Închinară cu ora o bărcuţă cu pînze şi Dwyer dovedi că nu minţise: o conducea cu pricepere.

În două zile Thomas învăţă o grămadă de lucruri noi. Acum, în nouă cazuri din zece, el reuşea să

tragă barca la chei, să o amareze şi să coboare vela cu succes.

Dar majoritatea timpului o folosiră ca să se plimbe prin port, de-a lungul cheiurilor, să

admire în tăcere barcazurile, goeletele, iahturile mari, motonavele de croazieră care staţionau în radă, unele trase pe nisip, lăcuite şi lustruite pentru sezonul care se apropia.

— Iisuse! exclamă Thomas. Nu-ţi vine să crezi că există atîta bănet pe lume în timp ce noi umblăm lefteri, cu buzunarele goale.

Descoperiră un bar pe Quai St. Fierre, frecventat de marinari şi căpitani de iahturi luxoase menite huzurului şi satisfacerii plăcerilor unor bogătaşi. Cîţiva erau englezi, iar, dintre ceilalţi, bună

parte cunoşteau suficientă engleză ca să poată discuta cu ei de cîte ori aveau prilejul. Nimeni nu părea să muncească pe brînci, iar barul era cel puţin pe jumătate plin la orice oră din zi. Se obişnuiseră să bea pastis şi pentru că toată lumea bea pastis şi pentru că era băutura cea mai ieftină.

Nu găsiră nici o fată pe plac, iar cele cîteva dame de lux, care îi acostaseră din maşinile lor, pe 360

Croisette sau în spatele portului, cereau prea mulţi bani. Pentru întîia oara în viaţa sa lui Thomas nu îi păsa că nu are o femeie. Priveliştea portului animat, vederea bărbaţilor care de ani în şir îşi duceau viaţa pe iahturi splendide, îi erau suficiente şi îi făceau plăcere. Nu aveau pe cap şefi nouă luni din an, iar apoi – în plin sezon – ei erau marile vedete la timona vreunei goelete de o sută de mii de dolari, care naviga spre St. Tropez, Monte Cario sau Capri şi se înapoia cu puntea înţesată de fete tinere şi fermecătoare în costume de baie. Şi toţi păreau că se scaldă în bani. Salariul şi-l rotunjeau cu bacşişurile primite ori cu mita căpătată de la negustorii care aprovizionau iahturile sau din partea şantierelor care le construiau şi le reparau, ori pur şi simplu măsluind actele de cheltuieli. Mîncau şi beau împărăteşte, iar unii din ei, mai în vîrstă, nu apucau să se desmeticească din beţie de la o zi la alta.

— Tipii ăştia, zise Thomas după ce trecuseră patru zile de cînd se aflau acolo, au rezolvat toate problemele universului.

Pe Thomas îl bătea gîndul să părăsească definitiv Elga Andersen şi să se angajeze pe un iaht oarecare pe toata durata sezonului. Se lămuri însă repede că dacă nu erai căpitan puteai fi angajat doar trei-patru luni ca simplu marinar, cu plată de mizerie, apoi şomai tot restul anului. Oricît de mult îi plăcea acolo, lui Thomas nu îi surîdea perspectiva de a răbda de foame opt luni, doar ca să

fie în apropiere de Cannes.

Dwyer, care se afla pentru întîia oară la Cannes, era şi mai uluit, şi mai zăpăcit decît Thomas, de priveliştea ce i se înfăţişa ochilor. El însă avusese prilejul şi în alte ocazii să vadă de aproape şi să admire nave de toate felurile, încă de cînd era un puştan. Ceea ce pentru Thomas constituia o descoperire făcută la vîrsta maturităţii, pentru Dwyer însemna reînvierea celei mai mari pasiuni a adolescenţei sale.

În bar se afla un englez, un omuleţ tuciuriu, cu părul alb, pe care îl chema Jennings şi care slujise în flota militară britanică în timpul războiului. Jennings comanda, de fapt era proprietarul unui iaht lung de cincizeci de metri, cu cinci cabine. Era vechi şi cam neechilibrat, mărturisi englezul; dar îl cunoştea ca pe buzunarele sale, robotea şi migălea la el tot timpul cît naviga în Mediterana, vizitînd Malta, Grecia, Sicilia şi alte locuri în calitatea sa de căpitan al iahtului pe care îl îndhiria în perioada sezonului. Avea un agent la Cannes care, în schimbul unui comision de zece la sută, îi găsea clienţi şi facilita angajarea navei. Avusese noroc, le povesti englezul. Fostul proprietar, la care fusese angajat, îşi ura nevasta şi de aceea la moartea sa îi lăsase lui Jennings vasul prin testament. Dar nu se putea conta prea des pe o asemenea şansă. Jennings sorbi satisfăcut pastisul. Gertrude II, cum se numea iahtul său cu motor, arăta cam butucănos, dar era curat şi părea confortabil. În timpul iernii rămînea ancorat la chei, chiar peste drum de barul în care se aflau, ceea ce îi permitea lui Jennings să-şi bea pastisul şi în acelaşi timp să şi supravegheze, cu dragoste părintească, nava.

— E o viaţă frumoasă, trebuie să recunosc pe cinstite, yankeilor, zise Jennings. În loc să te chinui pentru cîteva piţule pe zi luînd marfă la Liverpool ca să o transporţi nu ştiu unde, ori să

transpiri sînge ca să întreţii motoarele vreunei rable iarna în Marea Nordului, pe vijelie. Nu mai vorbesc de taxe, impozite şi alte alea. Făcu un gest larg spre rada portului unde iahturile, iolele, bărcile îşi legănau pădurea catargelor albe în ritmul undei molcome, sub razele blînde al soarelui. E

vremea omului bogat, zise Jennings. Vremea omului bogat.

361

— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare, Jennings. Thomas făcea cinste cu băutura şi de aceea avea dreptul să-i pună cîteva întrebări. Cît ar costa o ambarcaţie de dimensiuni potrivite, să zicem cam aşa cum esta a ta, şi cît ar trebui ca să se lanseze cineva într-o afacere ca asta?

Jennings îşi aprinsese pipa cu mişcări lente şi începu să tragă din ea dus pe gînduri. Nu era pripit de felul său, nu se grăbea niciodată, cu atît mai puţin acum cînd nu mai făcea parte din flota militară a ţării sale, nici marinar de punte nu era ca să fie ocărit de un şef de echipă oarecare. Avea timp berechet pentru toate.

— Iată o întrebare dificilă, zise el tărăgănat, în cele din urmă. Navele-s ca femeile: unele-s scumpe, altele-s ieftine, dar preţul pe care-l plăteşti are prea puţin de a face cu satisfacţia pe care ţi-o oferă. Rîse mulţumit de comparaţia făcută.

— Minimum, insistă Thomas, minimumul absolut.

Jennings se scărpină în cap, apoi – tacticos – goli paharul. Thomas comandă încă un rînd de pastis.

— E chestie de noroc, zise el sfătos. Cunosc oameni care au plătit o sută de mii de dolari bani gheaţă pentru o navă realizată în cele mai renumite şantiere din Olanda sau Anglia, pe baza planurilor făcute de constructori cu multă fantezie, în condiţii din cele mai moderne – carcasă de oţel, punte din lemn de teak – şi prevăzută la bord cu toate minunăţiile – radar, toalete electrice, aer condiţionat, pilot automat – şi şi-au blestemat ziua cînd fusese lansată la apă, fiind dispuşi să o dea la preţul unei lăzi de whisky oricui voia să o ia, numai să scape de ea. Dar tot nu au găsit un cumpărător.

— Noi nu avem o sută de mii de lire, i-o tăie scurt Thomas.

— Noi? Ce vrei să spui? interveni uluit Dwyer.

— Tu să taci! îl repezi Thomas. Apoi i se adresă lui Jennings: Vasul tău nu a valorat niciodată o sută de mii de lire.

— Nu. Nici nu susţin că ar fi valorat vreodată o sută de mii de lire, recunoscu Jennings.

— Vreau să spun, reluă Thomas, un preţ rezonabil.

— Rezonabil – ca preţ – nu e un cuvînt aplicabil la ambarcaţii, răspunse Jennings. Ceea ce e rezonabil pentru unul, pentru altul poate constitui pură sminteală, pricepi ce vreau să spun? E o chestie de noroc, ţi-am mai spus. De pildă, cineva posedă un iaht micuţ, cochet, care l-a costat douăzeci, poate treizeci de mii de lire. Te pomeneşti însă că nevastă-sa suferă de rău de mare tot timpul sau anul acela afacerile i-au mers prost, iar creditorii îl presează şi nu îl lasă să răsufle, sau condiţiile atmosferice nu au fost prielnice croazierelor, sau poate piaţa a evoluat nefavorabil deoarece comuniştii ameninţau să preia puterea în Italia sau în Franţa, sau începea să se profileze un nou război la orizont, ori tipii de la finanţe l-au mirosit că umbla cu şmecherii – poate nu a declarat că a plătit cu banii pe care i-a scos ilegal din ţară şi i-a depozitat în vreo bancă din Elveţia – în sfîrşit, ce mai, e nevoie să se descurce repede, ba chiar urgent şi tocmai în săptămîna aceea nu se ivesc amatori dornici să cumpere un iaht... Pricepi unde vreau să ajung, yankeule?

— Daa, dar nu-i nevoie să despici firul în patru, răspunse Thomas.

362

— Deci tipul e disperat, continuă imperturbabil Jennings. Trebuie să facă rost imediat de cinci mii de guinee dacă nu vrea să-i cadă tavanu-n cap. Dacă în clipa aceea eşti pe fază şi pui pe masă cinci mii de guinee...

— Ce-i o guinee? întrerupse Dwyer.

— Cincii mii de guinee fac cincisprezece mii de verzişori, nu-i aşa? zise Thomas.

— Cam aşa, poate cîţiva dolari în plus sau în minus, confirma Jennings. Sau, continuă el, ai aflat că o navă a fost scoasă la licitaţie sau că autorităţile vamale au confiscat una care făcea contrabandă. Bineînţeles, ea are nevoie de reparaţii. Dar dacă eşti priceput şi îndemînatic şi nu apelezi la piraţii care mişună prin şantierele de aici – să nu te încrezi niciodată în franţujii de pe Cote, mai ales în cei care mişuna pe chei, că te fură pe faţă fără ruşine, în fine, dacă ştii să ţii strînse baierele pungii şi să-ţi chibzuieşti bănuţii în fiecare seară şi dacă dai peste nişte furnizori de treabă

care au încredere în tine şi se arată dispuşi să te păsuiască cu plata echipamentelor şi proviziilor livrate pînă la finele sezonului, atunci te poţi socoti lansat şi primul angajament charter obţinut o să-ţi asigure cel puţin opt sau zece mii de lire.

— Opt-zece mii de lire! exclamă Dwyer. Ce mi-e opt-zece mii sau opt-zece milioane!

— Taci! îl repezi din nou Thomas. Există căi şi mijloace de făcut rost de bani.

— Da? Cum? întrebă Dwyer.

— Sînt mijloace, repetă Thomas. Odată am făcut trei mii de dolari într-o singură seară.

Dwyer simţi că i se taie respiraţia.

— Cum? întrebă el din nou cu glasul gîtuit.

Pentru prima oară de cînd părăsise HotelulAegean, Thomas dezvăluise un amănunt din viaţa sa şi regreta.

— Las-o baltă, răspunse el aspru. Se întoarse spre Jennings. Vrei să-mi faci un serviciu? îl întrebă el pe acesta.

— Orice, dacă îmi stă în putinţă. Şi dacă nu mă costă nimic, rîse moale Jennings, proprietarul fericit al unui iaht, norocosul care supravieţuise războiului şi sărăciei, băutorul de pastis, şmecherul pe care nu îl puteai păcăli ușor.

— Dacă afli ceva, zise Tom, despre vreun iaht bun, dar ieftin, ia legătura cu noi, vrei?

— Cu plăcere, yankeule, răspunse Jennings. Lasă-mi adresa. Thomas ezită. Singura sa adresă era Hotelul Aegean, iar singura persoană care i-o cunoştea era mama. Înainte de încăierarea sa cu Quayles, Thomas o vizitase pe bătrînă cu regularitate, alegîndu-şi zilele ca să nu dea peste Rudolph. De atunci îi scrisese din fiecare port unde se oprise.

Îi trimisese vrafuri de ilustrate, pretinzînd că o duce mai bine decît în realitate. Cînd se înapoiase din prima sa călătorie găsise la hotel un teanc de scrisori. Singura problemă era că mama cerea întruna să-şi vadă nepoţelul, iar Thomas nu îndrăznea să ia legătura cu Teresa nici măcar pentru a-şi vedea copilul, deşi îi ducea dorul şi nimic altceva nu îl interesa din toată America.