339

Domnul Fairweather sorbi gînditor din ceaşcă, continuînd să stea în picioare lîngă masă. O

rază palidă se strecura printre perdele, proiectîndu-i umbra pe rafturile de cărţi din spatele lui. Un bărbat sănătos fizic, cumpănit, cap de familie.

— Cred că am putea, consimţi el. Presupun că am reuşi să-i explicăm directorului. O să-mi telefonaţi în următoarele două-trei zile ca să-mi spuneţi hotărîrea dumneavoastră definitivă, domnule Jordache, da?

— Desigur.

— Întîmpini atîtea înfrîngeri în meseria aceasta aparent aşa de liniştită! oftă domnul Fairweather. Spuneţi-i lui Billy că oricînd doreşte să se înapoieze va fi binevenit la noi. E un băiat ager şi va recupera uşor materia restantă.

—Îi voi spune, promise Rudolph. Vă mulţumesc, vă mulţumesc şi dumneavoastră şi doamnei pentru înţelegerea şi amabilitatea manifestate.

Fairweather îl însoţi înapoi pe coridor, deschise uşa şi îl lăsă să iasă în lumea gălăgioasă a băieţilor. Strînse mîna lui Rudolph, fără a zîmbi, apoi închise uşa în urma lui.

Părăsiră şcoala. Billy şedea în faţă, lîngă unchiul său.

— Nu vreau să mai văd niciodată locul acesta, zise el. Nu întrebă încotro se duceau.

Cînd ajunseră la Whitby erau orele cinci şi jumătate şi luminile de pe stradă, deja aprinse, sfîşiau întunericul geros. Pe parcursul drumului, Billy dormise o bună bucată de timp. Rudolph se temea de clipa cînd îl va prezenta mamei pe nepot. Cunoştea capacitatea ei retorică şi nu putea exclude folosirea unui limbaj dur din care nu ar fi lipsit aprecieri la adresa lui Billy şi Gretchen, de genul: „Plodul curvei!” Dar Rudolph se înţelesese să-l întîlnească pe Calderwood acasă la el după

cina de duminică pe care o lua cu familia şi care se termina la şapte. Astfel că, practic, nu ar fi avut timp să-l ducă la New York pe băiat şi să se înapoieze la timp, la Whitby. Dar, chiar dacă l-ar fi dus, cu cine l-ar fi putut lăsa? Cu Willie Abbott? Gretchen îl rugase să-locolească pe fostul ei soţ şi îi explicase de ce, iar Rudolph îi respectase dorinţa şi nu voia să o ignore tocmai acum. Mai ales că –

după ce îl luase pe Billy de la şcoala pe care nu o agrea şi după aprecierile atît de critice ale acestuia faţă de propriul său tată – ar fi fost total lipsit de înţelepciune să-l dea pe băiat tocmai pe mîna alcoolicului de Willie. Cîteva momente îl bătuse gîndul să-l instaleze la hotel, dar abandonase repede ideea, considerînd-o nedemnă; căci ea ar fi demonstrat prea multă nepăsare din partea sa, ba chiar laşitate. În noaptea aceasta băiatul nu trebuia să rămînă singur. În consecinţă, trebuia să o înfrunte şi să o potolească pe bătrînă.

Billy se trezi cînd Rudolph opri maşina în faţa casei. Rudolph îl conduse în casă şi răsuflă

uşurat cînd văzu că mama nu se afla în camera de zi. Privi pe coridor şi observă că uşa odăii ei era închisă, ceea ce însemna că se certase cu Martha iar acum şedea îmbufnată la ea. Lui Rudolph îi convenea căci o putea înfrunta singură, pregătind-o sufleteşte pentru întîlnirea cu nepotul.

Intră în bucătărie, însoţit de Billy. Martha şedea la masa şi citea ziarul. Un miros plăcut se răspîndea dintr-o cratiţă de pe plita sobei. Martha nu era grasă, cum pretindea mama din răutate, ci de fapt era o femeie colţuroasă şi sfrijită, în vîrstă de vreo cincizeci de ani.

Martha lăsă ziarul şi îl netezi.

— Mama dumitale mi-a spus că nu rămîi la masa cu noi, zise ea.

— Este adevărat, confirmă Rudolph. Plec peste puţin timp.

340

— Atunci o să fie destulă mîncare şi pentru el. Făcu un gest violent, din bărbie, spre locul unde se afla mama. Nu mi-a spus nimic, despre niciun nepot.

—

Pentru că nu ştia, o lămuri Rudolph, pe un ton cît mai voios posibil de dragul lui Billy.

—

O să fie pentru ea o zi mare! Să-și primească nepotul! Comentă Martha.

Billy stătea deoparte, calm dar suspicios: nu îi plăcea atmosfera. Martha se sculă în picioare.

Chipul ei nu era mai aspru decît de obicei, dar de unde să ştie Billy lucrul ăsta?

— Hai, tinere, vino, îl chemă ea. Om găsi un loc pentru un mititel sfrijit ca tine.

Rudolph rămase plăcut surprins de tonul blînd şi cald al invitaţiei făcute de femeie...

— Du-te Billy, îl îndemnă el. Vin să văd cum te-ai instalat.

Billy o umă, şovăind, pe Martha. Se ataşase de unchiul său şi orice despărţire i se părea riscantă. Rudolph ascultă paşii ce urcau scările. Mama va sesiza, va ghici că o persoană străină a pătruns în casă. Își recunoştea fiul după călcătură şi întotdeauna îl striga cînd trecea prin dreptul camerei sale.

Rudolph scoase nişte cuburi de gheaţă din frigider. După aproape o zi întreagă de abstinenţă

totală simţea nevoia imperioasa sa bea ceva înainte de a da ochii cu mama sa. Trecu în camera de zi şi constata, cu plăcere, că fusese încălzită. Probabil că Brad trimisese un inginer să vadă de cazane.

Măcar frigul nu va constitui un pretext pentru ca mama să-şi folosească limba acuţită.

Pregăti un bourbon cu apă şi gheaţă din belşug, se cufunda în fotoliu şi începu să soarbă

băutura cu satisfacţie. Îi plăcea aspectul camerei, nu prea încărcată de mobilă, cu fotolii moderne de piele, lămpi globulare de sticlă, mese daneze din lemn şi draperii în culori neutre, toate acestea întrun contrast bine gîndit cu tavanul jos, străbătut de grinzi vizibile şi cu ochiurile pătrate de la ferestre.

Mama se plîngea că arata ca sala de aşteptare a unui dentist.

Goli paharul în tihnă. Nu avea motiv să se grăbeasca la întîlnire. În cele din urmă se smulse din căldura fotoliului, coborî în salon şi ciocani la uşa ei. Dormitorul mamei se afla la parter, ca să

fie scutita de corvoada treptelor. Deşi acum, după două operaţii – prima de flebită, a doua de cataractă – se ţinea destul de bine. Se plîngea ea, dar arăta bine.

— Cine-i acolo? se auzi glasul ei ascuţit din spatele uşii.

— Eu sînt, mami. Dormeai?

— Nu mai dorm, răspunse ea ţîfnoasă. Rudolph deschise uşa. Cum să dorm cînd parcă a năvălit o turmă de elefanţi în casă? Stătea în pat, rezemată de pernele moi, cu dantelă, îmbrăcată

într-un soi de bluză roz de pijama, garnisită cu ceva ce aducea a blăniţă rozalie. Avea la ochi ochelarii pe care după operaţie medicul o sfătuise să-i poarte. Cu ei putea citi şi urmări programele de televiziune, putea merge la cinema, dar lentilele groase dădeau ochilor ei, nefiresc de măriţi, o căutătură neutră, placidă, lipsită de viaţă. De cînd se mutaseră în noua lor casă, doctorii făcuseră

minuni cu ea. Înainte de aceasta, cînd încă locuiau deasupra prăvăliei, mama respinsese cu hotărîre orice încercare făcută de Rudolph de a o convinge să facă operaţiile de care ştia că avea absolută

nevoie.

— N-am să fiu cobai de experienţă, nu vreau să-şi facă ucenicia pe pielea mea cine ştie ce începător căruia n-ar trebui să i se permită să opereze nici măcar un cîine, spunea ea cu vehemenţă.

Protestele lui Rudolph nu avuseseră nici un efect. Pe vremea cînd trăiau în apartamentul acela 341

sărăcăcios, nimic nu o convinsese că ea nu era săracă şi că nu trebuia să-i fie teamă că ar putea împărtăşi soarta acelor nenorociţi, abandonaţi în grija vreunei instituţii lipsite de suflet. Însă îndată

ce se mutaseră şi Martha o informase, din presă, despre succesele lui Rudolph, iar ea începuse să se plimbe cu maşina cumpărată de fiul ei, acceptase cu curaj să se opereze, după ce se convinsese în prealabil că medicii care urmau să o trateze şi să o îngrijească erau dintre cei mai buni şi cei mai scumpi. Credinţa nestrămutată în puterea banului făcuse minuni, o salvase de pe marginea gropii şi o readusese la viaţă. Rudolph dorise să-i asigure o îngrijire medicală adecvată pentru a-i uşura şi îndulci anii pe care îi avea de trăit. În loc de aceasta, medicii parcă o întineriseră. Cu o Martha posomorîtă la volan, colinda oraşul de cîte ori era liberă maşina, frecventa saloanele de înfrumuseţare (îşi ondulase părul care devenise aproape albastru), nu scăpa un film fără să-l vadă, participa la liturghii, chema taxiuri cînd nu putea folosi maşina, juca bridge de două ori pe săptămînă cu doamne de seama ei pe care le cunoscuse la biserică, cumpărase o ediţie nouă a romanului ei favorit – „Pe aripile vîntului” -, precum şi toate romanele doamnei Frances Parkinson Keyes.

O grămadă de haine şi pălării, pentru toate ocaziile, se aflau înghesuite în garderobul din camera ei înţesată de mobilă ca la o consignaţie – mese aurite, un şezlong, o măsuţă de toaletă pe care se aflau înşirate zeci de flacoane de parfumuri franţuzeşti. Pentru prima oară în viaţa ei apăruse cu buzele puternic rujate. Arăta îngrozitor, constată Rudolph, dar în pofida îmbrăcăminţii vulgare şi a feţei sulemenite – trebui să recunoască – era mai vioaie, mai vie. Dacă în felul acesta ea compensa anii nenorociţi ai copilăriei şi ai căsniciei lipsite de bucurii, Rudolph îşi zicea că nu trebuia să o priveze de jucăriile ei preferate.