Cînd în cele din urmă la capătul firului se auzi glasul lui Johnny Heath spunînd: „Alo, Rudy”, Rudolph îşi stăpîni impulsul nervos şi îşi ascunse iritarea.
— Am obţinut informaţia pe care mi-ai cerut-o, zise Johnny. Ai creion şi hîrtie la îndemînă?
Johnny îi dădu numele şi adresa unei agenţii de detectivi particulari şi adăugă:
— Mi s-a spus că sînt discreţi şi te poţi bizui pe ei.
Dar nu se interesă de ce avea nevoie Rudolph de serviciile unui detectiv particular, deşi probabil că pe undeva ghicea el motivul.
— Mulţumesc, Johnny, zise Rudolph după ce notase datele ce i se dictaseră. Mulţumesc pentru osteneala pe care ţi-ai dat-o.
— Cu plăcere, îi răspunse Johnny şi întrebă: Eşti liber diseară? Nu vrei să luăm masa împreună?
— Îmi pare rău, refuză Rudolph, deşi nu avea nici un angajament în seara aceea. Dacă
secretara lui Johnny nu l-ar fi făcut să aştepte pe fir, atunei ar fi acceptat invitaţia.
După ce închise telefonul, Rudolph se simţi şi mai obosit şi hotărî, pe loc, că nu va lua legătura decît a doua zi cu agenţia recomandată. Nu îşi amintea să se fi simţit atît de obosit vreodată, la orele cinci după-amiază. Acum însă pur şi simplu se simţea istovit. Din cauza vîrstei oare? se întrebă şi rîse. De-abia avea douăzeci şi şapte de ani. Îşi examină faţa cu atenţie în oglindă. Nici un fir cărunt nu se întrezărea în părul negru, pieptănat lins, nu avea pungi sub ochi, iar pe pielea măslinie nu existau semnele care în mod obişnuit denotă viaţă dezordonată şi nopţi pierdute. Chiar dacă muncea foarte mult, eforturile pe care le depunea nu lăsaseră urme pe chipul său ce arăta tînăr, fără riduri.
Totuşi era obosit. Se întinse, aşa îmbrăcat cum era, pe pat, nădăjduind că va aţipi cîteva minute înainte de sosirea lui Tom. Dar nu izbuti. Cuvintele dispreţuitoare rostite seara precedentă de sora sa îi răsunau neîncetat în urechi, chiar şi în timpul înfruntării cu avocaţii. „Spune-mi, există
ceva pe lumea asta care îţi face plăcere?” El nu se apărase deşi îi putea replica arătîndu-i că îi plăcea să muncească, că îi plăcea să meargă la concerte, că citea enorm, că vizita galerii de artă şi viziona spectacole de teatru, că îi făcea plăcere să alerge cu motocicleta şi că îi mai plăcea, da, îi plăcea să o vadă pe maică-sa stînd la masă, în faţa lui, urîtă, neatrăgătoare, dar în viaţă; iar faptul că ea trăia şi nu zăcea în mormînt sau pe patul de suferinţă din vreun spital i se datora lui, eforturilor şi grijii sale faţă de ea.
Gretchen suferea de boala vîrstei sale. Pentru ea totul se reducea la relaţia sexuală, la realizarea sacrului orgasm. Ea zice „dragoste”, dar gîndul îi fuge la îmbrăţişarea sexuală, îşi spunea Rudolph. Din ceea ce văzuse şi constatase el, fărîma de fericire existentă în actul respectiv se obţinea la un preţ prea ridicat şi umbrea adevărata fericire. O femeie de speţă inferioară punea gheara pe tine la patru dimineaţa şi pretindea să te stăpînească, apoi îţi azvîrlea – cu ură feroce – un pahar în cap pentru că în două ore te-ai săturat de ea, deşi aceasta fusese înţelegerea subînţeleasă din capul locului. O fetişcană neghioabă te lua peste picior în faţa prietenelor ei, făcîndu-te să te simţi neputincios ca un eunuc de piatră, apoi te apuca de sex, fără ruşine, ziua-n amiaza mare. Aceasta era, oare, marea atracţie sexuală sau măcar simulacrul de dragoste ce îi unise la început pe părinţii săi, 283
care sfirşiseră prin a se urî şi a se nimici reciproc, ca două animale sălbatice ieşite din minţi, închise într-o cuşcă de la grădina zoologică? Apoi căsătoriile realizate de membrii celei de a doua generaţii a familiei Jordache. Începînd cu Tom, de pildă. Ce viitor îi putea rezerva căsnicia alături de femeia aceea cu chip de păpuşă absurdă, hrăpăreaţă, fără creier, care se văicărea tot timpul? Dar Gretchen, cu ifosele ei de femeie superioară, prizonieră a unei senzualităţi devorante, care se dispreţuia pentru viaţa ei în derivă şi periplul din pat în pat, din cauza unui soţ netrebnic pe care îl trăda, fără să-şi facă probleme de conştiinţă, obligîndu-l în schimb pe el să se înjosească apelînd la aceste personaje a căror meserie era spionajul prin gaura cheii, iar apoi solicitînd sprijinul avocaţilor pentru a obţine divorţul în condiţiile dorite de ea?
F...-le muma-n c... la toţi! îşi zise Rudolph, apoi rîse în sinea sa: asemenea cuvinte nu se potriveau în gura lui.
Telefonul sună, iar unul din funcţionari îl anunţă:
— A sosit fratele dumneavoastră, domnule.
— Trimite-l sus, te rog, îi porunci Rudolph şi începu să-şi aranjeze patul, netezind cuverturile. Din anumite motive nu voia ca Tom să ştie ca se culcase, căci ar fi putut dobîndi impresia falsă că se lăfăieşte în lux şi trîndăvie. Apoi adună repede şi închise schiţele şi planurile arhitecţilor într-un dulap. Voia ca – atunci cînd va apărea fratele său – încăperea să pară goală, fără
urme edificatoare care să permită presupunerea că s-a lansat în afaceri mari şi importante.
Se auzi o ciocănitură în uşă şi Rudolph o deschise. Bine că şi-a pus cravata, gîndi Rudolph egoist, măcar de ochii funcţionarilor şi băieţilor de serviciu de la hotel. Scutură mîna fratelui său şi îl pofti înăuntru.
— Intră, ia loc. Ce bei? Am o sticlă de scotch, dar dacă preferi altceva pot comanda să ne aducă.
— Nu, e suficient scotch-ul. Thomas se aşeză ţeapăn într-un fotoliu, lăsînd mîinile – deja deformate – să-i atîrne în lături; haina îi stătea bine pe umerii laţi şi puternici.
— Apă? Dacă vrei sifon, sun să ne aducă, se oferi Rudolph.
— E-n regulă apa, acceptă Thomas.
Mă port ca o gazdă zăpăcită, îşi zise Rudolph în timp ce se ducea la baie să pună apă de la robinet în paharul lui Thomas.
— Skol, ridică paharul şi închină Rudolph după ce se înapoie în cameră.
— Daa, răspunse Tom şi bău cu sete.
— Am citit cîteva comentarii favorabile, zise Rudolph referindu-se la meciul din seara precedentă.
— Daa, răspunse iar Thomas. Le-am citit şi eu. Ascultă, Rudy, să nu irosim timpul de pomană. Vîrî mîna în buzunar şi scoase la iveală un plic gros. Se ridică, se duse la pat şi, deschizîndu-l, îl scutură: un teanc de bancnote verzi se revărsă pe cuvertura patului.
— Ce dracu faci, Tom? Rudolph era uluit. El nu lucra cu bani gheaţă, rareori avea cincizeci de dolari în buzunar, iar dolarii împrăştiaţi pe pat îl nelinişteau oarecum, dîndu-i senzaţia de ceva ilicit, ca între hoţi, cînd împart prada.
— Sînt hîrtii de o sută de dolari. Thomas mototoli plicul şi îl azvîrli, cu precizie în coş.
Cinci mii de dolari, sînt ai tăi.
284
— Nu înţeleg ce vorbeşti. Rudolph era din ce în ce mai intrigat. Nu-mi datorezi nimic, din cîte ştiu.
— Sînt banii ăia blestemaţi pentru educaţia ta la colegiu, pe care ţi i-am luat eu, explică
Thomas. Ca să-i plătesc pe pungaşii aceia din Ohio. Am vrut să-i dau tatii, dar s-a întîmplat ca în ziua respectivă să fie mort. Acum ţi-i dau ţie.
— Tom, tu cîştigi greu banii, zise Rudolph, amintindu-şi chipul însîngerat al fratelui său pe ring. Nu trebuie să-i iroseşti în felul acesta.
— N-am muncit pentru ei, n-ai grijă. I-am cîştigat la fel de uşor cum i-a pierdut tata. I-am căpătat prin şantaj! Ani de zile au aşteptat, zăcînd în seiful unei bănci. Ghicind sentimentele care îl munceau pe fratele său, adăugă: Fii liniştit, frăţioare, n-am fost pedepsit pentru treaba asta, legea nu ştie nimica.
— Faci un gest stupid, Tom, zise Rudolph.
— Sînt un individ stupid care face gesturi stupide, recunoscu Thomas. Ia-i şi am terminat cu tine. Reveni de lîngă pat şi goli paharul dintr-o înghiţitură. Plec, zise el.
