— Mă duc cu treabă, o lămuri el. Se feri să precizeze pentru ce anume se ducea acolo. Mi se plăteşte drumul, adăugă el. Nu voia să lase impresia că ar fi bogat, ceea ce de fapt nici pe departe nu ar fi corespuns realităţii. În familia Jordache era mai prudent să te vaiţi de sărăcie. O singură

femeie hrăpăreaţă, care punea gheara pe fiecare cent ce intra în gospodărie, era suficientă pentru toată familia.

— Nădăjduiesc că pui ceva deoparte, zise ea prevăzătoare. În meseria ta...

— Sigur, mamă, nu fi îngrijorată din pricina mea, o linişti Thomas. Apoi, privind în jurul său, observă: Cît despre Rudy, e clar că el nu-şi iroseşte banii.

— O, zise ea. Apartamentul nu e prea mare, vrei să spui, nu-i aşa? Dar nu mă pot plînge.

Rudy a angajat o femeie care vine în fiecare zi şi face curăţenie, iar în zilele cînd nu pot coborî scările face şi cumpărăturile trebuincioase. Şi mi-a spus că vrea să închirieze o locuinţă mai spaţioasă, la parter. Aşa că, fără scări o să-mi fie mai uşor. Nu-mi vorbeşte despre treburile lui, dar luna trecută am citit un articol în ziar unde scria că Rudy e unul dintre cei mai întreprinzători şi promiţători tineri oameni de afaceri din oraş. În felul acesta am dedus că o duce bine. Dar are dreptate să fie cumpătat şi să ţină punga strînsă cu grijă. Banii au fost tragedia familiei noastre, din cauza lor am îmbătrînit înainte de vreme. Oftă de propria-i milă. În privinţa asta taică-tău îşi ieşise din minţi de-a binelea. Ca să capăt zece dolari pentru nevoile cele mai stringente ale vieţii trebuia să

duc o luptă aprigă de fiecare dată. Cînd ajungi în Anglia, fă discret nişte cercetări să afli dată nu cumva e acolo. Îl poţi găsi acolo unde te aştepţi mai puţin. La urma urmei era european şi e firesc să-şi fi căutat refugiul pe continentul său de origine.

293

O cam lasă mintea, sărmana bătrînă, îşi zise Thomas. Nu era pregătit pentru o asemenea cerere, totuşi promise:

— O să caut să aflu, cînd ajung acolo.

— Eşti un băiat tare bun. În adîncul inimii am simţit totdeauna că eşti un băiat bun. Doar că

te-ai lăsat influenţat de copii răi. Dacă aş fi avut timp să fiu o adevărată mamă pentru familie, v-aș fi scutit, poate, de multe necazuri. Să fii sever cu fiul tău. Să-l iubeşti, dar să fii aspru. Soţia ta e o mamă bună?

— E-n regulă, mamă. Thomas prefera să nu discute despre Teresa. Se uită la ceas.

Conversaţia şi atmosfera sumbră din apartament îl deprimau. Ascultă, zise el, ce-ar fi să luăm masa împreună în oraş? Am maşina jos, în faţa casei.

— Să mîncăm la restaurant? O, ce minunat ar fi! se bucură ea ca o fetiţă. Bunul şi voinicul meu băiat o duce la restaurant pe bătrîna lui mamă.

— Mergem la cel mai bun local din oraş, hotărî el.

Tîrziu, la volanul automobilului lui Schultzy, pe drumul de întoarcere spre New York, Thomas refăcfea în gînd filmul acelei după-amieze şi se întreba dacă va mai întreprinde vreodată o altă călătorie pînă acolo. Imaginea pe care şi-o formase în adolescenţă despre mama – ca o femeie aprigă, certăreaţă, veşnic nemulţumită de ceva, care îl iubea cu fanatism doar pe unul din băieţii ei, în detrimentul celuilalt – se modificase şi fusese înlocuită acum de chipul acestei bătrîne inofensive şi vrednice de milă, dornică de iubire şi care se bucura de fiecare semn de atenţie ce i se acorda. La masă îi oferise un cocteil iar ea se cherchelise un pic şi începuse să chicotească şi să rîdă fără noimă.

— O, cred că am devenit cam nebunatică, zise ea.

După masă o plimbase cu maşina şi rămăsese surprins că practic ea nu cunoştea oraşul. Nu văzuse nimic din urbea în care trăia de ani de zile, nici măcar universitatea absolvită de fiul ei. „N-am ştiut că este atît de frumos” nu înceta ea să spună, cînd treceau prin vecinătăţi unde case mari, confortabile, se întrezăreau printre copacii despuiaţi şi peluzele îngheţate. Iar cînd ajunseră în faţa întreprinderii lui Calderwood, se minună spunînd: „Nu îmi închipuiam că e aşa de mare! Şi cînd te gîndeşti că de fapt Rudy o conduce.”

Thomas oprise şi parcase maşina. Apoi se plimbaseră împreună prin parterul magazinului, iar el insistase să-i cumpere o poşetă de piele întoarsă pe care o plătise cu cincisprezece dolari.

Tînăra vinzătoare împachetase poşeta veche, iar ea petrecuse după umăr cordonul noii poşete şi ieşise mîndră din magazin.

În cursul după-amiezei mama vorbise mult şi pentru prima oară îi povestise amintiri de pe vremea cînd stătuse la orfelinat („Eram cea mai inteligentă fată din clasă. Mi s-a acordat chiar şi un premiu cînd l-am părăsit.”), despre timpul cînd lucrase ca ospătăriţă la restaurant, veşnic ruşinată şi timorată de statutul ei de copil din flori; despre cursurile serale de la Buffalo pe care le urmase pentru că dorea să se educe; despre faptul că nici un bărbat nu o sărutase pînă se măritase cu Axel Jordache şi că în ziua nunţii de-abia cîntărea vreo patruzeci şi cinci de kilograme; ce frumos arăta Port Philip în ziua cînd se dusese acolo cu Axel ca să vadă cum arată brutăria; despre nava albă de excursii care urca pe rîu în sus, cu fanfara cintînd valsuri pe punte; despre amabilitatea cu care îi întîmpinaseră vecinii cînd veniseră să se instaleze acolo; despre speranţele ei în legătură cu familia...

294

După ce se înapoiaseră acasă, ea îl întrebase dacă nu vrea să-i dea poza nepotului, ca să o înrămeze şi să o aşeze în dormitor, pe noptiera de lîngă patul ei. Iar cînd Thomas i-o dăduse, se dusese în cameră, scotocise cîteva clipe şi revenise cu o fotografie de a ei cînd avea nouăsprezece ani; o fată mlădioasă, frumoasă, serioasă, în rochie albă, lungă.

— Iată, ţi-o dăruiesc, să o păstrezi, îi spusese întinzîndu-i fotografia.

Thomas o privise în tăcere, apoi o pusese cu grijă în locul pozei copilului.

— Ştii, îi spusese ea, mă simt mai aproape de tine decît de oricine altul pe lumea asta. Noi doi sîntem plămădiţi din acelaşi aluat, sîntem simpli. Nu ca sora ta sau ca fratele tău. Îl iubesc pe Rudy, presupun, dar nu îl înţeleg. Iar uneori îmi inspiră chiar teamă. Pe cînd tu... Rîse. Tu eşti un tînăr frumos, puternic, un adevărat bărbat, care îşi cîştigă pîinea cea de toate zilele cu pumnii... însă

mă simt bine cu tine, parcă am fi de aceeaşi vîrstă şi tu mi-ai fi frate. Iar astăzi... astăzi a fost minunat. M-am simţit ca un prizonier care a scăpat dintre cei patru pereţi unde se afla închis.

Thomas o sărutase şi o îmbrăţişase cu dragoste, iar ea îl înlănţuise cîteva clipe cu braţele.

— Ştii, îşi amintise ea, n-am fumat nici o ţigară de cînd ai venit. Conducea lent, în amurgul care se lăsa încet-încet şi se gîndea la după-amiaza petrecută cu mama. Opri la o răspîntie, în faţa unui han şi coborî. Intră şi se aşeză pe un scaun înalt la barul pustiu.

Ceru un whisky şi scoase fotografia din portofel. Se uită la tînăra fată din poză care îi devenise mamă. Thomas se bucura că se dusese să o vadă. Poate că gestul ei nu valora prea mult, dar în perspectivă îndelungată îl bucura acest trofeu mărunt pe care îl cîştigase pe merit. O pace neobişnuită îi invadă inima şi timp de cel puţin o oră se legănă în calmul reconfortant al barului liniştit. De astăzi ura o persoană mai puţin pe lumea asta.

295

Capitolul 1

1960

Era o dimineaţă frumoasă, tulburată doar de smog-ul caracteristic, o supă cu sclipiri metalice de fum şi ceaţă adunată căuş în bazinul zonei Los Angeles. Desculţă, numai în cămaşă de noapte, Gretchen se strecură printre draperiile ce atîrnau la uşă şi ieşi pe terasă. De acolo, de pe vîrful muntelui unde se afla cocoţată locuinţa ei, privi la oraşul pestriţ ce sclipea sub razele strălucitoare ale soarelui matinal şi la casa răzleaţă care se vedea undeva departe, sub ea, la malul mării. Aspiră

adînc aerul proaspăt al dimineţii de septembrie cu mireasma de iarbă verde şi de flori care îşi desfăceau corolele. Nici un sunet, nici un zgomot nu se auzea dinspre oraş, iar tăcerea care o înconjura nu era întreruptă decît de stolul de prepeliţe gureşe ce străbăteau pajiştea din faţa terasei.

Mai bine decît la New York, îşi zise Gretchen pentru a o suta oară; mult mai bine decît la New York.

Tare i-ar fi plăcut acum să bea o ceaşcă de cafea, dar era prea devreme, iar Doris, fata în casă, cu siguranţă dormea încă. Dacă s-ar fi apucat să-şi pregătească singură cafeaua, apa de la robinet, clinchetul vaselor mînuite ar fi trezit-o pe Doris, care ar fi apărut bosumflată şi scuzîndu-se, însă nemulţumită, fără îndoială, pentru că i s-a tulburat odihna la care avea dreptul. Şi pentru Billy era prea devreme ca să-l trezească, ţinînd seama, mai ales, de ziua dificilă care îi aştepta; iar pe Colin, nici gînd să-l scoale, îl lăsase dormind pe spate în patul larg, încrustat, cu braţele încrucişate strîns, de parcă viziona în vis un spectacol care nu-i plăcea.

Zîmbi, amintindu-şi de poziţia importantă (cum o numea ea) în care dormea Colin. Celelalte poziţii, pe care i le descrisese în amănunt, erau amuzante, vulnerabile, pornografice şi oribile. O

trezise mănunchiul de raze strălucitoare care se strecuraseră prin crăpătura draperiilor de la uşă şi fusese tentată să-i desfacă braţele încleştate. Dar Colin nu făcea niciodată dragoste dimineaţa.

Dimineţile sînt ucigătoare, spunea el. Obişnuit cu orele spectacolelor teatrale de la New York, obligaţiile matinale impuse de studiouri nu îl încîntau deloc, determinîndu-l ca, înainte de amiază, să se poarte ca un sălbatic, fapt recunoscut şi de el însuşi.

Ocoli şi ieşi în faţa casei. Păşea cu plăcere, desculţă şi cu inima tresăltînd de bucurie, prin iarba umedă de rouă. Cămaşa de noapte din ţesătură fină de bumbac, aproape transparentă, i se mula pe trup în timp ce mergea. Nu aveau vecini, iar posibilitatea ca vreo maşină să treacă pe acolo la această oră matinală era aproape nulă.

Oricum, în California nimeni nu dădea atenţie felului cum se îmbrăca lumea. Gretchen făcea adesea plajă complet goală, în curte, astfel că la sfîrşitul verii trupul ei căpătase o tentă cafenie accentuată. Cînd se afla în Est, avea grijă să nu se expună la soare, dar aici, în California, dacă nu erai bronzat lumea trăgea concluzia că ori eşti bolnav, ori eşti prea sărac pentru a-ţi permite o vacanţă.

Ziarul, făcut sul şi strîns cu un inel de elastic, zăcea pe aleea din faţă. Îl luă, îl desfăcu şi începu să parcurgă titlurile în timp ce se înapoia în spatele casei. Fotografiile lui Nixon şi Kennedy dominau pagina şi amîndoi promiteau tuturor marea cu sarea. Se întristă puţin pentru Adlay Stevenson şi se întrebă dacă era înţelept şi moral ca o persoană atît de tînără – şi chipeşă – ca John Fitzgerald Kennedy să candideze la preşedinţie.

296

„Un filfizon atrăgător” îl caracterizase Colin, dar părerea lui nu conta prea mult căci era viciată de actorii cu care avea de a face în fiecare zi şi a căror influenţă asupra sa era în mod invariabil negativă.

Gretchen îşi spuse în gînd că nu trebuie să uite să facă din timp formalităţile necesare pentru ca ea şi Colin să fie înregistraţi pe listele de alegători de la New York, unde urmau să se afle în noiembrie, căci fiecare vot împotriva lui Nixon era preţios. Deşi nu mai scria la reviste, ea nu ignora viaţa politică. Perioada dominată de McCarthy o dezamăgise. Dragostea ei pentru Colin, a cărui politică era capricioasă, ca să nu spunem altfel, o determinase să-şi abandoneze credinţe iniţiale şi vechi prietenii. Colin se descria pe sine, de la o epocă la alta, drept socialist lipsit de orice speranţă, nihilist, adept al impozitului unic, monarhist, poziţia adoptată depinzind de persoana cu care se ciorovăia, deşi pînă la urmă vota, de obicei cu democraţii. Nici el, nici Gretchen nu se implicau în activităţile de politică partizană ale coloniei de actori, de sărbătorire a candidaţilor, de susţinere a publicităţii pentru aceştia şi nici la organizarea de cocteiluri pentru colectarea de fonduri nu participau. De fapt, în general nici nu luau parte la petreceri. Lui Colin nu îi plăcea să bea şi avea o părere cît se poate de proastă despre întîlnirile de la Hollywood dominate de băutură şi conversaţii anoste. Nu flirta niciodată şi de aceea batalioanele de femei răpitoare, participante la recepţiile oferite de persoane vestite şi bogate, îl lăsau rece şi nu exercitau nici o influenţă asupra sa. După

anii haotici pierduţi cu destrăbălatul de Willie, Gretchen aprecia calmul domestic şi nopţile tihnite pe care le petrecea cu cel de-al doilea bărbat al ei.

Refuzul lui Colin de „a se angaja în viaţa publică”, cum obişnuia să spună, nu îi dăunase carierei. Numai oamenii lipsiţi de talent sînt siliţi să facă jocul Hollywood-ului, spunea el. Colin îşi afirmase talentul încă de la primul film pe care îl realizase, şi-l reconfirmase cu al doilea, iar acum, la al treilea lung metraj artistic aflat în stadiu de montaj final, era recunoscut ca unul din cei mai dotaţi regizori ai generaţiei sale. Singurul eşec îl înregistrase cînd, după terminarea primului său film, se înapoiase la New York pentru a monta o piesă de teatru care fu însă scoasă de pe afiş după

numai opt reprezentaţii. Dispăruse atunci trei săptămîni încheiate, se înapoiase posomorit şi taciturn.