Era mama, care îl chema de le Whitby. După tonul cu care ea pronunţă „Rudy”, înţelese că

nimic minunat nu va decurge din această convorbire.

— Rudy, începu mama, nu vreau să-ţi tulbur vacanţa. Era convinsă că fiul ei părăsise Whitby şi plecase la New York doar ca să se poată deda în taină plăcerilor indecente şi nepermise.

În casă nu e cald, îngheţ în hardughia asta veche unde trage curentul din toate părţile.

Rudolph cumpărase, cu trei ani în urmă, un soi de conac rural cochet, cu tavanul jos, construit prin secolul al optsprezecelea, la periferia oraşului. Mama însă era nemulţumită, de aceea cînd se referea la casă spunea totdeauna „şandramaua asta întunecoasă care stă să se prăbuşească”

sau „hardughia asta veche unde te trage curentul din toate părţile”.

— Martha nu poate face ceva? întrebă Rudolph. Martha era femeia care făcea curăţenie în casă, gătea şi îngrijea de mama, iar Rudolph recunoştea în sinea sa că era scandalos de prost plătită

pentru toată munca ei.

— Martha! pufni mama, îmi vine să-i dau papucii imediat.

— Mami...

— Cînd i-am spus să coboare să vadă ce este cu cazanele, m-a refuzat de la obraz. Glasul mamei se înălţă cu o jumătate de octavă. Îi e frică să intre în pivniţă. Auzi ce mi-a spus: să pun un pulover pe mine ca să-mi fie cald. Dacă tu n-ai fi atît de îngăduitor, sînt convinsă că nu ar îndrăzni să-mi dea astfel de sfaturi. E grasă, că se îmbuibă din mîncarea noastră, încît ei nu i-ar fi frig nici la polul nord. Cînd ai să vii acasă, dacă ai să binevoieşti să vii, te implor să vorbeşti cu femeia asta.

— Bine mamă, mîine după-amiază trec pe acasă şi o să vorbesc cu ea, promise Rudolph.

Observă că Jean zîmbea maliţioasă. Părinţii ei trăiau undeva în Midwest şi nu îi văzuse de doi ani.

Între timp, mami, sună-l pe Brad Knight la birou şi spune-i că îl rog să-ţi trimită pe unul din inginerii noştri.

— O să creadă că-s o babă zurlie.

— N-o să creadă nimic, fă cum ţi-am spus.

— Tu nu ştii ce frig este aici, se smiorcăi mama. Vîntul urlă pe sub fereastră. De ce nu putem să locuim şi noi ca toată lumea într-un apartament decent?

Ea repeta refrenul acesta de cîte ori avea prilejul. Cînd în cele din urmă înţelesese că fiul ei cîştiga bani mulţi, se născuse brusc şi crescuse în ea un gust nestăvilit, o lăcomie, pentru lux. La fiecare sfîrşit de lună cînd i se prezenta decontul cumpărăturilor făcute de ea de la magazin, Rudolph încrunta sprîncenele.

— Spune-i Marthei să facă foc în camera de zi. Apoi închide bine uşile şi ai să te încălzeşti, o sfătui Rudolph.

— ”Spune-i Marthei să facă focul” îl imită ea nemulţumită. Dacă o binevoi. Vii la masă

mîine seară?

— Mi-e teamă că nu o să pot. Trebuie să-l văd pe domnul Calderwood, explică el, ceea ce nu era departe de adevăr. E drept că nu va cina cu bătrînul, dar se va întîlni cu el. Şi, în orice caz, nu avea chef să ia masa acasă, cu mama.

326

— Calderwood, Calderwood, bombăni ea. Îmi vine să ţip cînd aud numele ăsta.

— Trebuie să plec, mami, sînt aşteptat, reteză scurt Ruclolph. Înainte ele a întrerupe, o auzi că începe să suspine. De ce bătrînele nu ştiu să aştepte moartea în linişte? întrebă el întorcîndu-se spre Jean. Eschimoşii au un obicei bun: îi abandonează pe bătrîni. Haide să plecăm de aici pînă nu ne caută altcineva.

Rudolph observă cu bucurie că fata lăsase aparatele în cameră, ceea ce însemna că va reveni cu el după-amiază, ca să le ia. Cu Jean nu ştia niciodată la ce se putea aştepta. Uneori, după ce colindau tot oraşul, urca în apartamentul lui cu simplitate şi naturaleţe dezarmante. Alteori, fără nici o explicaţie, se încăpăţîna să plece singură, cu taxiul, la apartamentul din centrul oraşului pe care îl împărţea cu o altă fată. De cîteva ori apăruse pur şi simplu pe nepusă masă la uşa lui, ca să vadă

dacă îl găseşte acasă.

Jean era foarte voluntară în comportamentul ei. Rudolph nu fusese niciodată acasă la ea. Se întîlneau fie în apartamentul lui, fie la un bar de la periferie, după cum avea ea chef, fără să-şi justifice preferinţa. Pe cît era de tînără, pe atît de sigură pe sine se dovedea a fi. Fotografiile făcute de ea, după cum îşi dăduse seama Rudolph cînd Jean îi prezentase probele realizate la inaugurarea centrului de la Port Philip, dovedeau un înalt profesionalism, precum şi un spirit surprinzător de ascuţit, greu de bănuit la o fată ce părea, la prima vedere, atît de fragilă şi de timidă. Dar la aşternut nu fusese deloc sfioasă, după cum nu manifesta sfiiciune în nimic din tot ce întreprindea. Nu se plînsese niciodată că, din cauza treburilor care îl reţineau pe Rudolph la Whitby, se întîlneau atît de rar. Uneori el nu o vedea cu săptămînile şi din cauza aceasta suferea. De aceea începu să

născocească tot soiul de stratageme – de pildă, pretextul unor şedinţe fictive de afaceri – doar pentru a petrece o seară cu ea.

Jean nu făcea parte din categoria fetelor rare se destăinuiau din prima clipă amanţilor, prezentîndu-le autobiografia completă. De aceea Rudolph cunoştea puţine lucruri despre ea. În afară

de faptul că provenea din Midwest şi că relaţiile cu părinţii erau proaste, ştia că are un frate mai mare care lucra la întreprinderea familiei, ceva legat de chimicale. Absolvise colegiul la douăzeci de ani şi obţinuse o diplomă în sociologie. Încă de mică se simţise atrasă de arta fotografică şi, pentru că trebuia să porneşti de la New York dacă voiai să ajungi undeva în viaţă, plecase la oraşul cel mare. Îi plăceau lucrările lui Cartier-Bresson, Penn, Capa, Duncan, Klein. Printre aceste nume celebre se putea strecura şi cel al unei fete. Şi, în cele din urmă, poate că numele acela va fi tocmai al ei.

Ieşea şi cu alţi bărbaţi, despre care însă nu pomenea nimic. Vara îi plăcea să facă iahting, chiar menţionase numele unor ambarcaţiuni. Vizitase Europa şi amintea numele unor insule din Iugoslavia, unde ar fi dorit să se ducă din nou. Rămăsese surprinsă aflînd că el nu trecuse niciodată

graniţele Statelor Unite.

Se îmbrăca tinereşte, o atrăgeau culorile aparent stridente, care la început ţi se păreau nepotrivite; apoi însă, după cîteva clipe, îţi dădeai seama că se complementau cu subtilitate.

Îmbrăcămintea ei nu era scumpă, nici pretenţioasă, observase Rudolph, şi după ce ieşiseră împreună

de trei ori, putea afirma că îi cunoştea toată garderoba.

Jean dezlega mai repede decît Rudolph careurile de cuvinte încrucişate din Sunday New York Times. Scrisul ei era fără zorzoane, ca al unui bărbat, îi plăceau pictorii moderni, a căror operă

327

Rudolph nu o înţelegea şi nu o aprecia. „Continuă să priveşti, îl sfătuia ea, şi într-o bună zi o să-ţi dai seama că porţile s-au deschis deodată şi ai depăşit bariera”.

Nu se ducea niciodată la biserică. Niciodată nu lăcrima la filmele melodramatice, triste.

Niciodată nu îl prezentase pe Rudolph prietenilor ei. Johnny Heath nu o impresionase cîtuşi de puţin.

Nu se plîngea niciodată de capriciile vremii sau din cauza gîtuirilor de circulaţie şi niciodată nu spunea: „Te iubesc!”

— Te iubesc! zise Rudolph.

Stăteau întinşi în pat, lipiţi unul de altul, cu păturile trase pînă sub bărbie. Rudolph ţinea sînul ei în cupa mîinii. Erau orele şapte, iar în cameră se lăsase întunericul. Umblaseră prin vreo douăzeci de galerii de artă fără ca el să izbutească a depăşi bariera cunoaşterii. Prînziseră într-un mic restaurant italian ai cărui patroni nu aveau obiecţii faţă de tinerele fete cu ciorapi roşii. La masă

Rudolph îi spuse că nu o poate duce mîine la meciul de fotbal, explicîndu-i de ce, şi îi dădu amîndouă biletele. Jean nu se necăji. Îi spuse că va lua cu ea pe un cunoscut care jucase cîndva ca atacant la echipa Columbia. Apoi mîncase cu poftă.

După ce terminaseră de colindat oraşul, se înapoiaseră acasă îngheţaţi tun, căci după-amiaza de decembrie fusese geroasă. Rudolph pregătise ceai, stropit cu rom, pentru amîndoi.

— Ar fi fost grozav dacă ar fi existat o sobă în cameră, zise ea. Se cocoţase pe canapea, după ce azvârlise mocasinii din picioare.

— În viitorul apartament pe care îl voi închiria, o asigură el.

Se sărutaseră gustînd amîndoi de pe buze parfumul delicat rezultat din împletirea miresmei romului cu aroma lămîii. Se iubiră fără grabă, complet.

— Acesta ar trebui să fie programul în fiecare după-amiază de sîmbătă de iarnă la New York, zise ea cînd terminaseră şi zăceau sleiţi unul lîngă altul. Artă, spaghetti, rom şi potolirea simţurilor.