închis într-o cameră.
Mersul cu motocicleta îi făcea plăcere. De fapt îi făcuse plăccre întreaga zi pe care o petrecuse cu tinerii. Îi părea bine că dorinţa mamei de a se duce la biserică îl îndemnase să plece de acasă.
Ajunse la periferia oraşului Whitby şi, trecînd prin dreptul universităţii, reduse viteza ca să o întrebe pe domnişoara Soames unde vrea să o ducă. Locuia nu departe de campus-ul universitar şi Rudolph ambală din nou motorul, străbătînd vijelios străzile binecunoscute.
Era după-amiază, devreme încă, dar norii negri îngrămădiţi pe boltă făceau să pară că e mult mai tîrziu, mai ales că ici-colo începeau să apară lumini la ferestrele pe lîngă care treceau. Lumina roşie a semaforului de la o intersecţie îl sili să încetinească. Tocmai oprise cînd simţi dreapta domnişoarei Soames, cu care se cramponase ferm pînă atunci de Rudolph, desprinzîndu-se şi alunecînd insidios între picioarele lui. Începu să-l maseze acolo, delicat, chicotindu-i uşor la ureche.
— Nu-l tulburaţi pe şofer! Aşa scrie la lege, zise Rudolph.
Dar ea rîse şi mai tare, continuînd să facă ceea ce făcuse şi pînă atunci. Un bărbat în vîrstă, care tocmai trecea pe lîngă ei cu un căţel în lesă, observă gestul fetei şi tresări, puternic şocat.
Rudolph porni, accelerînd dinadins, iar viteza îşi dovedi efectul, obligînd-o pe domnişoara Soames să-şi înceteze activitatea, fără însă a abandona poziţiile. La adresa ce i se indicase văzu o căsuţă veche, acoperită cu şindrilă, o locuinţă pentru o singură familie, construită în mijlocul unei pajişti cu iarba îngălbenită.
— Am ajuns, zise domnişoara Soames sărind jos de pe şa. A fost o călătorie plăcută, Rudy, mai ales ultimele două minute. Îşi scoase ochelarii şi căciuliţa şi îşi aplecă într-o parte capul, lăsînd părul bogat să i se reverse peste umeri. Nu vii înăuntru? Nu-i nimeni acasă. Părinţii-s duşi într-o vizită, fratele meu e la cinema. Putem trece la capitolul următor, îl ispiti ea.
Rudolph şovăi. Privi spre casă şi îşi imagină cum e înăuntru. Tăticu şi mămica plecaseră să
facă o vizită, dar exista probabilitatea ca să se înapoieze devreme; fratele, plictisit poate de un film aiurit, putea şi el reveni cu o oră mai devreme decît în mod normal.
251
Cu o mînă la şold, cu cealalta ţinînd ochelarii şi căciuliţa, domnişoara Soames aştepta zîmbind, răspunsul afirmativ.
— Ei? întrebă ea.
— Poate altă dată, răspunse Rudolph.
— Pisoiaş fricos! se hlizi ea şi o rupse la fugă, rîzînd, spre casă. Se opri la intrare, îşi ţuguie buzele şi scoase limba la Rudolph. Apoi dispăru în spatele uşii.
Rudolph porni motorul şi se îndreptă, gînditor, spre centrul oraşului, străbătînd străzile care începeau să se întunece. Nu avea chef să se înapoieze acasă, de aceea parcă motocicleta şi intră la cinematograf. Cînd ieşi, la terminarea proiecţiei, nu era în stare să povestească subiectul filmului pe care îl văzuse. Nu îi ieşea din minte domnişoara Soames, modul cum îl aţîţase şi îl ironizase. Gîndul că o poate întîlni la magazin în dimineaţa următoare nu îl încînta. Dacă ar fi îndrăznit, ar fi concediat-o, dar ea s-ar fi plîns la Uniune, silindu-l să explice şi să arate motivele pentru care voia să o dea afară. Şi ce temeiuri putea invoca în sprijinul hotărîrii sale? M- a numit „ domnul Frigider”, apoi Rudy, apoi m- a apucat şi m- a ţinut de chestie în văzul lumii!
Abandonă ideea în cele din urmă. Cele întîmplate însă îi întăreau convingerea că procedase corect cînd îşi impusese să nu se încurce cu nici una din fetele angajate la magazin. Cină la restaurant, singur, bău o sticlă de vin şi, în drum spre casă, aproape că intră într-un stîlp.
Dormi prost, iar cînd se trezi la 7 fără un sfert şi se dezmetici, începu să bombăne, dîndu-şi seama că trebuie să iasă afară ca să alerge cu Quentin McGovern.
Se sculă totuşi şi îşi făcu tabietul.
Cînd a doua zi dimineaţă porni să facă turul său obişnuit în magazin, Rudolph evită să se apropie de secţia de discuri. Larsen, de la secţia schiuri, îl salută: „Bună dimineaţa, domnule Jordache”, parcă nu s-ar fi văzut cu o zi înainte, iar Rudolph îi răspunse cu un gest prietenos al mîinii.
După-amiază Calderwood îl chemă în biroul său.
— Ei bine, Rudy, am cumpănit asupra propunerilor tale, zise bătrînul. Am vorbit cu cîteva persoane de la New York. Mîine ne ducem acolo, am aranjat o întîlnire la sediul avocatului meu din Wall Street, la orele 14. Vor să-ţi pună cîteva întrebări. Luăm trenul de 11 şi 5. Nu-ţi promit nimic, dar la prima vedere oamenii mei au rămas cu impresia că există ceva interesant în propunerile tale.
Calderwood îl privi ţintă. Nu pari încîntat, Rudy, constată el acuzator.
— Ba da, domnule, sînt foarte bucuros, îl asigură Rudolph, izbutind să zîmbească. Marţi la orele 14, se gîndi el, i-am promis lui Denton că mă prezint în faţa comisiei. E o veste foarte bună, domnule, mai zise, silindu-se să arboreze surîsul său de băieţandru naiv. Doar că nu eram pregătit pentru ea, vreau să spun că nu mă aşteptam să o primesc aşa repede.
— O să mîncăm în tren, îi mai zise Calderwood, punînd capăt discuţiei. Un prînz cu bătrînul presupune abstinenţă, gîndi Rudolph în timp ce ieşea din birou.
Mai tîrziu, în aceeaşi după-amiază, sună telefonul din biroul său.
— Să văd dacă este aici, răspunse secretara. Cine întreabă? Apoi acoperi receptorul cu palma şi îl preveni pe Rudolph: profesorul Denton.
Rudolph ezită o clipă, apoi întinse mîna şi preluă convorbirea.
— Bună, domnule profesor, ce mai faceţi? zise Rudolph cu entuziasm.
252
— Jordache, îi răspunse Denton, sînt la „Ripley”. Ai putea veni aici pentru cîteva minute?
Trebuie să-ţi spun ceva.
— Desigur, domnule profesor, răspunse Rudolph, gîndindu-se că i se oferă un prilej ca să
pună la punct problema care îl frămînta. Vin îndată. Se ridică de la birou. Dacă întreabă cineva de mine, mă întorc într-o jumătate de oră, îi spuse domnişoarei Giles.
Ajunse la bar. Intră şi îl căută din ochi pe Denton. Îl descoperi în acelaşi separeu unde se întîlniseră ultima oară. Nu îşi scosese pardesiul şi nici pălăria, iar în mîinile încleştate ţinea un pahar.
Nu se bărbierise, avea hainele mototolite, iar ochelarii îi erau murdari, neşterşi. Rudolph avu viziunea unui bătrîn vagabond pe o bancă într-un parc, la vreme de iarnă, aşteptînd mohorît apariţia unui poliţist care să-l gonească de acolo. Profesorul stăpîn pe sine, hotărît, ironic, care preda la clasa lui pe un ton amuzat şi amuzant în acelaş timp, nu mai exista, dispăruse:
— Bună, profesore, îl salută Rudolph aşezîndu-se la masă, în faţa lui. Nu socotise necesar să-şi pună pardesiul pentru o deplasare în apropierea magazinului. Mă bucur să vă văd. Îi zîmbi dorind parcă să-l încredinţeze că este acelaşi profesor care se bucură de consideraţie ca întotdeauna.
Denton îl privi posomorit, fără să-i întindă mîna. Faţa lui de obicei rumenă, devenise pămîntie. Chiar şi propriul sînge l-a abandonat, gîndi Rudolph.
— Ia ceva de băut, îl invită profesorul cu voce groasă. El băuse, de bună seamă, un pahar pînă la sosirea lui Rudolph. Sau poate chiar mai multe. Domnişoară! o strigă pe chelneriţa în uniformă portocalie care se sprijinea de capătul barului ca o iapă bătrînă la iesle. Ce iei? îl întrebă
pe Rudolph.
