— Unde mi-ai fost zece ani de zile, frăţioare? Tu şi prinţesa Gretchen? Ai trimis măcar o vedere în toţi anii aceştia? Thomas vorbea cu amărăciune vehementă.

— Iartă-mă! Şi dacă ai vorbi cu Gretchen, sînt convins că şi ea ţi-ar cere iertare, zise Rudolph.

— Dacă o să apuc să o mai văd vreodată, zise Thomas. În orice caz ea nu o să aibă prilejul să se apropie de mine fie şi numai pentru a-mi spune doar „salut, frăţioare!”

285

— Noaptea trecută, cînd te-am văzut luptînd pe ring, ne-am dat seama că încă sîntem o familie, că sîntem datori să ne sprijinim reciproc, încercă să insiste Rudolph.

— Datoram familiei cinci mii de dolari. Iată-i acolo, pe pat. Nimeni nu mai datorează nimic nimănui. Thomas vorbea cu capul aplecat şi cu bărbia aproape înfiptă în piept.

— Spune ce vrei, crede ce vrei despre mine şi purtarea mea. Acum însă eu vreau să te ajut, spuse Rudolph.

— N-am nevoie de nici un ajutor, se încăpăţînă Thomas, bînd aproape tot whisky-ul din pahar.

— Ba da, ai nevoie. Ascultă, Tom, zise Rudolph. Eu nu-s expert, dar am urmărit destule meciuri importante ca să-mi dau seama ce soartă te aşteaptă. Ai să fii schilodit în cele din urmă şi încă rău. Tu eşti un boxeur de club, dar una e să fii campionul mahalalei şi alta e să înfrunţi pugilişti bine antrenaţi, ambiţioşi. De acum îţi vor pune în faţă adversari tot mai buni, tot mai puternici, pentru că încă te afli în ascensiune, şi ai să fii făcut fărîme. O să ai parte numai de răni – comoţii, oase rupte; rinichii...

— La una din urechi auzul mi s-a redus la jumătate, recunoscu Thomas de bunăvoie, în mod surprinzător. Discuţia care alunecase pe făgaşul profesiunii îl făcuse să abandoneze carapacea în care se retrăsese. De mai bine de un an, preciză el şi încheie: La dracu, doar nu-s muzician.

— Dar nu e vorba numai de sănătatea ta, continuă Rudolph. Va veni timpul cînd te vei trezi că ai pierdut mai mult decît ai cîştigat. Iar vreun puştan oarecare te va doborî şi asta va însemna sfîrşitul. Cum o să-ţi cîştigi pîinea cînd vei fi silit să iei viaţa de la început la vîrsta de treizeci sau treizeci şi cinci de ani?

— Nu mai trăncăni ca o cobe, ticălosule! izbucni Thomas.

— Nu trăncănesc, sînt doar realist, continuă imperturbabil Rudolph, umplîndu-i paharul, mai mult ca să-l convingă să nu plece.

— Nu te-ai schimbat, Rudy. Ai rămas acelaşi băiat bun, gata să sară în ajutorul frăţiorului său mai mic cu un sfat realist, zise Thomas sarcastic. Dar luă paharul.

— Eu conduc o organizaţie vastă, spuse Rudolph, şi o să am o grămadă de posturi libere.

Aş putea găsi unul pentru tine...

— Să fac ce? Să şofez un camion, pentru cincizeci de biştari pe săptămînă?

— Nu, ceva mai bun decît atîta. Tu nu eşti prost şi ai putea deveni, în cele din urmă, directorul unei sucursale sau al unui departament central. Rudolph se întreba cît adevăr şi cîtă

minciună era în ceea ce spunea el acuma. Tot ce îţi trebuie este isteţime şi un pic de bunăvoinţă ca să înveţi, ceea ce nu îţi lipseşte.

— Nu sînt isteţ şi nu vreau să învăţ! se încăpăţînă Thomas. Nu ştii lucrul ăsta? Se ridică în picioare. Trebuie să o iau din loc, am familie care mă aşteaptă.

Rudolph ridică din umeri. Aruncă o privire spre bancnotele verzi care foşneau uşor, împrăştiate pe cuvertură. Se ridică în picioare şi el.

— Cum vrei tu, zise Rudolph. Pentru moment.

— Nu numai pentru moment. Thomas se îndreptă spre ieşire.

— Vin să-ţi fac o vizită. Vreau să-ţi văd puştiul. Şi dacă vreţi, ieşim să luăm masa împreună

diseasră. Ce spui? întrebă Rudolph.

286

— Spun rahat! Thomas deschise uşa şi se opri în prag. Vino să mă vezi cînd mă bat pe ring.

Şi adu-o şi pe Gretchen. De suporteri am nevoie. Dar să nu vă mai osteniţi pînă la cabina mea.

— Cumpăneşte bine. Acum ştii unde mă poţi găsi, zise Rudolph obosit. Nu era obişnuit să

fie înfrînt şi se simţea epuizat. Cel puţin ai putea veni la Whitby, să o săruţi pe mama. Întreabă

mereu de tine.

— Ce întreabă? Thomas rînjea cu răutate.

— Spune că vrea să te vadă măcar o dată, înainte de a muri.

— Maestro, viorile! zise zeflemitor Thomas.

Rudolph notă pe o bucăţică de hîrtie adresa şi numărul de telefon de la Whitby.

— Uite adresa unde locuim la Whitby, în caz că îţi schimbi hotărîrea, zise Rudolph întinzîndu-i hîrtia.

Thomas şovăi o clipă, apoi o luă şi o îndesă, nepăsător, în buzunar.

— Ne mai vedem după zece ani, frăţioare. Poate, zise Thomas şi ieşi închizînd uşa.

Acum, după ce plecase, încăperea i se părea mai spaţioasă lui Rudolph. Rămase cu ochii pironiţi pe uşă. Cît poate dăinui ura? se întreba şi tot el îşi răspundea: în familie, o veşnicie, probabil.

Tragedie în Casa Jordache, care între timp a devenit supermagazin. Adună bancnotele de pe pat şi le vîrî într-un plic pe care îl sigilă. Era prea tîrziu ca să-i depună la bancă, va trebui ca în noaptea aceasta să-i depoziteze în seiful hotelului. Era însă ferm hotărît să nu folosească pentru sine banii aceştia. Mîine îi va investi în acţiuni „D. C”, pe numele fratelui său. Era convins că va veni timpul cînd îi vor prinde bine lui Thomas, iar atunci valoarea acţiunilor va fi crescut cu mult peste cinci mii.

Cu bani nu dobîndeşti iertarea, dar te poţi bizui pe ei pentru a vindeca răni vechi.

Se simţea sfîrşit de oboseală, dar nici gînd să poată dormi. Scoase la iveală planurile arhitecţilor – concepţii grandioase, vise de hîrtie, speranţe pe mulţi ani, imperfect realizate. Privi desenele în creion care în şase luni se vor concretiza în lumini de neon scriind numele lui Calderwood pe firmamentul clădirilor, în întunericul nopţii.

Telefonul sună. Era Willie, plin de optimism, dar treaz.

— Prinţe al comerţului, zise el cu voioşie, ce ai zice dacă ai veni la noi astă seară, să iei masa cu mine şi cu bătrîna mea doamnă? Mergem la o cîrciumioară din vecinătate.

— Îmi pare rău, Willie, sînt ocupat Am o întîlnire de afaceri, refuză Rudolph.

— Amînă de astă dată de hatîrul meu, prinţe, zise Willie fără să insiste totuşi. La revedere, pe curînd.

Rudolph aşeză, uşor, receptorul în furcă. Nu îl va revedea aşa de curînd cum credea el. În orice caz nu la masă. Fii atent, Willie, uită-te în spate după ce ai ieşit pe uşă afară!

287

Capitolul 7

„Iubitul meu fiu, îi scria mama cu scrisul ei caracteristic, rotund şi caligrafic, de elevă