1954
Se trezi exact la şapte fără un sfert. Nu punea niciodată deşteptătorul, nu avea nevoie.
Erecţia obişnuită de fiecare dimineaţă; „nu o băga în seamă” îşi zise şi îşi propuse să nu părăsescă patul încă vreo cîteva minute. Mama sforăia uşor în camera alăturată. Vîntul flutura lin draperiile de la fereastra deschisă, în cameră era rece. Prin crăpătura dintre draperii se strecura lumina palidă de iarnă, estompînd şi transformînd într-o dungă întunecată, neclară, cărţile rînduite pe raftul lat din partea opusă patului.
Ziua care tocmai începea promitea să nu fie una obişnuită. Cu o seară înainte, la închiderea magazinului, se dusese la Calderwood şi-i pusese pe birou un plic burduşit.
— Vă rog să citiţi materialul dinăuntru, cînd o să aveţi timp, îi spuse Rudolph.
— Ce-i asta? întrebase suspicios bătrînul, împingînd uşor plicul cu unul din degetele sale boante.
— E complicat şi greu să vă expun în cîteva cuvinte, îi răspunse Rudolph. Aş prefera să
citiţi mai întîi, apoi să discutăm.
— Altă idee sucită de a ta? întrebase din nou Calderwood. Plicul părea că îl irită. Iar mă
inciţi?
— Cam aşa, confirmase Rudolph zîmbind.
— Ştii, tinere, că de cînd te-am angajat colesterolul meu a crescut sensibil? Ba chiar foarte sensibil.
— Doamna Calderwood mă tot roagă să vă conving să plecaţi în concediu, răspunse Rudolph.
— Ce vorbeşti? Acum a început şi dumneaei să se amestece în treburile astea? Ceea ce nu ştie doamna este că nu ţi-aş lăsa magazinul pe mînă, singur, nici măcar zece minute. Să-i spui asta data viitoare cînd ţi-o cere să mă convingi să-mi iau concediu, ai auzit?
Dar luase plicul cu el acasă, fără să-l desfacă, seara trecută, după închiderea magazinului.
Cînd o începe să citească, n-o să se mai oprească pînă la ultima pagină, îşi zise Rudolph.
Stătea sub plapuma călduroasă, în camera rece, aproape hotărît să nu se scoale prea devreme în dimineaţa aceea; să stea şi să ticluiască în gînd ce îi va spune bătrînului cînd vor începe discuţia la birou. După cîteva clipe însă aruncă plapuma de pe el spunîndu-şi „la naiba, e o zi ca toate celelalte”. Traversă repede camera şi închise fereastra; apoi îşi scoase pijamaua, străduindu-se să nu tremure şi îmbrăcă echipamentul gros de atletism, îşi puse o pereche de ciorapi de lînă şi încălţă
nişte tenişi cu talpa moale, după care luă pe el o scurtă căptuşită şi ieşi închizînd cu grijă uşa în urma sa, ca să nu o trezească pe mama.
Jos, în faţa uşii, îl aştepta Quentin McGovern în ţinută de sport peste care îşi pusese un pulover gros, iar pe cap îndesase, pînă peste urechi, o căciuliţă de lînă. Quentin avea paisprezece ani şi era cel mai în vîrstă dintre băieţii familiei de negri de peste drum. Rudolph şi Quentin făceau jogging împreună în fiecare dimineaţă.
— Bună, Quent, zise Rudolph.
229
— Bună, Rudy, zău că-i rece. Mama zice că ne-am ţicnit dacă ieşim pe un timp ca ăsta, spuse băiatul.
— O să-şi schimbe părerea cînd ai să te prezinţi acasă cu prima medalie de aur de la olimpiadă, îl încurajă Rudolph.
— Sînt sigur, parcă o aud lăudîndu-mă, răspunse Quentin.
Dădură colţul. Rudolph descuie uşa garajului, unde închiriase un colţişor, şi se duse să-şi ia motocicleta. O imagine tulbure i se înfiripă în memorie: o altă uşă, un alt spaţiu întunecat, un alt vehicul: scoica din magazia de pe chei, mirosul specific al fluviului, braţele vînjoase ale tatălui său.
Reveni la realitate: se afla la Whitby, cu acest băiat în costum de sport, într-un loc unde nu se găsea nici o apă curgătoare. Scoase afară motocicleta, îşi puse o pereche de mănuşi căptuşite cu lînă, apoi porni motorul. Quentin urcă pe şa, în spate, şi îl înlănţui cu braţele pe Rudolph. Porniră în viteză, iar vîntul tăios îi făcea să lăcrimeze. Parcurseră în cîteva minute drumul pînă la terenul de atletism al Universităţii din Whitby. Colegiul se transformase în universitate. Terenul nu era îngrădit, dar pe una din laturi se înşirau mai multe bănci de lemn. Rudolph opri motocicleta lîngă
ele şi aruncă scurta pe şa.
— Scoate-ţi puloverul, îi spuse lui Quentin, ca să nu răceşti la înapoiere.
Quentin privi terenul. O ceaţă subţire, rece, plutea peste gazon. Un fior uşor îi scutură trupul.
— Poate că mama are dreptate, zise el. Dar îşi scoase puloverul şi începură antrenamentul, în ritm lent la început, pe pista de zgură.
Cît timp urmase colegiul, Rudolph nu izbutise să iasă cu regularitate la antrenament cu echipa de atletism. Acum îl amuza faptul că, în calitatea sa de tînăr director destul de ocupat cu alte treburi, găsea totuşi timpul necesar ca să alerge o jumătate de oră în fiecare dimineaţă, şase zile pe săptămînă. Făcea acest lucru pentru a-şi menţine condiţia fizică, dar şi pentru că îi plăcea calmul primelor ore ale dimineţii, mireasma gazonului proaspăt, senzaţia pe care i-o dădea trecerea anotimpurilor, tropăitul paşilor pe pista dură. Începuse singur exerciţiul acesta atletic, dar într-o dimineaţă îl găsise pe Quentin aşteptîndu-l în faţa casei, în echipament de sport.
— Domnule Jordache, îi spusese acesta, am văzut că vă duceţi la antrenament în fiecare dimineaţă. V-ar deranja dacă v-aş însoţi?
Rudolph era cît pe-aci să-l refuze. Asaltat de oameni în tot cursul zilei, îi plăcea să fie singur în aceste ore matinale. Dar înainte de a apuca să spună ceva, Quentin continuase:
— Fac parte din echipa liceului. Dacă ştiu că trebuie să alerg în fiecare dimineaţă, asta mă
va ajuta. Nu trebuie să-mi spuneţi nimic, domnule Jordache. Doar să-mi daţi voie să alerg alături de dumneavoastră.
Vorbea politicos, cu sfială, iar Rudolph îşi imagină cît curaj îi trebuise băiatului ca să-şi ia inima în dinţi şi să exprime o asemenea rugăminte unui om alb care dacă îi răspunsese o dată sau de două ori la salut. Tatăl lui Quentin era şofer la magazin, pe un autocamion de transportat marfă.
Relaţii de muncă, gîndi Rudolph, fă-l pe omul muncii să se simtă fericit. Doar sîntem democraţi!
— O.K., acceptase el.
Băiatul zîmbise recunoscător şi pornise spre garaj împreună cu Rudolph.
Făcură două tururi de pistă pînă se încălziră, apoi sprintară pe o sută de metri, mai alergară
