— Cu mine nu se va întîmpla lucrul acesta, o asigură Rudolph cu convingere. Eu am consideraţie pentru artişti şi îi respect. Acuma hai sa bem un pahar.

Gretchen se uită la ceas. _

— Mi-e teamă că trebuie să renunţ, zise ea. La opt ma cheama Colin la telefon şi dacă nu răspund imediat la apel, îl apucă pandaliile. Johnny, te superi dacă plecăm?

—

Sînt la dispoziția dumneavoastră, doamnă, răspunse curtenitor.

Gretchen îl sărută pe Rudolph luîndu-şi rămas bun. Luminile de pe scară se reflectau pe chipul lui, aureolîndu-l, pe cînd domnişoara Prescott – drăguţă, vioaie, veşnic ocupată – schimba lentilele şi declanşa fără încetare aparatul.

În drum spre maşină, trecură pe lîngă bar şi Gretchen fu bucuroasă că nu intraseră. Căci avea convingerea că silueta pe care o zărise în treacat stînd la bar aplecată deasupra paharului de băutură, era a lui Teddy Boylan. Gretchen ştia că Teddy Boylan, chiar şi după cincisprezece ani de cînd nu se văzuseră, îşi păstrase o anumită fascinaţie asupra ei şi o putea încă tulbura.

Telefonul suna cînd deschise uşa camerei. O căutau din California, dar nu Colin o sunase. Îi telefona şeful studioului ca să-i spună că domnul Colin pierise într-un accident de automobil, în aceeaşi zi, la orele unu. Zacea mort de atîtea ore, iar ea nu ştia.

Mulţumi, calm, interlocutorului de la capatul celalalt al firului pentru tăcerea lui plină de compasiune după ce îi anunţase nenorocirea.

Puse receptorul la loc şi, mult timp după aceea, ramase încremenită în camera de hotel, cu lumina aprinsă.

316

Capitolul 2

1960

Gongul anunţă ultima repriză a întîlnirii de antrenament, iar Schultzy strigă:

— Vezi dacă poţi să-l înghesui mai bine, Tommy. Partenerul său, Quayles, era programat să

întîlnească, peste cinci zile, un adversar care obişnuia să tabere şi să-şi îngrămădească rivalii în corzi. Thomas trebuia să imite stilul acestuia, dar pe Quayles nu-l putea îmbulzi cum ar fi dorit, căci dansa, fenta, se eschiva abil prin jocul său de picioare şi contraataca prin lovituri rapide. Nu-l vătăma prea tare niciodata pe oponent şi – cu şiretenia sa nativă – străbătuse o cale lungă. Întilnirea urma sa fie televizată pe tot cuprinsul ţării, iar lui Quayles i se oferise un premiu de 20 000 de dolari, în caz de victorie. Pentru rolul său de partener de antrenament Thomas avea să primească şase sute de dolari. Ar fi căpătat mult mai puţin dacă Schultzy, care îi patrona – cel puţin teoretic – pe ambii boxeuri, nu ar fi insistat pentru suma aceasta pe lîngă sponsorii meciului. Întîlnirea fusese aranjată

cu banii mafiei, iar băieţii aceştia nu investeau în scopuri de binefacere.

Ringul era instalat pe scena unui teatru, iar spectatorii, veniţi să vizioneze această repetiţie generală, şedeau în fotoliile de orchestră, îmbrăcaţi în cămăşi excentrice, ţipător colorate şi cu pantaloni galben-canar, aşa cum se obişnuia la Las Vegas. Thomas avea senzaţia că mai degrabă

juca rolul unui actor pe scenă, decît că boxa.

Se apropie de adversar, tîrşîindu-şi picioarele. Quayles avea o figură turtită, ordinară. De sub casca de piele, care îl proteja de eventuale lovituri nedorite, se întrezăreau doi ochi spălăciţi, reci, ca de mort. Cînd se antrena, pe buze îi flutura mereu un zîmbet batjocoritor ca şi cînd ar fi fost o absurditate prezenţa lui Thomas în ring, alături de el Nu îi adresa nici un cuvînt mai mult decît:

„Bună ziua”, deşi amîndoi se aflau de aceeaşi parte a baricadei. Singura satisfacţie pentru Thomas o constituia faptul că o regula pe soţia lui Quayles şi îşi propusese să-i spună cîndva lucrul acesta.

Quayles dansa înainte şi înapoi şi îl ciocănea dur pe Thomas, evitînd – totodată – cu uşurinţă

croşeurile acestuia. Făcea exhibiţionism pentru public: se lăsa înghesuit în colţul ringului, ferindu-se doar prin mişcări alerte ale corpului, şi scăpa fără să fie măcar atins, spre deliciul suporterilor care urlau entuziasmaţi.

Partenerul de antrenament nu avea voie să-l vatăme pe boxeurul destinat înfruntărilor principale. Acum însă era ultima repriză a programului de antrenament, iar Thomas ataca mereu, cu încăpăţînare, ignorînd pedeapsa care îl aştepta. Voia să-l bubuie o dată, măcar o singură dată, să-l facă pe îngîmfatul acesta să aterizeze pe fundul şortului său fistichiu. Quayles sesiză intenţia lui Thomas. Zîmbetul i se accentuă şi căpătă o tentă dispreţuitoare. Se eschiva, se ferea cu îndemînare, contra loviturile în aer, înainte ca ele să atingă ţinta. La sfîrşitul reprizei nici măcar nu transpirase, iar pe trup nu se vedea nici măcar urma unei singure lovituri primite, deşi Thomas se chinuise din răsputeri să-l toace, să-l hăcuiască, să-l lovească barem o dată în timpul celor două minute. Cînd gongul anunţă sfîrşitul reprizei, Quayles îi spuse, rînjind, lui Thomas:

— Ar trebui să-mi plăteşti pentru lecţiile pe care ţi le dau, puturosule!

— Sper că o să te ucidă vineri, cabotinule! îi replică Thomas, părăsind ringul. Se duse la sala de duşuri, în timp ce Quayles sărea coarda, făcea gimnastică suedeză, lovea sacul cel mic de 317

antrenament. Ticălosul nu obosea niciodată, muncea cu nesaţ şi probabil că avea să-şi încheie cariera cu titlul de campion la categoria uşoară şi cu un milion la bancă.

Cînd Thomas reveni de la duş, cu pielea de sub ochi înroşită din cauza loviturilor încasate, Quayles îşi continua încă programul exhibiţionist, boxa acum cu umbra sa, iar mitocanii prezenţi, îmbrăcaţi ca nişte clovni, se agitau şi nu încetau să exclame în extaz „ah!” şi „oh! ”.

Schultzy îi dădu plicul cu cei cincizeci de dolari care i se cuveneau pentru două reprize de antrenament. Thomas păşi repede printre spectatorii absorbiţi de circul făcut de Quayles şi ieşi în strada scaldată în lumina orbitoare a soarelui care, în pofida după-amiezei avansate, dogorea fără

milă. După efortul pe care îl făcuse, Thomas simţea că îi este sete. Traversa strada pîrjolită de flăcările soarelui şi intră în unul din marile hoteluri de vizavi. Aruncă ochii împrejur în timp ce se îndrepta spre bar. Un batalion de dame scumpe patrulau prin salonul învăluit în penumbra răcoroasă, căutînd clienţi. Mai multe doamne în vîrstă se distrau cu jocurile mecanice. Pe cîteva mese se rostogoleau zarurile mînuite cu pasiune de jucători. Toată lumea, cu excepţia sa, părea să fie plină

de bănet în oraşul acesta împuţit. Pierduse la barbut, în ultimele două săptamini, cinci sute de dolari, aproape toţi banii cîştigaţi prin muncă. Pipăi plicul primit de la Schultzy şi cu greu reuşi să-şi înfrîneze dorinţa apriga de a-şi încerca norocul. Întoarse spatele meselor care îl ispiteau şi ceru barmanului o bere. Nu îşi punea problema că ar putea să-i fie afectata greutatea care, de altfel, era în limitele regulamentare.

În orice caz, Schultzy nu îl vedea, deci nu exista pericolul să urle la el. Iar de cînd avea sub oblăduirea sa un pretendent real la titlu, nici nu-şi mai prea bătea capul cu Thomas. Oare cît anume din partea ce i se cuvenea din premii trebuia Schultzy să dea pistolarilor? se întreba Tom.

Mai bău o bere, apoi plăti şi plecă. Nu se putu stăpîni totuşi şi se opri o clipă la masa unde zarurile se rostogoleau neobosite. Barbutu era în toi. Un tip cu aspect de cioclu provincial avea în faţa un fişic de fise înalt de vreo treizeci de centimetri. Thomas scoase cîteva bancnote din plic şi cumpără fise de valoarea lor. În zece minute rămase cu zece dolari. Avu bunul-simț şi tăria de a se opri.

Thomas îl rugă pe portar să aranjeze ca unul din clienţii cu maşina, care pleca, să-l ia şi pe el pînă în oraş, ca în felul acesta să economisească preţul unui taxi. Hotelul în care locuia era o bomba murdară, dotată cu cîteva jocuri mecanice şi o masă pentru jocul de zaruri. Quayles locuia la Sands, acolo unde trăgeau şi starurile de cinema. Nevasta-sa se învîrtea toată ziua în jurul piscinei, atunci cînd nu se furişa pînă la hotelul ui Thomas pentru o remiză urgentă. Avea o fire iubareaţa, pretindea ea, iar Quayles dormea separat, în altă cameră. Căci el era boxeur serios şi dorea cu înflăcărare ca la viitoarea confruntare pe ring să cîştige titlul şi premiul oferit. Doamna era teribil de activă la aşternut, iar unele dupa-amieze petrecute cu ea meritau pe deplin osteneala, îşi zicea Thomas.

Pe masă găsi o scrisoare de la Teresa, pe care nu se obosi sa o deschidă, căci ghicea conţinutul: îi cerea din nou bani. Ea muncea acum şi cîştiga mai bine decît el, ceea ce nu o împiedica să-l şicaneze neîncetat cu cererile ei. Lucra la un club de noapte ca garderobieră şi ca vînzătoare de ţigări, mişcîndu-şi fundul şi etalîndu-şi picioarele frumoase pînă sus, cît îi permitea legea. Şi încasa bacşişuri. Chiar şi atunci cînd Thomas se afla în oraş se înapoia acasă la ore mici, la cinci sau şase dimineaţa, cu poşeta doldora de hîrtii de douăzeci de dolari. Spunea că s-a plictisit să

stea singură în casă, să facă pe dădaca – Thomas fiind plecat mai tot timpul -şi că vrea să se lanseze 318

în cariera artistică. Îşi imagina, probabil, că a fi garderobieră înseamnă un pas în branşa show-

business- ului. Copilul îl lăsase în grija surorii sale din Bronx. Dumnezeu ştia ce făcea ea şi, oricum, lui Thomas nu îi păsa.

Urcă în cameră şi se întinse în pat. Era o metodă de a economisi bani. Voia să cugete ce să

facă, cum să se descurce pînă vineri cu zece dolari în buzunar. Simţea că îl doare sub ochi, acolo unde îl ciocănise Quayles. Aparatul de aer condiţionat era cu totul ineficient, iar atmosfera înăbuşitoare din cameră îl făcea să transpire abundent.

Închise ochii şi aţipi. Dormi agitat şi visă că se afla în Franţa. Fusese perioada cea mai plăcută din viaţa sa şi adesea îşi amintea cu melancolie episodul care se desfăşurase pe malul însorit al Mediteranei, deşi el se petrecuse în urmă cu aproape cinci ani, iar amintirile începeau să se estompeze. Se trezi sub impresia puternică a visului şi se întristă cînd îşi dădu seama de realitate.

Casele albe dispăruseră, se găsea din nou înconjurat de zidurile dezolante, crăpate şi dărăpănate ale Las Vegas-ului.

Plecase pe Coasta de Azur după ce încheiase victorios meciul de la Londra. Învinsele destul de uşor, iar Schultzy îi aranjase o altă întîlnire, la Paris, peste o lună. Deoarece nu avea rost să se înapoieze la New York pentru un timp atît de scurt, hotărîseră să rămînă pe loc. Thomas însă îşi găsise o londoneză tînără şi fîşneaţă, care îl convinsese să petreacă weekend-ul la Cannes, asigurîndu-l că ştie un hotel micuţ dar cochet, unde puteau locui în linişte. Thomas se lăsase ademenit. Pe atunci înota în bani şi avea impresia că nu există alt boxeur mai grozav decît el, că

putea să învingă, chiar şi cu o mînă legată la spate, pe orice adversar. Weekend-ul se prelungise la zece zile, tulburate doar de telegramele deznădăjduite ale lui Schultzy, cărora de altfel nu le acordase nici o atenţie. Thomas se prăjise la soare, luase două mese substanţiale în fiecare zi, prinsese gust pentru vinul rose şi în cele din urmă pusese cam vreo opt kilograme pe el. La Paris, în dimineaţa întîlnirii, de-abia izbutise să se încadreze în limitele greutăţii reglementare. Francezul îl făcuse chiseliţă şi pentru prima oară în cariera sa Thomas fusese învins prin knok-out. Brusc, nu i se mai oferiseră alte întîlniri în Europa. Îşi prăpădise aproape toţi banii cu englezoaica aceea drăguţă şi atrăgătoare căreia, întîmplător, îi plăceau grozav bijuteriile scumpe. Schultzy nu îi vorbise tot timpul zborului pînă la New York.

Francezul îl deposedase de aureolă. Nici un ziar nu mai pomenea despre el ca eventual pretendent la titlu. Intervalele între un meci şi altul creşteau, iar premiile oferite se micşorau mereu.

De două ori Teresa îi închisese uşa în nas, pentru că nu aducea bani în casă şi, dacă nu ar fi fost vorba de copil, Thomas ar fi lăsat totul baltă şi şi-ar fi luat lumea în cap.

Stătea întins în patul cu aşternutul mototolit și în dezordine, iar prin minte i se învălmăşeau tot felul de gînduri. Îşi aminti ce îi spusese Rudolph în ziua aceea, la hotelul Warwick. Se întreba dacă fratele său reuşise în carieră şi îşi imagina cum îi spunea îngîmfatei de Gretchen: „Eu l-am prevenit că o să sfîrşească rău!” Îl bag în... pe un aşa frate!, înjură el în gînd cu năduf.

Spera că vineri seara va recupera ceva din vechea-i vigoare şi va evolua spectaculos. Lumea va începe să roiască în jurul său, iar el va reveni în atenţia specialiştilor. Existau destule precedente din rîndul boxeurilor – unii mai în vîrstă decît el – care se înapoiaseră cu succes pe ring. Jimmy Bradock, de pildă, care la început decăzuse, ajunsese muncitor zilier, apoi îl învinsese pe Max Baer, redobîndind titlul mondial la categoria grea. Trebuia doar ca Schultzy să-i aleagă cu discernămînt 319

adversarul, să aibă mai multă grijă de el ca să nu se încurce cu dansatoare şi cu femei în general, să-i pună în faţă începători în profesia pe ring. Îşi propuse să discute serios cu Schultzy şi nu numai despre lucrurile acestea. Trebuia să-i dea şi nişte bani ca să poată trăi pînă vineri în oraşul ăsta împuţit. Două-trei succese şi îşi va uita necazurile, două-trei victorii clare şi îl vor aclama din nou la Paris. Iar el va profita şi se va repezi în sud, pe Coasta de Azur, ca să soarbă în tihnă un pahar de rose aşezat la o măsuţă albă, pe trotuarul din faţa unui local cochet, privind pădurea catargelor din port. Cu puţin noroc ar izbuti chiar să închirieze un iaht şi să navigheze aiurea, încoace şi încolo, departe de lume. Apoi ar urca în ring de două-trei ori pe an pentru a-şi menţine la un nivel confortabil contul la bancă. Gîndurile acestea îl înviorară şi îi redară optimismul. Tocmai se pregătea să coboare în salonul hotelului ca să-şi încerce norocul punînd la bătaie ultimii zece dolari la zaruri, cînd sună telefonul. Era Cora, soţia lui Quayles. Părea că îşi ieşise din minţi.

— A aflat, a aflat! ţipa şi plîngea ea în acelaşi timp. Un băiat de la hotel, un ticălos ne-a turnat. Cred că mi-a spart nasul, m-a desfigurat pe viaţă! M-a omorît în bătaie!