— Scîrbă mică, scrîşni ea.
Rudolph părăsi dormitorul, ajunse în vestibul şi deschise uşa apartamentului. Trecu pragul, închise uşa, încet, şi chemă ascensorul. Liftierul, un om bătrîn, somnoros, îl cîntări din ochi, în timp ce ascensorul cobora. O fi ţinînd evidenţa pasagerilor transportaţi, o fi ţinînd socoteala celor care pleacă în zori? se întrebă Rudolph.
Ascensorul se opri, iar liftierul deschise uşa cabinei.
— Îţi sîngerează fruntea, tinere, îi atrase el atenţia lui Rudolph.
— Mulţumesc, răspunse scurt Rudoph.
Liftierul nu insistă. Rudolph străbătu holul şi ieşi în stradă. La adăpost de ochii iscoditori ai bătrînului, îşi scoase batista şi o apăsă pe frunte. Batista se înroşi de sînge. Toate întîlnirile se soldează cu ciocniri şi răni, zise, filozofic, Rudolph. Se îndreptă către luminile care se întrezăreau dinspre Fifth Avenue, iar ecoul paşilor săi răsuna adînc în noapte. Cînd ajunse la colţ ridică ochii şi citi: Strada a 63-a. Şovăi. „St. Moritz” se afla pe Strada a 59-a, lîngă parc. Camera 923. Îşi tamponă
fruntea din nou şi porni, agale, spre hotel.
Ajunse acolo, dar nu ştia ce să facă: să-i ceară iertare, să-i jure: „Am să fac tot ce vrei tu”, să
i se mărturisească, să-şi descarce inima şi să se purifice, să-i repete că o iubeşte, să-şi reîmprospăteze amintirile, să uite poftele care îl răscoliseră, să reînnoade legăturile de tandreţe şi gingăşie, să uite?...
Holul hotelului era gol. Funcţionarul de serviciu îi aruncă o privire scurtă, nepăsătoare, obişnuit cu solitarii nocturni care colindau oraşul.
— Camera 923, ceru la telefonul interior şi o auzi pe centralistă făcînd legătura. Puse receptorul la loc după ce ascultase telefonul sunînd în gol de vreo zece ori. Ceasul din hol arăta orele 4 şi 35. Ultimele baruri îşi închiseseră uşile de treizeci şi cinci de minte. Plecă. Începuse singur ziua şi o încheia tot singur. Cu atît mai bine!
Opri un taxi şi urcă în el. În dimineaţa aceea începea să cîştige o sută de dolari pe săptămînă
şi îşi putea permite o călătorie cu taxiul. Dădu şoferului adresa lui Gretchen, dar cînd maşina porni spre sud, se răzgîndi. Nu avea chef să o revadă pe soră-sa şi cu atît mai puţin pe Willie. Valiza i-o puteau trimite ulterior.
— Îmi pare rău, se scuză Rudolph aplecîndu-se spre şofer, te rog să mă duci la Gara Centrală.
Nu dormise de douăzeci şi patru de ore dar era complet treaz cînd – la nouă şi jumătate – se prezentă la serviciu, la biroul lui Duncan Calderwood. Nu perforă fişa, deşi era la locul ei.
Ţerminase cu ceasul de pontaj.
224
Capitolul 3
1950
Thomas potrivi cifrul lacătului şi deschise dulăpiorul. Trecuseră luni de cînd fiecare dulap din vestiar fusese prevăzut cu lacăt, iar membrii – la invitaţia administraţiei – îşi lăsau la birou portofelele care, după ce erau sigilate în plicuri, erau depuse în seif. Hotărîrea fusese adoptată în urma plîngerii lui Brewster Reed, căruia bancnota talisman de o sută de dolari îi fusese sustrasă din dulăpior în chiar acea sîmbătă după-amiază cînd Thomas se afla la Port Philip. Cînd Thomas îşi reluase slujba luni după-amiază, Dominic îi relatase cu multă satisfacţie cele întîmplate.
— Ţicăloşii! exclamase Dominic. S-au convins că nu eşti vinovat, iar pe mine nu mă pot acuza că am angajat un hoţ.
Dominic îi mărise salariul cu zece dolari, astfel că Thomas primea acum patruzeci şi cinci de dolari pe săptămînă.
Thomas se dezbrăcă, îşi puse o bluză de sport curată şi încălţă o pereche de ghete pentru box.
La ora cinci prelua de la Dominic grupa de gimnastică ritmică şi de obicei unul sau doi membri îl solicitau la cîteva reprize de antrenament de box. Thomas deprinsese de la Dominic cîteva trucuri ca, de pildă, să privească fioros şi să acţioneze aparent agresiv, fără însă a cauza vreun neajuns partenerului. Mai învăţase, tot de la Dominic, nişte fraze tehnice care îi convingeau pe partenerii de antrenament că li se dezvăluie metodele eficace de luptă şi de apărare.
Nu se atinsese de cei patru mii nouă sute de dolari depuşi la bancă şi încă îi spunea
„domnule” lui Sinclair dacă îl întîlnea la vestiar.
Lui Thomas îi plăcea ora de gimnastică. Spre deosebire însă de Dominic, care doar indica ritmul, Thomas executa o dată cu membrii grupului toată gama de exerciţii fizice: flotări, genuflexiuni, culcări pe spate şi ridicări pentru întărirea muşchilor abdominali, pedalări pe bicicletă, aplecări fără îndoirea genunchilor cu lipirea palmei de podea, şi toate celelalte figuri de gimnastică.
În modul acesta îşi menţinea condiţia fizică şi totodată se amuza privindu-i pe domnii aceştia respectabili şi plini de ei cum se căzneau transpirînd şi gîfîind. Glasul său căpătase accente poruncitoare ceea ce îl ajuta să pară mai puţin copilăros.
Iar dimineţile nu se mai trezea chinuit de senzaţia că ise va întîmpla ceva neplăcut, neprevăzut.
După ora de gimnastică Thomas se duse în sala de antrenament unde îi găsi pe Dominic şi Greening punîndu-şi mănuşile de box. Dominic, care era răcit şi băuse cam mult în seara precedentă, avea ochii injectaţi şi mişcările lente. Părea îmbătrînit şi diform în bluza largă de sport, iar chelia de pe creştet îi strălucea prin părul ciufulit, sub lumina puternica ce se revărsa din tavan. Greening –
înalt, bine construit – se agita nerăbdător împrejur, iar ghetele scoteau un sunet sec, agresiv. Lumina electrică făcea ca ochii să-i pară spălăciţi, iar părul blond, tuns perie, părea aproape platinat. În timpul războiului făcuse serviciul la marină, cu rangul de căpitan şi fusese distins cu o decoraţie importantă. Era un tip chipeş. Cu nasul drept, cu maxilarele puternice şi cu obrajii trandafirii, ar fi putut deveni cu uşurinţă, probabil, erou de western-uri, daca nu ar fi descins dintr-o familie de vază
care nu cobora pînă la nivelul acesta. De cînd îşi exprimase faţă de Dominic bănuiala că Thomas i-a 225
furat zece dolari din buzunar, Greening nu mai vorbise niciodată cu acesta. Acuma, cînd Thomas intrase în sală ca să aştepte pe unul din membrii clubului care îl solicitase la antrenament, Greening nici nu privise în direcţia lui
— Ajută-mă, puştiule, îl chemă Dominic şi îi întinse mumie cu mănuşile puse. Thomas legă
şireturile. Dominic le legase deja pe ale lui Greening.
Dominic se uită la ceasul de pe perete, ca să se asigure ca nu vor depăşi repriza de două
minute, şi se apropie de Greening.
— Începem cînd doriţi, domnule, îi zise el.
Greening nu zăbovi. Era tipul luptătorului tradiţional, şcolit, ofensiv, care îşi folosea din plin alonja pentru a ciocăni capul lui Dominic. Raceala de care suferea şi mahmureala îşi spuneau cuvîntul şi foarte curînd Dominic începu să gîfîie. Se străduia să se ferească, prin eschive, şi îşi vira capul sub bărbia lui Greening, burduşind – fără entuziasm şi fără forţa – stomacul adversarului.
Deodată Greening făcu un pas înapoi şi lansă un puternic uppercut cu dreapta, care îl surprinse pe Dominic şi-i umplu gura cu singe.
