Se sculase şi luase un somnifer.

În cursul dimineţii, ajutată şi de lumina purificatoare a zilei, izbutise să înlăture gîndurile care o tulburaseră peste noapte.

277

Clătină capul, în timp ce trăgea un sertar plin de chiloţei şi sutiene. „Chiloţei”, îşi zise ea, pare un cuvînt inofensiv de ipocrit – cu rezonanţă falsă de vocabular copilăresc – pentru un obiect menit să acopere un teritoriu atît de disperat. Portjartier ar fi fost, poate, un cuvînt mai potrivit, deşi el provenea dintr-o perioadă cînd limba devenise mai mlădioasă, mai melodioasă. Dar ea nu purta portjartier – aşa o învăţase Boylan.

Telefonul sună iar, insistent, dar ea îl ignoră şi continuă să se îmbrace. Privi o clipă rochiile ce atîrnau în garderob şi alese una simplă, de un bleumarin sobru. Nu- i nevoie de publicitate pentru misiunea mea. Cînd trupul trandafiriu va apărea din straiele care îl ascundeau, el va fi apreciat şi mai mult. Îşi pieptănă părul negru, lung, lăsîndu-l să cadă pe spate, peste umeri, dezvăluind fruntea largă, senină, neridată, sub care se ascundeau toate trădările, toate îndoielile.

Intenţiona să meargă cu taxiul dar, negăsind nici unul, fu silită să călătorească cu metroul, de la Eight Avenue spre suburbie. La capăt luă trenul de Queens, care traversa spre East Side, pe Strada a 53-a. Persefona ivindu-se din măruntaiele pămîntului în anotimpul înflorit al dragostei.

Ajunse la staţia de la Fifth Avenue şi porni pe jos. Era o zi de toamnă însorită, cu vînt.

Rochia ei bleumarin, simplă şi modestă, se reflecta în geamurile vitrinelor pe lîngă care trecea.

Gretehen se întreba cîte din femeile pe care le întîlnea în cale ascundeau cu viclenie diafragma, ca şi ea, la locul cu pricina.

Coti la est de Strada a 55-a, trecu de intrarea metroului de la staţia St. Regis şi îşi aminti de o nuntă peste care dăduse aici într-o seară de vară – mireasa cu faţa acoperită de un văl alb, mirele –

un tînăr locotenent. Numărul străzilor era mic, iar distribuţia lor geografică nu îţi permitea să-ţi scurtezi drumul.

Se uită la ceas: două fără douăzeci. Mai avea cinci minute bune la dispoziţie, care îi permiteau să păşească măsurat pentru a sosi calmă, stăpînă pe sine.

Colin Burke locuia pe Strada a 56-a, între Madison şi Park. O altă imagine i se perindă prin faţa ochilor. Pe strada aceea întîlnise cîndva un alai de petrecăreţi şi fusese silită să se întoarcă din drum ca să nu dea nas în nas cu ei. Nu poţi blama un bărbat pentru că atunci cînd închiriază un apartament şi înainte de a plăti chiria pe prima lună nu caută mai întîi să afle care sînt amintirile viitoarei sale amante.

Păşi în vestibulul alb, familiar şi sună. De cîte ori fusese pînă acum aici, de cîte ori pînă

acum apăsase pe soneria aceasta? De douăzeci de ori, de treizeci de ori, de şaizeci de ori? Va face ea, odată, socoteala.

Se auzi un bîzîit la broască. Gretchen împinse uşa şi intră, apoi urcă la etajul al patrulea cu ascensorul minuscul.

El o aştepta în prag, în pijama şi halat, în picioarele goale. Se sărutară fugitiv, nu aveau de ce să se grăbească, să se precipite.

Pe măsuţa din cameră, printre mormanele de manuscrise cu copertele legate în imitaţie de piele, se aflau încă rămăşiţele micului dejun şi o ceaşcă pe jumătate plină cu cafea. El era regizor de teatru, deci ziua lui de muncă se coordona cu spectacolele pe care le dirija şi de aceea rareori se culca înainte de cinci dimineaţa.

— Vrei o ceaşcă de cafea? o întrebă el.

— Nu, mulţumesc. De-abia am luat masa, refuză ea.

278

— A, viaţa disciplinată şi ordonată pe care o invidiez atît de mult. Glasul său avea o nuanţă

evident ironică.

— Să vii mîine să-i dai lui Billy să mănînce miel şi după aceea să văd dacă mă mai invidiezi, îi replică ea.

Burke nu îl văzuse niciodată pe Billy, nu îl întîlnise niciodată pe soţul ei şi nici în casa lor nu fusese vreodată. Gretchen îl întîlnise la un prînz de lucru cu editorul unei reviste la care colabora uneori. Se preconizase ca ea să scrie un articol despre Burke, căci comentase favorabil o piesă pusă

în scenă de el. La acea primă întîlnire, Burke nu îi plăcuse deloc, i se păruse prea infatuat, prea plin de sine, prea îmbibat de teorii. Gretchen nu scrisese articolul dar, după trei luni şi după cîteva întîlniri răzleţe, se culcase cu el. Din dorinţă carnală, răzbunare, plictiseală, indiferenţă, accident...

Burke sorbi cafeaua în picioare, privind-o peste buza ceştii, cu ochii săi cenuşii, blînzi, sub sprîncenele negre, stufoase. Avea treizeci şi cinci de ani, era scund, mai scund decît ea (O, Doamne, sînt sortită să am parte numai de bărbaţi scunzi!), dar pe chipul lui punctat de ţepii bărbii nerase se întipărise o expresie intensă de rigiditate intelectuală încordată, de forţă şi sinceritate, care te făcea să-i uiţi statura măruntă.

Profesiunea îl obişnuise să poruncească celor mai diferite categorii şi celor mai dificili oameni, întipărindu-i pe faţă pecetea de şef care dă ordine. Era capricios, irascibil, avea toane şi uneori vorbea tăios, chiar şi cu ea, chinuit de eşecurile sale şi ale altora. Alteori dispărea săptămîni la rînd, fără să lase o vorbă. Divorţase şi i se dusese vestea de afemeiat. Anul trecut, la începutul legăturii lor, Gretchen avea senzaţia că el o folosea pentru cel mai simplu şi evident motiv. Acum însă, aşa cum stătea ea la capătul celălalt al camerei şi privea cu ochi cercetători la bărbatul acesta mărunţel, subţirel, desculţ, în halat moale, bleumarin (o potrivire fericită a culorilor în după-amiaza aceasta), Gretchen era sigură că îl iubeşte, că îl vrea pe el şi numai pe el şi că ar fi gata să facă orice ca să rămînă alături de el toată viaţa.

La el se referise Gretchen noaptea trecută cînd îi spusese fratelui ei că vrea să se culce cu un singur bărbat, nu cu zece. De fapt, de cînd se încurcaseră şi deveniseră amanţi, Gretchen nu făcuse dragoste decît cu el. Cu excepţia acelor rare ocazii cînd Willie venea în patul ei, în clipele de nostalgică tandreţe – reluînd obiceiurile aproape uitate ale căsniciei – fără elan, de conciliere repede trecătoare.

Burke o întrebase dacă se mai culca cu bărbatul ei, iar ea nu îi ascunsese adevărul; îi mărturisise chiar că îi făcea plăcere. Nu avea nevoie să-l mintă, căci el era singurul bărbat cu care simţea că putea vorbi sincer despre orice. El, la rîndul lui, îi spusese că – de cînd se cunoscuseră –

nu se mai culcase cu altă femeie, iar ea credea în sinceritatea lui.

— Frumoasa Gretchen, zise el, luînd ceaşca de la buze, generoasa Gretchen, superba Gretchen! Ce bine ar fi să te văd în fiecare dimineaţă cum apari ţinînd în mînă tava cu micul dejun.

— Oo, exclamă Gretchen, astăzi eşti în toane bune.

— Nu prea, o contrazise el. Puse ceaşca pe măsuţă, se duse la ea şi se înlănţuiră. Mă

aşteaptă o după-amiază nenorocită. Mi-a telefonat impresarul ca să-mi comunice să mă prezint la două şi jumătate la birourile studiourilor Columbia. Ei vor să mă duc în vest ca să fac un film. Ţi-am telefonat de cîteva ori, dar nu mi-a răspuns nimeni.

279

Telefonul suna cînd ea intrase în apartament şi din nou sunase cînd se îmbrăca. Iubeşte-mă

mîine, nu astăzi, prin bunăvoinţa Telefoanelor şi a Telegrafului. Dar mîine clasa lui Billy nu făcea altă excursie la muzeu, ca să fie liberă pînă la cinci. Trebuia să se prezinte la poarta şcolii la orele trei. Patimă potolită în orele de şcoală ale copilului.

— Am auzit sunînd telefonul, spuse ea desprinzîndu-se din braţele lui, dar n-am răspuns.

Aprinse o ţigară cu gîndul aiurea. Aveam impresia că o să pregăteşti o piesă anul acesta, zise ea.

— Aruncă ţigara aia, îi ceru Burke. Ori de cîte ori un regizor vrea să marcheze încordarea existentă între două personaje, le pune să fumeze.

Gretchen rîse şi strivi ţigara în scrumieră.

— Piesa încă nu e gata, zise Burke. E în curs de cizelare. Dar aşa cum merge, va mai trece un an pînă va fi definitivată. În rest, mi s-au oferit numai fleacuri. Nu fi tristă, o consolă el pe Gretchen.

— Nu sînt tristă, negă Gretchen. Sînt excitată, neregulată, dezamăgită. Fu rîndul lui să rîdă.

— Vocabularul lui Gretchen, zise el. Totdeauna colorat. Nu te poţi aranja pentru seara asta?

— Seara e exclus. Ştii bine asta. Ar însemna să mă expun şi nu vreau să risc. Nu se putea bizui niciodată pe Willie. Putea să vină două săptămîni la rînd, seară de seară la masă, fluierînd. E

bun filmul?

— Ar putea fi. Ridică din umeri, mîngîindu-şi ţepii negri-albăstrui ai bărbii nerase.

„Tînguirea tîrfei”, zise el. Ar putea fi. Sincer să fiu, am nevoie de bani.

— Anul trecut ai dat lovitura cu filmul pe care l-ai făcut, zise ea conştientă că nu trebuie să-l pisălogească, dar pisălogindu-l totuşi.