Domnului Greenfield îi venea să ofteze, dar se stăpîni. Era un bărbat tinerel într-o cămaşă cu guler răsfrînt, ca să arate că a studiat dreptul pe coasta de est, dar pe care prinsese un papion de culoare deschisă, ca să arate că acum trăia în California.

— Nu cumva soţul dumneavoastră avea închiriat un seif la vreo bancă? întrebă domnul Greenfield.

— Nu ştiu, răspunse Gretchen. Şi nici nu cred că avea aşa ceva. În privinţa aceasta era neglijent.

— Cam prea neglijent, mi-e teamă, comentă Greenfield. Să nu-ţi faci testament...

— De unde să ştie ce îl aştepta? Nu a fost bolnav nici măcar o zi în viaţa lui, îi luă apărarea Gretchen.

351

— Problemele devin mai uşor de rezolvat dacă omul se gîndeşte din timp la toate posibilităţile, răspunse domnul Greenfield. Gretchen căpătă convingerea că acesta îşi redactase testamentul de cum împlinise douăzeci şi unu de ani. Pînă la urmă domnul Greenfield dădu drumul oftatului pe care şi-l reţinuse pînă atunci.

— În ce ne priveşte, noi am explorat toate căile. Pare de necrezut, dar soţul dumneavoastră

nu a folosit niciodată serviciile vreunui avocat. Îl împuternicea pe reprezentantul său să redacteze contractele pe care nici nu îşi bătea capul să le citească. În majoritatea cazurilor le-a semnat luînd drept bună propunerea reprezentantului său, fără măcar să le citească. Iar cînd şi-a dat acordul ca fosta doamnă Burke să divorţeze, i-a permis avocatului ei să redacteze condiţiile de despărţire.

Gretchen nu o văzuse niciodată pe fosta doamnă Burke însă după moartea lui Colin începuse să o cunoască tot mai bine. Ea lucrase ca stewardesă pe una din liniile aeriene, precum şi ca prezentatoare de modele. Ahtiată după bani, considera că a munci pentru a-i obţine este dezgustător şi nedemn pentru o femeie. Primea douăzeci de mii de dolari pe an drept pensie alimentară, iar înainte de moartea lui Colin pornise acţiune judecătorească pentru a i se majora suma la patruzeci de mii de dolari, susţinînd că veniturile fostului ei soţ crescuseră vertiginos de cînd venise la Hollywood. Trăia cu un bărbat tînăr la New York, Palm Beach, Sun Valley sau în alte asemenea locuri, atunci cînd nu călătorea în străinătate, dar – în mod deliberat – nu se măritase cu amantul ei, căci una din clauzele pe care Colin izbutise totuşi să le insereze în aranjamentul încheiat la divorţ

prevedea că ea pierdea dreptul la pensie alimentară dacă se remărita. Ea, ori avocaţii ei, păreau să

cunoască în detaliu legile, atît pe cele ale statului cît şi pe cele federale, şi, îndată după funeraliile lui Colin, la care nu luase parte, obţinuse blocarea sumelor de bani pe care defunctul le avea depuse la bancă, precum şi o hotărîre judecătorească ce îi interzicea lui Gretchen să înstrăineze proprietatea imobiliară.

Gretchen nu avea bani la bancă pe numele ei. De cîte ori îi trebuiseră, îi ceruse lui Colin, iar secretara onorase toate facturile pe care ea i le trimisese. Astfel că dintr-o dată se trezise fără

mijloace de subzistenţă şi devenise dependentă material. Colin nu încheiase asigurare pe viaţă, căci considera societăţile de asigurare o hoţie organizată oficial, aşa că nu putea aştepta nimic din direcţia aceasta.

Iar pentru că nimeni nu era vinovat de accident, în afară de Colin însuşi (intrase cu maşina într-un copac, iar municipalitatea oraşului Los Angeles intenţiona să impute copacul doborît), Gretchen nu avea pe cine da în judecată pentru a pretinde daune.

— Trebuie să plec din casa aceea, domnule Greenfield, zise Gretchen. Serile constituiau perioada cea mai insuportabilă. Şoapte păreau a izvorî din colţurile întunecoase şi din clipă în clipă

se aştepta ca el să apară în uşă, bodogănind şi blestemînd vreun actor sau vreun cameraman.

— Vă înţeleg, zise domnul Greenfield cu compasiune. Dar dacă nu rămîneţi în posesie, vreau să spun în posesia fizică, fosta soţie a domnului Burke va găsi, foarte probabil, temei legal să

se instalaze ea în casă. Are avocaţi foarte buni, cu adevărat foarte buni. Din glasul său se desprindea admiraţia profesională, lipsită de invidie, pentru colegii de breaslă ale căror nume se puteau citi la intrarea unei clădiri, la fel de elegante din imediata vecinătate. Dacă există o lacună, o vor găsi. Iar legea, dacă este examinată cu atenţie, oferă aproape cu certitudine astfel de posibilităţi.

— Numai mie nu-mi oferă, exclamă disperată Gretchen.

352

— Este o chestiune de timp, stimată doamnă Burke. Un reproş plin de tact, făcut să

alimenteze nerăbdarea exprimată de un profan. Nu există nimic clar în privinţa aceasta, îmi pare rău că trebuie să v-o spun. Casa era pe numele soţului dumneavoastră, grevată de ipotecă, ratele urmînd încă să fie plătite. Nici dimensiunea proprietăţii nu e determinată şi multe lucruri vor rămîne neelucidate încă mulţi ani. Domnul Burke percepea procentaje destul de însemnate de la cele trei filme pe care le-a regizat. De asemenea primea dividende permanente din acţiuni şi drepturi de autor de pe urma pieselor puse în scenă, ale căror înregistrări e posibil să le fi vîndut. Enumerarea acestor splendide dificultăţi ce trebuiau soluţionate înainte ca pe dosar să se scrie „rezolvat”, stimulau, evident, în domnul Greenfield o plăcere elegiacă. Dacă dreptul nu ar fi fost o profesiune atît de complicată, pe cît era cu adevărat, de bună seamă şi-ar fi ales o alta, mai exigentă. Trebuie ca experţii să-şi formuleze părerile, trebuie obţinute mărturiile celor de la studiou, trebuie desfăşurate negocieri în cadrul cărora părţile vor ajunge la unele compromisuri. Nu mai vorbesc despre posibilitatea ivirii şi a altor pretendenţi, rudele în speţă, care au obiceiul să apară şi să se înghesuie în astfel de cazuri.

— Are un singur frate care mi-a spus că nu pretinde nimic, zise Gretchen. Fratele, un bărbat tînăr foarte prezentabil, colonel în forţele aeriene, fost pilot pe avioane de vînătoare în Coreea, sosise de îndată şi îşi asumase toate îndatoririle pentru organizarea funeraliilor, neacceptînd nici măcar ajutorul lui Rudolph. Îi spusese lui Gretchen că, atunci cînd el şi Colin discutaseră despre posibilitatea morţii, îşi promiseseră reciproc să renunţe la slujba religioasă şi să apeleze la incinerarea fără ceremonie. A doua zi după incinerare, fratele angajase un avion particular şi împrăştiase cenuşa lui Colin deasupra Oceanului Pacific. Apoi, înainte de a pleca, îi spusese lui Gretchen să apeleze la el dacă întîmpina dificultăţi. Ce altceva putea face însă un colonel cinstit, aparţinînd forţelor aeriene, pentru a o ajuta pe văduva fratelui său, prinsă în mrejele legii, decît să o pedepsească pe fosta doamnă Burke sau să bombardeze birourile avocaţilor?

— Mulţumesc pentru osteneala pe care v-aţi dat-o. Gretchen se ridică în picioare. Îmi pare rău că v-am răpit atîta timp.

— Nu face nimic. Greenfield se înclină curtenitor, avocăţeşte. Fireşte, o să vă informez cum evoluează toată treaba aceasta.

O însoţi pînă la uşa biroului şi, deşi nu îi vedea faţa, Gretchen era convinsă că domnul Greenfield dezaproba rochia de culoare bleu-pal pe care o îmbrăcase ea.

Gretchen străbătu un lung culoar flancat de mesele dactilografelor care băteau cu rapiditate, fără să-şi ridice ochii, acte, citaţii, contracte, înscrieri în bancrută, transferuri, ipoteci, testamente, plîngeri, sumare, repertorii, ordonanţe de sechestru.

Fetele astea şterg memoria lui Colin bătînd la maşină zile în şir, fără întrerupere, gîndea Gretchen.

353

Capitolul 5

Pe punte, la proră, era rece, dar lui Thomas îi plăcea să stea singur acolo sus, cu gîndurile sale, şi să privească hula cenuşie ce răscolea Atlanticul. Urca pe punte chiar cînd nu era rîndul lui de planton şi rămînea ore întregi, pe orice vreme, fără a spune un cuvînt marinarului de cart. Stătea, cu sufletul adînc împăcat, şi privea prora navei scufundîndu-se ritmic şi revenind la suprafaţă într-un vîrtej de spumă albă. Nu era obligat să gîndească şi nici chef nu avea de aşa ceva.

Nava arbora pavilion liberian dar în cursul voiajului, la care participase Thomas, nici măcar nu se apropiase de coasta Liberiei. Pappy, directorul Hotelului Aegean fusese într-adevăr eficient, aşa cum îl recomandase Schultzy; îi dăduse sacul şi hainele rămase de la un bătrîn marinar norvegian, care decedase în hotelul său, şi îi asigurase angajarea pe Elga Andersen, proprietatea unui grec. Vasul transporta mărfuri de la Hoboken la Rotterdam, Algesiras, Genova, Pireu. Tot timpul cît se aflase la New York, opt zile încheiate, Thomas nu părăsise nici un minut camera de la hotel. Pappy în persoană îi aducea sus mîncarea, căci Thomas îi atrăsese atenţia că nu vrea să dea ochi cu nici unul din ajutoarele grecului, ca să nu înceapă să-i pună întrebări. În noaptea dinaintea plecării navei în călătorie, Pappy îl dusese personal cu maşina sa pînă la chei şi rămăsese pînă cînd Thomas semnase angajamentul. Datoria contractată de Pappy faţă de Schultzy, pe vremea cînd acesta făcea parte din marina comercială, trebuie că era foarte mare. Dimineaţa următoare, în zori, nava părăsea portul şi oricine l-ar fi căutat pe Thomas Jordache ar fi întîmpinat piedici de netrecut în calea sa.

ElgaAndersen, o navă de tipul Liberty de zece mii de tone construită în 1943, era acum aproape o epavă. Trecuse de la un proprietar la altul şi, dornici de a obţine profituri rapide, nici unul nu făcuse mai mult decît trebuia pentru a o menţine pe linia de plutire şi în stare să navigheze.

Scoicile năpădiseră carcasa subacvatică, maşinile gîfîiau obosite, vasul nu fusese revopsit de ani de zile, iar rugina se întinsese peste tot. Hrana era mizerabilă, căpitanul – un maniac religios care cădea în genunchi pe punte, invocînd pronia cerească de cum se isca furtuna – fusese debarcat în timpul războiului din cauza simpatiei manifestate faţă de nazişti. Ofiţerii, ale căror legitimaţii atestau provenienţa din zece ţări diferite de pe tot globul, fuseseră daţi afară din slujbele anterioare din motive de beţie, incompetenţă sau hoţie. Membrii echipajului, originari aproape din toate ţările de pe coastele Mediteranei şi Atlanticului – greci, iugoslavi, norvegieni, italieni, marocani, mexicani, americani – posedau, în majoritate, documente care nu ar fi rezistat la un control mai riguros. Mai în fiecare zi se iscau bătăi în sala de mese, unde se desfăşura, fără întrerupere, o partidă de pocher, dar ofiţerii evitau cu grijă să se amestece.

Thomas nu juca pocher, se ferea de bătăi, vorbea doar cît trebuia, nu răspundea la întrebări şi era cu inima liniştită. Simţea că şi-a aflat rostul pe lume: să brăzdeze în lung şi în lat mările şi oceanele globului.

Nu îl mai sîcîiau femeile, nu îşi mai bătea capul să-şi menţină greutatea corpului, nu mai urina cu sînge dimineţa, nu mai trebuia să facă tot soiul de jonglerii pentru bani la sfirşit de lună.

Cîndva îi va înapoia lui Schultzy cei o sută cincizeci de dolari. Bineînţeles, cu dobîndă.

Auzi paşi în spate, apropiindu-se, dar nu se clinti.

354

— Ne aşteaptă o noapte aspră, zise omul care venise la proră, lîngă el. Intrăm în plină

furtună.

Thomas mormăi ceva. Recunoscuse glasul: era al unui individ tînăr, Dwyer, un puştan din Middle West, care lăsa impresia că era pederast. Avea dinţii de rozător şi de aceea îl porecliseră

„Bunny – iepuraşul”.

— Căpitanul, continuă Dwyer, se închină pe punte. Cunoşti zicala: „Ai un popă la bord, pregăteşte-te de vreme rea!”

Thomas nu zise nimic.

— Sper că nu ne va zgîlţîi prea tare. Navele astea de tipul Liberty s-au scufundat cu duiumul pe timp de furtună. Şi încărcătura... ai văzut lista mărfurilor preluate în port? întrebă

Dwyer.

— Nu, răspunse Thomas.

— Păi... asta-i prima ta călătorie pe vasul ăsta?