Privind-o, Rudolph îşi spuse că doamna Fairweather era o femeie fericită.

— Mama lui e îngrijorată, zise Rudolph.

— Da? Răspunsul venit repede, fără ezitare, îl convinse pe Rudolph că Gretchen nu era singura care observase ceva în neregulă la băiat.

49 Vin de Xeres

332

— A primit o scrisoare de la el săptămîna trecută. Spunea... Spunea – ştiţi cum sînt mamele, înclinate să exagereze – că are impresia despre Billy că ceva îl apasă tare, îl deznădăjduieşte chiar, dar nu ştie ce. Nu avea rost să nu dea în vileag acestei femei, evident echilibrate şi binevoitoare, misiunea pe care o primise. Cuvîntul mi se pare cam prea categoric, totuşi am venit să văd despre ce este vorba şi ce pot face. Mama lui e în California. Şi... Se opri jenat. S-a recăsătorit.

— Asta nu e ceva neobişnuit pe aici, zise doamna Fairweather rîzînd. Nu mă refer la părinţii care locuiesc în California, ci la cei recăsătoriţi.

— Soţul ei a murit acum cîteva luni, zise Rudolph.

— O! îmi pare rău, îşi exprimă regretul ea. Poate că de aceea Billy... Nu îşi termină ideea.

— Aţi observat ceva în mod deosebit? întrebă repede Rudolph. Femeia îşi mîngîie părul tăiat scurt.

— Aş prefera să vorbiţi cu soţul meu, zise ea. Ştiţi, este chiar domeniul lui.

— Sînt sigur că nu îmi veţi spune nimic cu care soţul dumneavoastră nu ar fi de acord, o încurajă Rudolph. Era convins că dacă femeia apuca să vorbească înainte de înapoierea soţului, ar fi mai puţin reticentă şi mai deschisă în aprecierile ei cu privire la şcoală, dacă şcoala avusese cumva un rol negativ asupra lui Billy.

— Paharul dumneavoastră e gol, observă doamna Fairweather. Îl luă şi îl umplu din nou.

— E vorba de note? încercă Rudolph să sondeze. Îl necăjeşte vreun băiat, îl ameninţă vreun bătăuş şi îl intimidează?

— Nu. Doamna Fairweather îi înmînă paharul minuscul reumplut. Notele lui sînt bune şi nu pare să aibă probleme cu învăţătura. Cît priveşte relaţiile dintre copii, noi sîntem foarte atenţi şi nu permitem eventualilor bătăuşi să-şi facă mendrele. Ridică din umeri. E un băiat care te nedumereşte.

Am vorbit cu soţul meu şi ne-am străduit să aflăm ce îl roade, dar fără succes. E... e parcă departe, pe altă lume. Nu se apropie de nimeni, de nici un coleg. Şi nici de profesori. Colegul lui de cameră a cerut să fie transferat la alt cămin.

— Se ceartă între ei?

– Nu, clătină capul doamna Fairweather. Colegul lui spune că Billy pur şi simplu nu îi vorbeşte. Niciodată. Despre nimic. Îşi face partea de curăţenie şi întreţinere a camerei cu conştiinciozitate, studiază la orele cuvenite, nu se plînge de nimic, dar de-abia răspunde cu da sau nu dacă i se vorbeşte. Este robust fizic, dar nu participă la nici unul din jocurile băieţilor. Nici măcar mingea de fotbal nu îl atrage, chiar şi în timpul sezonului, cînd zeci de elevi se antrenează cu înfocare sau pur şi simplu pasează mingea de la unul la altul. Iar sîmbăta, cînd au loc meciuri cu echipe de la alte şcoli şi toată lumea e pe stadion, el stă în cameră şi citeşte. Glasul femeii suna acum la fel de îngrijorat ca al lui Gretchen cînd îi vorbise la telefon despre Billy. Dacă era om matur, domnule Jordache, continuă doamna Fairweather, aş fi fost înclinată să cred că suferă de melancolie.

Ştiu că nu vă ajută ceea ce vă spun... Zîmbi, scuzîndu-se parcă. E o părere ceea ce v-am spus, nu un diagnostic. Dar e concluzia la care am ajuns eu şi soţul meu. Dacă aflaţi ceva deosebit, ca şcoala să

poată ajuta, vom fi foarte recunoscători.

Dangătul clopotelor capelei se auzea din depărtare, de partea cealaltă a campus-ului, şi primii băieţi începeau să treacă pragul bisericii.

333

— Aţi putea să-mi spuneţi unde e camera lui Billy? întrebă Rudolph. L-aş aştepta acolo.

Rudolph nădăjduia să găsească vreun detaliu, vreun punct de sprijin care să-l pregătească mai bine pentru întîlnirea cu nepotul.

— La etajul al treilea, pe coridor, drept înainte, ultima uşă pe stînga îl îndrumă doamna Fairweather.

Rudolph îi mulţumi şi plecă, lăsînd-o cu cei doi copii şi cu setter-ul. O femeie drăguţă, îşi zise el în timp ce urca scările. Nimeni nu îl cunoştea mai bine decît ea pe Billy, iar dacă ea era îngrijorată însemna că existau motive reale.

Uşa lui Billy era deschisă, ca mai toate uşile de pe coridor. Camera parea împărţită în două

de o cortină invizibilă. De o parte un pat răvăşii nefăcut, cu discuri multicolore de patefon împrăştiate deasupra, vrafuri de cărţi puse direct pe podea, lîngă pat, fanioane şi poze de fete drăguţe, de atleţi şi sportivi, desprinse din reviste, ţintuite de pereţi; de partea cealalta, patul făcut cu grijă meticuloasă, pereţi goi, fără nici o podoabă. Singurele fotografii, ale lui Gretchen şi Burke, erau aşezate frumos pe masuţa. Gretchen sta întinsă pe un şezlong în grădina casei din California Poza lui Burke fusese decupată dintr-o revistă. Nu exista nici o fotografie a lui Willie Abbott.

O carte deschisă, pusă cu faţa în jos pe pat, îi atrase atenţia lui Rudolph. Curios, se aplecă să

vadă ce citea Billy: Ciuma de Camus. Ciudata preferinţă pentru un adolescent de paisprezece ani, o lectură care nu prea avea şanse să-l izbăvească de melancolie.

Dacă ordinea excesivă constituia un simptom al nevrozei de adolescenţa, atunci se putea afirma că Billy este nevrotic. Dar Rudolph îşi amintea cît de ordonat fusese el însuşi la aceeaşi vîrstă şi nimeni nu îl socotise anormal. Totuşi camera îl deprima oarecum. Şi pentru că nu voia să-l întîlnească pe colegul de cameră al lui Billy, coborî să-şi aştepte nepotul în faţa intrării. Soarele strălucea cu mai multă vlagă, iar grupurile de băieţi – toţi puşi la punct pentru slujba de la capelă –

care traversau campus-ul, risipeau atmosfera de închisoare care îl impresionase neplăcut la sosire pe Rudolph. Majoritatea băieţilor erau înalţi, mult mai înalţi decît fuseseră colegii lui Rudolph odinioară. America progresa şi în privinţa aceasta şi toată lumea considera că este un lucru bun. Dar oare chiar era?

Îi zări de departe pe Billy. Era singurul băiat care venea neînsoţit. Păşea încet, firesc, cu capul sus şi nici un semn nu trăda că ar fi abătut.

Rudolph îşi amintea că el, la vîrsta lui Billy, îşi impunea o anumită ţinută, dreaptă, băţoasă, şi un mers exersat care – socotea el – crea impresia ca e mai în vîrstă decît era în realitate şi mai graţios decît colegii săi Chiar şi acum Rudolph mergea ca atunci, dar din obişnuinţă, nu în mod deliberat.

— Bună, Rudy, îl salută Billy fără a zîmbi atunci cînd ajunse în faţa unchiului său.

Mulţumesc că ai venit să mă vezi.

Îşi strînseră mîinile. Strînsoarea lui Billy se dovedi viguroasă. Încă nu se bărbierea, dar trăsăturile caracteristice, copilăriei se estompaseră, iar vocea îşi schimbase deja timbrul.

— Deseară sînt aşteptat la Whitby şi de vreme ce tot trebuia să trec pe aici, m-am gîndit să

mă abat pe la tine, să luăm masa împreună, zise Rudolph.

Billy îl privea fără să clipească. Rudolph avea convingerea că băiatul ghicea că venirea lui nu era chiar întîmplătoare.

334

— Există un restaurant bun prin împrejurimi? întrebă repede Rudolph. Mor de foame.

— Data trecută cînd a venit, tata m-a dus la unul care n-a fost rău, răspunse Billy.

— Cînd s-a întîmplat asta? se interesă Rudolph.

— Acum o lună, zise Billy. Trebuia să vină din nou săptămîna trecută, dar mi-a scris că

prietenul care urma să-i împrumute maşina a trebuit să plece pe neaşteptate.

Rudolph se întrebă dacă iniţial poza lui Willie nu fusese alături de celelalte două de pe măsuţă, fiind înlăturată însă de Billy după ultima scrisoare primită de la tatăl său.

— Mai ai treabă în cameră? Sau trebuie să anunţi pe cineva că mergi la masă cu unchiul tău?

întrebă Rudolph.

— Nu am nimic de făcut şi nu sînt obligat să spun nimănui nimic, răspunse Billy.