— Vin numaidecît, domnule Calderwood, răspunse Rudolph. Îmi pare rău, îi spuse lui Bergson, aşezînd receptorul în furcă, o să amînăm un pic treaba asta. Rudolph îl descoperise pe Bergson la teatrul de vară de la Whitby unde acesta se ocupa de schiţarea şi realizarea decorurilor. Îi plăcuseră ideile tînărului şi, ca urmare, îi oferise postul de decorator de vitrine la Magazinul Calderwood, în timpul sezonului de iarnă. Pînă să apară în scenă Bergson, vitrinele erau aranjate fără nici o noimă şi prezentau un talmeş-balmeş de mărfuri, căci fiecare şef de departament se lupta să capete un spaţiu cît mai mare pe care îl folosea cum îl tăia capul, expunînd numai mărfuri din raionul său, fără să-i pese de celelalte sectoare. Bergson modificase total şi concepţia şi optica. Era un tip mărunţel, cu figura tristă, poate şi pentru faptul că nu reuşise să pătrundă în uniunea designer-ilor din New York. Ca recunoştiinţă pentru faptul că i se oferise de lucru în timpul sezonului de iarnă, Bergson îşi dădea toată silinţa şi îşi folosea tot talentul la îndeplinirea misiunii sale, valorificînd tot felul de resturi din diversele materiale necostisitoare ce prisoseau la teatrul de vară
şi ocupîndu-se personal de aspectul artistic al vitrinelor.
Planurile întinse pe biroul lui Rudolph se axau pe tema sosirii primăverii. Rudolph îşi exprimase deja părerea că vor fi cele mai reuşite şi „atrăgătoare” vitrine pe care le prezentase vreodată Magazinul Calderwood. Cu toată figura mohorîtă a tînărului, lui Rudolph îi plăceau mai mult orele petrecute lucrînd cu Bergson, decît timpul ce îl cheltuia cu şefii de raioane sau de la Departamentul de preţuri şi contabilitate. Evoluţia ideală a lucrurilor, gîndea Rudolph, nu îl va mai obliga să se ocupe de bilanţ sau de întocmirea inventarelor lunare.
Calderwood îl zări îndată pe Rudolph, prin uşa deschisă, şi îl chemă.
— Intră Rudy, şi închide uşa. Hîrtiile din plicul pe care i-l dăduse Rudolph cu o seară
înainte se aflau împrăştiate pe birou.
Rudolph se aşeză în faţa bătrînului de partea cealaltă a biroului şi aşteptă.
236
— Rudy, vorbi suspect de blînd Calderwood, eşti cel mai uluitor tînăr pe care l-am cunoscut vreodată.
Rudolph tăcu.
— Cine a mai văzut astea? Calderwood flutură mîna peste hîrtiile de pe birou.
— Nimeni.
— Cine le-a bătut la maşină? Domnişoara Giles?
— Eu le-am bătut. Acasă.
— Te gîndeşti la toate, nu-i aşa? Glasul său nu conţinea reproş, dar nici nu felicita.
Radolph nu răspunse.
— Cine ţi-a spus că posed treizeci de acri de pămînt în apropierea lacului? întrebă fără
ocolişuri Calderwood.
Ca proprietar al pămîntului figura o companie cu reşedinţa la New York. Johnny Heath îşi folosise toată iscusinţa şi îşi pusese în mişcare toate relaţiile pînă descoperise că adevăratul proprietar era chiar Duncan Calderwood.
— Îmi pare rău, domnule, nu vă pot spune, îi răspunse Rudolph.
— Nu poţi spune, nu poţi spune, mormăi Calderwood cu o urmă de iritare în glas.
„Generaţia tăcută”, cum o numesc cei de la Time. Rudy, ştiu că nu m-ai minţit niciodată de cînd te-am angajat şi nădăjduiesc că n-ai să mă minţi nici de-acum încolo.
— N-am să vă mint, domnule, făgădui Rudolph. Calderwood răvăşi hîrtiile şi întrebă:
— E vreo şmecherie în toate astea?
— Nu, domnule, răspunse Rudolph. Ele conţin doar sugestii cum să valorificaţi cît mai avantajos bunurile pe care le posedaţi, cum să vă extindeţi şi să vă consolidaţi poziţia în cadrul comunităţii, diversificînd totodată domeniile de interes; cum să profitaţi de legislaţia financiară cu privire la impozite şi în acelaşi timp să vă păstraţi pămînturile pentru urmaşii dumneavoastră, pentru soţie şi copii.
— Cîte pagini sînt? Cincizeci, şaizeci? întrebă iar Calderwood.
— Cincizeci şi trei.
— Asta zic şi eu sugestie! fornăi Calderwood. Ai conceput singur toată tărăşenia asta?
— Da. Rudolph nu socotea necesar să-l informeze că luni de zile storsese metodic creierul lui Johnny Heath, picătură cu picătură, şi că Johnny purta răspunderea majoră pentru secţiunile cele mai importante ale planului general.
— Bine, bine, mormăi iar Calderwood. O să-mi arunc ochii prin ele.
— Dacă-mi îngăduiţi, domnule, v-aş sugera să discutaţi toată treaba asta cu avocaţii şi bancherii dumneavoastră de la New York.
— Ce ştii despre avocaţii mei de la New York? întrebă iute, bănuitor, Calderwood.
— Domnule Calderwood, îi răspunse Rudolph, lucrez la dumneavostră de un timp destul de îndelungat.
— O.K. Să presupunem că după ce studiez propunerile astea spun „da” şi încep să pun în practică toate trăsnăile pe care le-ai înşirat, adică fac totul public, lansez acţiuni, împrumut bani de la bănci, construiesc complexul blestemat de magazine lîngă lac, ba şi un teatru, ca un dobitoc ce sînt; presupunînd deci că fac toate astea, care sînt pretenţiile tale?
237
— Aş zice, domnule, că merit să fiu numit preşedintele Consiliului de Administraţie (cu dumneavoastră ca preşedinte al companiei) cu un salariu corespunzător şi să capăt opţiune pentru un anumit număr de acţiuni ale companiei pe care le voi achiziţiona în următorii cinci ani. Bunul şi drăguţul de Johnny Heath care îl îndemnase mereu: „Nu te limita la fleacuri, la mărunţişuri, să tinzi cît mai sus.” Voi aduce pe cineva care să mă înlocuiască cînd voi fi prea ocupat. De fapt Rudolph îi scrisese deja lui Brad Knight, la Oklahoma, despre slujbă.
— Te-ai gîndit la toate, Rudy, nu-i aşa? Tonul lui Calderwood suna de-a dreptul ostil acum.
— Am migălit la planul acesta un an de zile, domnule, răspunse moale Rudolph. M-am străduit să găsesc soluţii pentru fiecare problemă.
— Şi dacă spun „nu”, dacă pur şi simplu vîr teancul ăsta într-un dosar şi îl înmormîntez acolo, ce ai să faci? întrebă Calderwood.
— Mi-e teamă că va trebui să-mi dau demisia la sfîrşitul anului, domnule Calderwood.
