„Bieţii nenorociţi”, rosti cu glas tare Thomas.
Se bătu cu palma peste pieptul bombat din cauza portofelului burduşit. Cînd se dusese cu treburi prin centrul oraşului, încasase de la agentul de pariuri cei şapte sute de dolari pe care îi cîştigase. Poate că reuşea să astupe gura Teresei, amăgind-o cu două sute de dolari sau, dacă făcea gălăgie, cu două sute cincizeci, cel mult.
Scoase portofelul din buzunarul de la piept şi extrase o bancnotă pe care o studie. I se plătise în hîrtii de o sută. Benjamin Franklin, unul din părinţii-ctitori ai Statelor Unite îl privea din centrul bancnotei ca o bunicuţa blîndă. Cel care a captat fulgerul lansat în atmosferă, îşi aminti vag Thomas prin ceaţa trecutului. Noaptea toate pisicile-s negre; el însă a fost probabil mai ferm, mai hotărît decît lăsa să se ghicească chipul de pe sută. Nu el a spus, cîndva: „Ne spînzurăm pe rînd sau cu toţii împreună?”. Ar fi trebuit să-mi fi terminat măcar liceul, gîndea Thomas în faţa acestei file de istorie în valoare de o sută de dolari. Aceasta bancnotă constituie mijloc legal de achitare a oricărei datorii, publice sau private, și va fi onorată cu moneda legală de Trezoreria Statelor Unite sau de către oricare Bancă Federală de Rezervă. Dacă nici aceştia nu erau bani legali, atunci care naiba erau? Cineva care se chema Ivy Baker Priest, trezorier al Statelor Unite, semnase pe bancnotă cu un scris plin de înflorituri extravagante. Numai o femeie cu un asemenea nume putea folosi un limbaj atît de alambicat ca să-ţi spună nişte lucruri simple despre datorii şi bani.
Thomas îndoi frumos bancnota şi o strecură în buzunarul din dreapta al hainei. O va depune alături de teancul de sute care zăcea deja în întunericul seifului, pentru a fi folosite în zile negre.
Călătorul care şedea pe banca din faţă răsfoi ziarul pe care îl ţinea în mînă şi se opri la pagina sporturilor. Thomas ghici că se apucase să citească reportajul despre gala de box din seara precedentă. Se întreba cum ar reacţiona cetăţeanul dacă l-ar bate pe umăr şi i-ar spune: „Domnu, am fost acolo, ce-ai zice să-ţi descriu bătălia, ca martor direct, din mijlocul ringului?” De fapt reportajele din presă îi fuseseră destul de favorabile, iar cotidianul News publicase, pe ultima pagină, fotografia cu Virgil chinuindu-se să se ridice în picioare ultima oară şi cu Thomas aşteptind în colţul neutru. Un ziarist afirmase că victoria îl propulsase pe Thomas în rîndul pretendenţilor la titlu iar Schultzy îi telefonase emoţionat, în clipa cînd Thomas se pregătea să plece de acasă, că un manager din Anglia, care urmărise desfăşurarea meciului, îi oferea un contract pe şase săptămîni la Londra, pentru mai multe întîlniri pe ring. „Ne lansam pe arena internaţională, exclamase Schultzy. Ne putem lua de piept cu tot continentul, iar tu îi poţi doborî pe toţi. În Anglia nu există nici un pugilist de categoria ta care să fie măcar pe jumătate bun cît Virgil Walters. Mai mult, cetăţeanul mi-a spus 274
că o să-mi strecoare pe şest parte din banii conveniţi, deci n-o să fim siliţi să declarăm întreaga sumă la blestematul acela de birou pentru impozite pe venit”.
Aşa că, una peste alta, Tom ar fi trebuit să se simtă bine-dispus. Închisoarea ticsită cu indivizi poate mai isteţi şi mai puţin vinovaţi deat el, rămăsese în urmă. Teresa îi făcuse un scandal monstru că îndrăznise sa ascundă de ea pariul şi pentru că nu pomenise niciodată de familia sa. Se înfuriase pentru că nu îi spusese că are neamuri, de parcă ar fi tăinuit existenţa cine ştie cărei comori nenorocite.
— Sor-ta se uita la mine ca la un gunoi, iar fandositul de frate-tău a deschis geamul parcă
puţeam a bălegar şi s-a tras în colţul maşinii de parcă i-ar fi fost frică să nu se umple de sculament dacă mă atingea. Şi dupa ce că nu şi-au văzut fratele de zece ani, se consideră prea nobili, prea subţiri ca să bea măcar o ceaşcă de cafea cu el. O, Doamne Dumnezeule! Iar tu, marele învingător, n-ai scos un cuvinţel, ai tăcut mîlc şi ai înghiţit.
Discuţia avusese loc în pat, după ce se înapoiaseră de la restaurant unde mîncaseră într-o tăcere ce nu prevestea nimic bun. După meci Thomas voise să facă dragoste, aşa cum proceda totdeauna, căci înainte de lupta el nu se atingea săptămîni la rînd de ea. Atunci chestia lui căpăta duritate de fier încît dacă ciocănea cu ea într-un prun tînăr, îl zguduia atît de violent de picau trei prune necoapte din pom. Dar Teresa îl respinsese şi se închisese ca o stîncă, nepermiţîndu-i să se apropie de ea. Sfinte Iisuse Cristoase, gîndise el revoltat, n-am luat-o ca să fac conversaţie. Şi nici nu putea afirma că măcar în clipele ei cele mai bune ar fi fost grozavă la pat. Daca îi răvăşea părul, în joacă, gata să se apuce cu rîvnă de treabă, începea să se plînga şi să ţipe ca din gură de şarpe, găsind totdeauna motive ca sa amîne pînă a doua zi, pînă săptămîna următoare sau pînă la anul. Iar cînd, în cele din urmă, îşi căsca picioarele, Thomas avea senzaţia că a nimerit un automat de taxat maşinile la barieră, îndopat cu monede false Ea provine, susţinea Teresa, dintr-o familie profund religioasă, de parcă arhanghelul ar fi stat de strajă şi ar fi păzit cu sabia-i de foc toate p.. catolice.
Thomas ar fi fost în stare să parieze, punînd la bătaie tot cîştigul său viitor, că sora sa, Gretchen, cu părul ei pieptănat simplu, necoafat, cu faţa nesulemenită, cu rochia neagră şi cu ţinuta ei de doamnă
care îţi impunea parcă să nu te atingi nici măcar de tivul rochiei, ar fi satisfăcut un barbat într-o singură repriză, mai mult decît Teresa în douăzeci de reprize a cîte zece minute fiecare.
Dormise prost, cuvintele nevestei sale răsunîndu-i în urechi. Cel mai mult îl deranja faptul că ea avea dreptate. Fusese de ajuns ca fratele şi sora sa să apară în faţa lui, pe neaşteptate, pentru ca să se piardă, să se fîsticeasca şi să se simtă ca pe vremuri, cînd era un puştan, adică dezgustat de sine, prost, inutil, suspect.
Te zbaţi pentru victorie pe ring, ţi se publică fotografia în presă, lumea te ovaţionează şi te bate cu palma pe spate, eşti poftit la Londra; şi deodata apar doi mucoşi despre care nu credeai că ai să mai auzi vreodată, îţi spun „bună”, atîta doar, „bună” şi parcă totul se năruieşte. Ei bine, păcătosul de frate-său – odorul mamei şi preferatul tatei – care îşi dă ifose deschizmd geamul taxiului, o să aibă parte astăzi de un adevărat şoc pe care i-l va provoca netrebnicul său de frate.
O clipă, doar o singură clipă îi trecu prin cap ideea nebună să-şi continue călătoria pînă la Albany, aici să schimbe trenul luîndu-l pe cel pentru Elysium, Ohio, ca să se ducă la singura femeie din lume care îl iubise, lîngă care se simţise bărbat adevărat, cînd încă era doar un adolescent de 275
şaisprezece ani, la Clothilde, servitoarea care îl slujea pe unchiul său pînă şi în pat. Sfîntul Sebastian în cada de baie!
Însă cînd trenul se opri în gară, la Port Philip, Thomas cobori şi se duse la bancă, aşa cum îşi propusese de la bun început.
II
Billy se juca cu mîncarea, punîndu-i la grea încercare răbdarea. Din superstiţie (copiii simt lucruri de care îşi vor aminti peste ani) ea nu îşi schimbase îmbrăcămintea pentru escapada plănuită
în dupa-amiaza aceea. Se aşezase la masă în hainele de lucru – pantaloni şi pulover – şi ciugulea din mîncare fără poftă, dîndu-şi silinţa să se stăpînească, să nu certe copilul cînd învîrtea cu furculiţa bucăţelele de miel şi foile de salată din farfurie.
— De ce trebuie să mă duc la Muzeul de Istorie Naturala? întreba Billy încruntat.
— Pentru că e o vizită foarte interesantă, explica Gretchen.
— Nu pentru mine. De ce trebuie să mă duc? insistă Billy cu încăpăţînare de copil.
— Pentru că merge toată clasa ta, continuă Gretchen sa-i răspundă calm.
— Sînt nişte tîmpiţi! Toţi sînt tîmpiţi, în afară de Conrad Franklin. Billy învîrtea în gură –
de vreo cinci minute, i se părea lui Gretchen – aceeaşi bucăţică de miel. Din cînd în cînd o muta, simbolic, în partea cealaltă a gurii. Gretchen se întreba dacă n-ar fi mai bine să-i traga o palmă în cele din urmă. Ceasul din bucătărie se auzea ticăind parca tot mai tare, dar ea se hotărî să nu se uite.
În cele din urmă însă nu rezista şi privi: era unu fără douăzeci. Voia să ajungă în suburbie la două
făra un sfert, dar mai întîi trebuia să-l ducă la şcoală pe Billy, să se înapoieze repede, să facă un duş
şi să se îmbrace cu atenţie, cu multă atenţie. Apoi trebuia să aibă grijă să nu sosească la întîlnire gîfîind de parca tocmai încheiase maratonul.
— Termină de mîncat, îl îndemnă Gretchen, minunindu-se singura de calmul şi de tonul matern al glasului ei, deşi numai sentimente materne nu îi stăpîneau inima. Ai Jello în frigider.
— Nu-mi place Jello.
— De cînd?
— De azi. Şi ce rost are să mă duc să privesc nişte animale impaiate! reluă Billy subiectul favorit. Măcar de erau vii.
— Duminică te duc la grădina zoologică, îi promise Gretchen.
— Duminică i-am promis lui Conrad Franklin că mă duc la el. Billy duse mîna la gură, scoase bucăţica de miel şi o aşeză pe marginea farfuriei.
— Nu e frumos ceea ce faci, îl certă Gretchen. Ceasul continua sa ticăie obsedant.
— E tare, pretinse Billy.
— Foarte bine, zise Gretchen şi întinse mîna să-i ia farfuria din faţă. Dacă nu vrei, nu vrei.
Billy apucă farfuria cu amîndouă mîinile.
— N-am mîncat salata, zise el şi se apucă să taie tacticos, cu furculiţa, frunzele în bucăţele mici, geometrice.
