cu cafea. El era regizor de teatru, deci ziua lui de muncă se coordona cu spectacolele pe care le dirija şi de aceea rareori se culca înainte de cinci dimineaţa.
— Vrei o ceaşcă de cafea? o întrebă el.
— Nu, mulţumesc. De-abia am luat masa, refuză ea.
