— Stai o clipă, sări Rudolph. Aşează-te! Îl împinse spre fotoliu şi, în scurta clipă cît îl ţinu de braţ simţi prin hainele lui forţa brută care se degaja din trupul fratelui său. N-am nevoie de bani, îmi merge bine, explică el. Tocmai am încheiat o afacere de pe urma căreia o să mă îmbogăţesc.
— Îmi pare bine, dar n-are nici o legătură cu treaba asta. Thomas rămase în picioare, ca o stîncă rigidă. Trebuia să-mi plătesc datoria faţă de nenorocita asta de familie a noastră şi o fac acuma.
— Nu-i iau, Tom. Pune-i la bancă, măcar de dragul copilului tău, îi sugeră Rudolph.
— O să am grijă de puştiul meu cum m-oi pricepe, nu-ţi face tu grijă în privinţa asta. Vocea lui Thomas conţinea o notă ameninţătoare.
— Nu-s ai mei, zise Rudolph neputincios. Ce dracu să fac cu ei?
— C....-te pe ei! îl repezi Thomas. Cheltuieşte-i cu damele! Dă-i la acţiunile de binefacere pe care le patronezi. Nu plec de aici cu ei la mine.
— Stai jos, pentru numele lui Dumnezeu! Acum Rudolph îl împingea pe Thomas spre fotoliu, pregătit sufleteşte să încaseze lovitura care putea porni în orice clipă. Trebuie să-ţi vorbesc.
Rudolph umplu din nou paharul lui Thomas şi îşi turnă şi lui, apoi se aşeză în faţa fratelui său, pe un scaun cu spătar drept. Fereastra era crăpată puţin şi vîntul pătrundea în rafale scurte.
Hîrtiile de pe pat se agitară un pic, înfiorîndu-se, ca un mic animal. Amîndoi şedeau cît mai departe de pat, parcă temîndu-se că primul care ar atinge din greşeală banii va fi silit să-i ia pe toţi.
— Ascultă, Tom, începu Rudolph. Nu mai sîntem copii, nu mai dormim împreună în acelaşi pat, nu ne mai zgîndărim reciproc nervii. Sîntem bărbaţi în toată firea, sîntem fraţi.
— Unde mi-ai fost zece ani de zile, frăţioare? Tu şi prinţesa Gretchen? Ai trimis măcar o vedere în toţi anii aceştia? Thomas vorbea cu amărăciune vehementă.
— Iartă-mă! Şi dacă ai vorbi cu Gretchen, sînt convins că şi ea ţi-ar cere iertare, zise Rudolph.
— Dacă o să apuc să o mai văd vreodată, zise Thomas. În orice caz ea nu o să aibă prilejul să se apropie de mine fie şi numai pentru a-mi spune doar „salut, frăţioare!”
285
— Noaptea trecută, cînd te-am văzut luptînd pe ring, ne-am dat seama că încă sîntem o familie, că sîntem datori să ne sprijinim reciproc, încercă să insiste Rudolph.
— Datoram familiei cinci mii de dolari. Iată-i acolo, pe pat. Nimeni nu mai datorează nimic nimănui. Thomas vorbea cu capul aplecat şi cu bărbia aproape înfiptă în piept.
— Spune ce vrei, crede ce vrei despre mine şi purtarea mea. Acum însă eu vreau să te ajut, spuse Rudolph.
— N-am nevoie de nici un ajutor, se încăpăţînă Thomas, bînd aproape tot whisky-ul din pahar.
— Ba da, ai nevoie. Ascultă, Tom, zise Rudolph. Eu nu-s expert, dar am urmărit destule meciuri importante ca să-mi dau seama ce soartă te aşteaptă. Ai să fii schilodit în cele din urmă şi încă rău. Tu eşti un boxeur de club, dar una e să fii campionul mahalalei şi alta e să înfrunţi pugilişti bine antrenaţi, ambiţioşi. De acum îţi vor pune în faţă adversari tot mai buni, tot mai puternici, pentru că încă te afli în ascensiune, şi ai să fii făcut fărîme. O să ai parte numai de răni – comoţii, oase rupte; rinichii...
— La una din urechi auzul mi s-a redus la jumătate, recunoscu Thomas de bunăvoie, în mod surprinzător. Discuţia care alunecase pe făgaşul profesiunii îl făcuse să abandoneze carapacea în care se retrăsese. De mai bine de un an, preciză el şi încheie: La dracu, doar nu-s muzician.
— Dar nu e vorba numai de sănătatea ta, continuă Rudolph. Va veni timpul cînd te vei trezi că ai pierdut mai mult decît ai cîştigat. Iar vreun puştan oarecare te va doborî şi asta va însemna sfîrşitul. Cum o să-ţi cîştigi pîinea cînd vei fi silit să iei viaţa de la început la vîrsta de treizeci sau treizeci şi cinci de ani?
— Nu mai trăncăni ca o cobe, ticălosule! izbucni Thomas.
— Nu trăncănesc, sînt doar realist, continuă imperturbabil Rudolph, umplîndu-i paharul, mai mult ca să-l convingă să nu plece.
— Nu te-ai schimbat, Rudy. Ai rămas acelaşi băiat bun, gata să sară în ajutorul frăţiorului său mai mic cu un sfat realist, zise Thomas sarcastic. Dar luă paharul.
— Eu conduc o organizaţie vastă, spuse Rudolph, şi o să am o grămadă de posturi libere.
Aş putea găsi unul pentru tine...
— Să fac ce? Să şofez un camion, pentru cincizeci de biştari pe săptămînă?
— Nu, ceva mai bun decît atîta. Tu nu eşti prost şi ai putea deveni, în cele din urmă, directorul unei sucursale sau al unui departament central. Rudolph se întreba cît adevăr şi cîtă
minciună era în ceea ce spunea el acuma. Tot ce îţi trebuie este isteţime şi un pic de bunăvoinţă ca să înveţi, ceea ce nu îţi lipseşte.
— Nu sînt isteţ şi nu vreau să învăţ! se încăpăţînă Thomas. Nu ştii lucrul ăsta? Se ridică în picioare. Trebuie să o iau din loc, am familie care mă aşteaptă.
Rudolph ridică din umeri. Aruncă o privire spre bancnotele verzi care foşneau uşor, împrăştiate pe cuvertură. Se ridică în picioare şi el.
— Cum vrei tu, zise Rudolph. Pentru moment.
— Nu numai pentru moment. Thomas se îndreptă spre ieşire.
— Vin să-ţi fac o vizită. Vreau să-ţi văd puştiul. Şi dacă vreţi, ieşim să luăm masa împreună
diseasră. Ce spui? întrebă Rudolph.
286
— Spun rahat! Thomas deschise uşa şi se opri în prag. Vino să mă vezi cînd mă bat pe ring.
Şi adu-o şi pe Gretchen. De suporteri am nevoie. Dar să nu vă mai osteniţi pînă la cabina mea.
— Cumpăneşte bine. Acum ştii unde mă poţi găsi, zise Rudolph obosit. Nu era obişnuit să
fie înfrînt şi se simţea epuizat. Cel puţin ai putea veni la Whitby, să o săruţi pe mama. Întreabă
