— Dacă vă pot ajuta în vreun fel, domnule, începu Rudolph, eu...
— Ai suflet bun, Jordache, ai inimă bună, zise Denton cu recunoştinţă. Mi-am dat seama îndată că eşti altfel plămădit decît majoritatea tinerilor, care-s uşuratici. Ţu eşti un băiat serios, iertător, milos, care doreşti în primul rînd, să-ţi lărgeşti orizontul cunoştinţelor, pe cînd toţi ceilalţi sînt necruţători, negri la inimă, nu au alt ţel decît realizarea intereselor proprii şi dorinţa, arzătoare de a promova. Te-am urmărit cu atenţie, Jordache, în toţi anii aceştia. Ai să ajungi departe, ascultă-mă ce îţi spun. Am participat, în ultimii douăzeci de ani, la educarea a mii de tineri şi mă pricep să-i judec. Pentru mine ei nu au nici o taină, crede-mă, viitorul lor nu constituie nici un mister pentru mine. Ţine seama de ceea ce îţi spun...
Denton termină supa. Chelneriţa aduse şi le aşeză în faţă farfuriile cu hamburgheri şi ceştile de cafea.
240
— Ştiu că te-ai ridicat fără să calci în picioare pe alţii, continuă Denton, împungînd hamburgherul cu furculiţa. Ştiu cum gîndeşti, îţi cunosc firea, te-am observat în anii cînd mi-ai fost student. Ţu ai un cod aparte al onoarei, tu eşti delicat, la trup şi la suflet. Ochilor mei nu le scapă
nimic, nici ce se petrece la şcoală, nici aiurea.
Rudolph mînca fără tragere de inimă şi aştepta ca profesorul să pună capăt osanalelor, conştient că exuberanţa sa e doar prologul unei cereri importante.
— Înainte de război, continuă Denton, existau mai mulţi tineri din plămădeala ta, băieţi clarvăzători, de nădejde, cinstiţi. Majoritatea sînt morţi acum, au căzut la datorie în locuri ale căror nume le-am şi uitat. Dar generaţia asta... Ridică din umeri. Vicleni, abili, zgîrciţi, vor să capete totul fără a oferi nimic în schimb... Nişte ipocriţi. Ai rămîne uluit dacă ţi-aş spune cîte înşelătorii descopăr în lucrările care îmi sînt prezentate la fiecare examen. A, de-aş avea bani, aş fugi de toate astea şi m-aş izola pe o insulă. Ţimpul zboară, zise el şi se uită în jur prin barul întunecos, cu priviri piezişe de complotist. Separeul alăturat era gol, iar cei patru sau cinci clienţi care beau cu coatele sprijinite de tejgheaua barului nu îi puteau auzi. Dar să trec la miezul problemei. Denton se aplecă
peste masă şi, cu glasul şi mai scăzut, zise: Am dat de belea, Jordache.
Un gînd nebun trecu prin mintea lui Rudolph. Acum îmi va cere să-i recomand un ginecolog pentru un chiuretaj, îşi zise, iar prin faţa ochilor vedea perindîndu-se aievea titlurile senzaţionale din ziare: „ Poveste de dragoste în campus- ul universitar. Profesor de istorie care predă în cadru mixt, sub clar de lună. Medic arestat.” Rudolph se silea să nu i se citească pe faţă sentimentele intime şi continuă să mănînce. Hamburgherul era cenuşiu şi vîscos, cartofii reci şi îmbibaţi de grăsime.
— Ai auzit ce am spus? întrebă şoptit Denton.
— Că aţi dat de belea, răspunse Rudolph.
— Exact. Glasul său avea tonul profesoral de aprobare, studentul îi acordase atenţia cuvenită. Belea mare, preciză el sorbind cafeaua. Parcă-i Socrate bîndu-şi cucuta, gîndi Rudolph. Se ţin de capul meu, vor să mă înfunde.
— Cine se ţine de capul dumneavoastră?
— Duşmanii. Ochii lui Denton scrutau persoanele de la bar, străduindu-se să descopere inamicii deghizaţi în muncitori.
— Cînd eram la colegiu, toată lumea vă stima, remarcă Rudolph.
— Aşa a fost, recunoscu Denton. Însă apar curente şi curente, cu bulboane şi viitori pe care studenţii nu le cunosc şi nici măcar nu le bănuiesc. Dar nici în aulele facultăţii sau în cancelarii şi nici chiar în biroul rectorului nu-s cunoscute toate dedesubturile. Iar eu îs prea sincer şi slobod la gură, ăsta-i defectul meu. Sînt un naiv şi am crezut în mitul libertăţii academice. Vice-şeful departamentului, un pseudosavant pe care din milă şi din cauza unei slăbiciuni pe care nu mi-o voi ierta niciodată nu l-am dat afară, cum ar fi trebuit să procedez cu ani în urmă, jinduieşte la postul meu şi a pregătit un dosar în care a adunat tot soiul de bîrfeli şi insinuări culese la un pahar, rînduri disparate desprinse de context şi se pregătesc să mă pună pe altarul de sacrificii, Jordache.
— Ar trebui să-mi spuneţi mai exact ce se petrece, zise Rudolph oarecum nedumerit.
Atunci poate că mi-aş da seama cum să vă ajut.
— O, sigur că mă poţi ajuta, nu încape îndoială. Denton împinse la o parte farfuria cu hamburgherul mîncat pe jumătate. Au găsit vrăjitoarea pe care să o jertfească, pe mine!...
241
— Nu prea înţeleg... Rudolph încă nu se dumirise.
— Vînătoarea de vrăjitoare! zise Denton. Citeşti ziarele, ca toată lumea, nu? Alungaţi-i pe roşii din şcoli!...
— Doar nu sînteţi roşu, profesore, o ştiu la fel de bine ca şi dumneavoastră, rîse Rudolph.
— Vorbeşte-ncet, băiete! Denton se uită în jur neliniştit. Un subiect ca acesta nu se trîmbiţează.
— Sînt sigur că nu aveţi nici un motiv să fiţi îngrijorat, îl îmbărbătă Rudolph, hotărît să
minimalizeze, să pară că ia în glumă această problemă. Am crezut ca e vorba de ceva serios, de pildă, mi-am zis că o fi rămas gravidă vreo fată...
— Rîzi, Jordache, zise Denton posomorit, la vîrsta ta îţi poţi permite. Dar în zilele noastre nimeni nu mai rîde într-un colegiu sau într-o universitate. Se eşafodează cele mai uluitoare şi neverosimile acuzaţii întemeiate pe fapte minore: că ai contribuit cîndva cu cinci dolari la o chetă
obscură de caritate, prin 1938, că te-ai referit la Karl Marx în clasă, la ora de economie... Pentru numele lui Dumnezeu! Cum ar putea un profesor de specialitate să vorbescă despre teoriile economice din secolul al nouăsprezecelea fără să-l menţioneze pe Marx! O glumă, o aluzie ironică
la adresa practicilor economice curente rostită la vreo oră de istorie, reţinută de un cretin din epoca de piatră şi povestită tatălui cretinului care, întîmplător, este Comandantul organizaţiei locale a Legiunii Americane44. O, băiete, tu nu ştii, nu ştii nimic. Şi cînd te gîndeşti că Whitby primeşte subvenţii pentru şcoala ei de agricultură! Deodată apare un nătărău cu o funcţie oarecare, dintr-un fund de provincie, rosteşte o cuvîntare sforăitoare, formează o comisie, instituie o anchetă şi îşi vede numele publicat în ziare ca „apărător al credinţei”. O comisie specială a fost constituită la universitate, Jordache (să nu sufli un cuvinţel, nimănui, despre asta!) în frunte cu rectorul, ca să-i investigheze pe mai mulţi membri ai corpului profesoral. Iar această comisie depune tot zelul să
situeze Whitby în fruntea statului, oferind cît mai multe victime, pe mine în primul rînd, ca să nu pună în primejdie subvenţiile pe care le primeşte de la guvern. Acum e mai clar tabloul, Jordache?
— Iisuse! exclamă Rudolph.
— Exact! Iisuse! Nu ştiu ce politică faci tu...
— Nu fac nici un fel de politică, votez independent, spuse Rudolph.
— Excelent, excelent! aprobă Denton. Deşi ar fi fost mai bine dacă erai înscris la republicani. Şi cînd te gîndeşti că l-am votat pe Eisenhower! Rîse cu ciudă. Fiul meu se afla pe frontul din Coreea, iar generalul promisese că va pune capăt războiului. Dar cum să dovedesc că am votat pentru el? Multe se pot spune despre alegeri şi votare.
— Ce vreţi să fac, profesore, în mod deosebit? întrebă Rudolph.
— Ajung şi la asta îndată, zise Denton terminîndu-şi cafeaua. De azi într-o săptămînă, marţi la orele paisprezece, comisia se întruneşte pentru a examina cazul meu. Reţine ziua şi ora. Mi s-a permis să parcurg doar un rezumat al acuzaţiilor care mi se pun în sarcină: că aş fi cotizat la una din organizaţiile de frunte comuniste, prin anii treizeci, ca aş fi folosit expresii şi exprimări ateiste şi radicale la cursuri, că aş fi recomandat bibliografie suplimentară cu caracter îndoielnic. Obişnuitul masacru, Jordache, arhicunoscut. Cu starea de spirit care stăpîneşte în prezent toata ţara cu individul 44 Organizaţie de extremă dreaptă, fascistă.
242
ăla, Dulles, care urlă şi propovăduieşte războiul nuclear nimicitor la toate răspîntiile lumii, cînd personalităţi eminente sînt chemate în faţa justiţiei, la Washington, şi date afară ca ultimul baiat de prăvălie, un biet dascăl ca mine nu are nici o şansă, Jordache. O singura şoaptă, un singur zvon vor fi suficiente ca să-l nenorocească. Din fericire, pentru moment, mai există o urmă de ruşine la universitate, dar mă îndoiesc că va dăinui încă un an; iar eu trebuie să mă apăr, să aduc martori care să depună în favoarea mea.
— Ce vreţi să le spun eu?
