— Scotch, te rog.
— Scotch pentru prietenul meu, domnişoară. Şi încă un bourbon pentru mine, comandă
Denton. Apoi tăcu un timp cu ochii ţintă la paharul pe care îl ţinea strîns în palme.
În drum spre locul de întîlnire, Rudolph îşi înjghebase în gînd planul de acţiune. Îi va spune că nu se poate prezenta marţi la comisie, dar se oferă să depună mărturie în altă zi, dacă se va accepta amînărea. În caz că nu, se va duce la preşedintele comisiei chiar în seara aceasta şi îi va face declaraţia sa. Dacă Denton nu e de acord cu aceste propuneri, el este gata să pună pe hîrtie, chiar în seara aceasta, depoziţia sa în apărarea profesorului, pentru ca el să o citească în faţa comisiei, cînd se va întruni pentru a lua în discuţie cazul său. Pe Rudolph nu îl încînta deloc apropierea clipei cînd îl va informa pe profesor despre situaţia ivită, dar nu avea încotro. În nici un caz nu putea amîna plecarea la New York cu trenul de 11 şi 5, mîine dimineaţă. Îi era recunoscător lui Denton pentru că
tăcea şi îşi făcu de lucru cu paharul de whisky pe care îl primise, clătinîndu-l roată, iar clinchetul gheţei care se ciocnea de pereţii paharului contribuia parcă la prelungirea tăcerii cu încă vreo cîteva momente.
— Îmi pare teribil de rău că te întrerup de la muncă în felul acesta, Jordache, se scuză
Denton fără să-şi ridice ochii. Necazurile îl fac pe om egoist. Acum mai mult bolborosea cuvintele.
Trec prin faţa unui cinematograf, văd lumea aşteptînd la ghişeul de bilete ca să intre şi să se distreze şi-mi spun, cum se pot duce la film, ei nu îşi dau seama ce dureri mă macină? Rîse cu amărăciune.
E absurd, nu? Cincizeci de milioane de oameni au pierit în Europa între 1939 şi 1945, iar eu mă
duceam la cinema de două ori pe săptămînă. Bău cu sete o înghiţitură, apoi se aplecă din nou peste masă, cu paharul în ambele mîini şi un uşor zdrăngănit se auzi cînd îl aşeză pe masă.
253
— Spuneţi-mi, profesore, ce se întîmplă? întrebă Rudolph.
— Nimic, răspunse Denton, dar îndată reveni. Ba nu-i adevărat, s-au întîmplat multe. S-a terminat totul!
— Ce spuneţi? Rudolph vorbea calm, de-abia stăpînindu-şi emoţia din glas. Deci totul nu a fost decît o furtună îatr-un pahar cu apă, îşi zise în gînd. La urma urmelor oamenii nu puteau fi atît de idioţi. Vreţi să spuneţi că au abandonat acuzaţiile? îl întrebă pe Denton.
— Vreau să spun că eu am abandonat totul! răspunse abrupt acesta, înălţîndu-şi ochii şi privindu-l pe sub borul pălăriei maro de fetru, mototolită. Am demisionat astăzi.
— Nu se poate! exclamă Rudolph.
— Ba se poate. După doisprezece ani. Mi-au propus şi mi-au promis că, dacă îmi dau demisia, ei vor înceta acţiunea împotriva mea. După doisprezece ani! repetă el şi adăugă cu durere: Sînt bătrîn; Jordache, sînt bătrîn! Cînd eşti tînăr, poţi cuteza să înfrunţi şi iraţionalul, nădăjduind să
obţii dreptate. Soţia mea plînge fără întrerupere de o săptămînă încheiată, repetînd întruna că
ruşinea o va omorî. E o figură de stil, dar o femeie care îţi plînge în casă şapte zile şi şapte nopţi îţi toceşte nervii şi îţi subminează voinţa. Aşa că am pus capăt. Am venit să-ţi mulţumesc şi să-ţi spun că nu e nevoie să te prezinţi mîine acolo.
—
Aş fi fost fericit să depun în favoarea dumneavoastră la comisie, minţi Rudolph. Căci în realitate nu ar fi fost deloc fericit, deşi se angajase să o facă, într-un fel sau altul. Însă nu avea rost să-i dezvăluie sentimentele care îl stăpîneau. Ce aveţi de gînd să faceţi acum? întrebă el.
— Mi s-a întins un colac de salvare, răspunse Denton cu faja întunecată. Un prieten, profesor la Şcoala Internaţională de la Geneva, m-a înştiinţat că mi se oferă un post acolo. Salariul va fi mai mic, totuşi e un post. Se pare că oamenii la Geneva nu-s smintiţi ca ai noştri aici. Iar oraşul mi s-a spus că-i drăguţ.
— Dar este doar un liceu, iar dumneavoastră aţi predat la colegiu toată viaţa, ripostă
Rudolph.
— Dar e Geneva, sublinie Denton. Vreau să plec din ţara asta blestemată!
Rudolph nu auzise pe nimeni pînă atunci exprimîndu-se în felul acesta despre America –
„ţara asta blestemată!” Înverşunarea şi amărăciunea din glasul lui Denton îl şocară. Ca elev cîntase, împreună cu alţi patruzeci de băieţi şi fete din clasă „Dumnezeu să-şi reverse harul asupra ta!” adică
asupra ţării sale, unde se născuse. Acum ca om matur îşi dădea seama că încă nu îşi pierduse credinţa în cuvintele cîntecului acela.
— Nu e aşa de rău cum credeţi, încercă timid să-l contrazică pe profesor.
— E mai rău, îi replică vehement acesta.
— O să vedeţi că vor reveni, vă vor rechema la catedră, îl încurajă el pe Denton.
— Niciodată nu m-aş înapoia acolo, nici dacă m-ar implora în genunchi, respinse Denton ideea cu toată hotărîrea.
„Omul fără ţară” îşi aminti Rudolph din lecturile sale de la şcoală, nefericitul surghiunit şi condamnat să treacă de pe o corabie pe alta, fără a putea pune vreodată piciorul pe pămîntul unde se născuse şi să vadă drapelul patriei fără a plînge. Geneva, nava fără drapel, se gîndi el uitîndu-se la Denton, exilat deja în separeul de la barul „Ripley” şi simţi în inima sa un amestec de emoţie, milă
şi dispreţ.
254
— Pot face ceva, aveţi nevoie de bani? îl întrebă Rudolph. Denton clătină capul.
— Nu. Deocamdată. Vindem casa. Valoarea imobilelor a crescut de cînd ne-am cumpărat casa. Ţara e în plin avînt. Rîse cu ironie amară. Se ridică brusc. Trebiiie să mă duc acasă. Îi dau lecţii de franceză soţiei, în fiecare după-amiază.
Îl lăsă pe Rudolph să plătească băuturile. Afară, în stradă, îşi ridică gulerul pardesiului. Mai mult ca oricînd avea aerul unui vagabond. Îi strînse, moale, mîna lui Rudolph.
— Îţi voi scrie de la Geneva, făgădui el. Scrisori neangajante, necompromiţătoare, desigur.
Dumnezeu ştie cine umblă şi deschide corespondenţa în zilele noastre.
