de viaţă. Iar fetele, cu pantalonii strînşi pe pulpele vînjoase şi pe fesele rotunde, aţîţau pofte sănătoase în această dimineaţă de sfîntă duminică. Se delectă cîtva timp privind spectacolul, apoi deveni melancolic. Se simţea singur, abandonat. Tocmai se pregătea să se înapoieze în oraş cînd apăru pe pantă Larsen şi făcu o oprire vijelioasa, bruscă, ce îl învălui într-un nor de pulbere argintie de zăpada.
— Bună, domnule Jordache, îl salută Larsen.
Avea două şiruri regulate de dinţi albi, strălucitori, pe care îi etala într-un zîmbet larg. Două
fete, care îl urmaseră, se opriră în spatele tînărului.
—
Bună, Larsen, îi răspunse Rudolph. Am venit ca să văd hambarul despre care mi-ai vorbit.
— Desigur, spuse Larsen şi, aplecîndu-se suplu, îşi desfăcu schiurile cu mişcări scurte, sigure. Avea capul descoperit, iar părul blond, lung i se revărsă pe frunte în clipa cînd se aplecă.
Privindu-l cum arata în puloverul cel roşu, cu fetele în spatele său, Rudolph căpătă convingerea ca somnul acestuia nu fusese tulburat noaptea trecută de vise lascive cu vapoare ce pîrăseau cheiul...
—
Bună, domnule Jordache, îl salută una din fete pe Rudolph. Nu știam că schiați.
Rudolph o privi atent, iar fata – al cărei chip mignon era mascat aproape cu totul de ochelarii speciali cu lentile verzui – rîse şi îşi săltă ochelarii peste căciuliţa roş-albastră, de lînă, spunînd:
— M-am deghizat... Rudolph o recunoscu pe domnişoara Soames de la departamentul de discuri. Rîdea veselă, blondă, durdulie şi îndopată cu muzică.
— Bună dimineaţa, bună dimineaţa, răspunse afabil Rudolph, tulburat oarecum de mijlocul îngust şi de liniile armonioase şi ferme ale coapselor şi pulpelor fetei. Nu, nu sînt schior, sînt doar spectator, o lămuri el.
— Aici ai ce privi, nu? rîse iar domnişoara Soames.
— Domnule Jordache, interveni Larsen care îşi scosese deja schiunle, daţi-mi voie să v-o prezint pe logodnica mea, domnişoara Packard.
Domnişoara Packard îşi scoase şi ea ochelarii, dovedindu-se a fi la fel de frumoasă ca şi domnişoara Soames şi cam de aceeaşi virsta.
— Îmi face plăcere, zise ea.
Logodnica! Deci lumea continua să se căsătorească.
— Fetelor, mă înapoiez într-o jumătate de oră. Eu şi domnul Jordache avem de rezolvat nişte treburi, zise Larsen. Înfipse în zăpadă schiurile şi bețele, în timp ce fetele îşi reluau coborîrea, fluturînd mîna.
— Par foarte bune schioare, îşi dădu cu părerea Rudolph în timp ce se îndreptau spre şosea.
— Mediocre, le categorisi Larsen laconic, cu nonşalanţa. În schimb au alte farmece. Rîse arătîndu-şi din nou şirurile splendide de dinţi albi ce contrastau plăcut cu tenul bronzat.
Rudolph ştia că Larsen primea şaizeci şi cinci de dolari pe săptămîna şi se întreba cum poate arăta aşa de fericit, într-o duminică dimineaţa, cu un salariu atît de mic.
Hambarul, o construcţie solidă, se afla la vreo doua sute de metri pe şosea, într-un loc ferit oarecum de intemperii.
— Ar mai trebui doar o sobă care să încălzească încăperea, zise Larsen. Pun rămăşag că s-ar găsi destui amatori care să închirieze o mie de perechi de schiuri şi două-trei sute de perechi de 246
bocanci în fiecare weekend. Apoi mai sînt vacanţele de Crăciun şi de Paşte, precum şi celelalte sărbători din timpul anului. Doi băieţi de la colegiu ar putea supraveghea totul în schimbul cîtorva grăunţe. E o mină de aur, domnule Jordache şi dacă nu facem noi treaba, să fiu al naibii că altcineva nu va pierde prilejul. E de-abia al doilea an de cînd sînt folosite pîrtiile de aici lumea începe să fie atrasă şi cineva trebuie să ia iniţiativa, folosind avantajele oferite.
Rudolph recunoscu valabilitatea argumentelor, semănau prea mult cu cele pe care el însuşi i le prezentase recent lui Calderwood, şi zîmbi. În afaceri uneori tu eşti cel care preiei iniţiativa şi pistonezi, alteori îţi dă brînci ţie altcineva. Acum el era cel care se găsea în postura celui împins din spate, îşi zise şi adăugă: dacă perfectăm afacerea, o să am grija să i se mărească substanţial salariul lui Larsen.
— Cine-i proprietarul locului? întrebă el.
— Nu ştiu, dar nu-i greu să aflăm, răspunse Larsen.
Bietul Larsen! Nu are stofă de om de afaceri! Dacă era ideea mea mi-aş fi rezervat o opţiune înainte de a o împărtăşi altcuiva, gîndi Rudolph.
— Asta-i o treabă pentru tine, Larsen. Află cui îi aparţine, dacă e dispus să-l închirieze sau să-l vîndă şi cu cît. Dar să nu pomeneşti de magazin. Să spui că ai de gînd să te ocupi tu, fără
precizări.
— Pricep, pricep, dădu din cap Larsen. Să nu se arunce la preţ.
— Să-ncercăm, răspunse evaziv Rudolph. Am îngheţat, hai să plecăm de aici. E vreun loc unde să putem bea o ceaşcă de cafea fierbinte?
— E vremea prînzului, observă Larsen. Există un local la vreun kilometru şi jumătate de aici, cu serviciu acceptabil. Nu vreţi să luaţi masa cu mine şi cu fetele?
Rudolph era gata să refuze, automat. Nu ieşise niciodată în public cu vreunul din angajaţii magazinului, cu excepţia cazurilor cînd obligaţiile de serviciu impuneau să întîlnească un client sau vreun şef de raion. Acum frigul aspru îl sili să caute un refugiu temporar şi nu considera nimic rău sa fie văzut cu graţioasa şi fîşneaţa domnişoară Soames.
— Mulţumesc, Larsen, îmi face plăcere, acceptă el în cele din urmă. Porniră înapoi spre punctul de unde erau remorcaţi schiorii pe pantă în sus. Larsen călca viguros, fără să se clatine, în bocancii săi solizi cu tălpi de cauciuc. Pantofii lui Rudolph aveau tălpi de piele, drumul era îngheţat şi din cauza aceasta trebuia să păşească atent, mărunt, ca să nu cadă. Nădăjduia că fetele nu îl vedeau.
Fetele îşi scoseseră schiurile şi îi aşteptau.
— Cine o să le hrănească pe sărmanele orfeline, că mor de foame! se alinta domnişoara Soames, înainte ca Larsen să fi apucat să deschidă gura.
— O.K., O.K, fetelor! Le potoli Larsen. O să vă dăm să păpaţi, dacă terminaţi văicăreala.
— O, domnule Jordache, o să luaţi masa cu noi? Ce cinste! Domnişoara Soames îşi tremură
