— Chiloţii aceia purpurii, subţiri, de calitate proastă, zise Gretchen scuturîndu-se cu un fior ca şi cînd descoperirea obiectului care îi provoca repulsia putea să o purifice de toată oroarea acumulată în cursul nopţii. Clătină capul, copleşită de amintiri. Cred că, într-o anumită măsură, e şi vina noastră – a ta, a mea, a părinţilor noştri – că Tom a fost silit să o apuce pe drumul acesta, să

urce acolo, în ringul acela blestemat.

Rudolph sorbi, în tăcere, băutura din pahar. N- am avut cum să aflu, pentru că familia m- a lăsat pe dinafară, spusese Tom în cabina sa. Familia îl exclusese din sînul ei, iar el acţionase ca orice băiat, în modul cel mai simplu şi cel mai brutal, cu pumnii. Între timp crescuse, dar continuase în acelaşi mod. În vinele lor, ale tuturora, curgea sîngele părintelui lor, iar Axel Jordache ucisese doi oameni. Din cîte cunoştea Rudolph, Tom - cel puţin – nu omorîse pe nimeni. Poate că sîngele se purifica şi rasa descendenţilor se ameliora.

— Ah, ce aiureală! exclamă Gretchen. Toţi sîntem la fel! Da, chiar şi tu. Spune-mi, Rudy, există ceva pe lumea asta la care ţii?

— Eu nu privesc lucrurile în felul acesta, răspunse Rudolph.

— Călugărul-om de afaceri, zise aspru Gretchen, care în locul modestei sărăcii, a făcut legămînt să se îmbogăţească. Însă pe termen lung, care-i calea cea mai bună?

— Nu vorbi ca o proastă, Gretchen. Lui Rudolph îi părea rău acum că urcase la ea.

— Călugărul-om de afaceri care a mai făcut şi alte două jurăminte: să-şi păstreze castitatea şi să nu renunţe la fidelitate, continuă Gretchen. Castitatea întru cinstirea Fecioarei Maria, nu-i aşa?

Şi fidelitatea neabătută faţă de Duncan Calderwood, Papa de la Camera de comerţ din Whitby.

— Lucrurile se vor schimba acum, răspunse Rudolph, hotărît să nu mai polemizeze cu ea.

— Ai să sări pîrleazul, prea cuviosule părinte Rudolph. Ai să te însori, ai să te bălăceşti în lux şi plăceri. Ai să-i spui lui Duncan Calderwood să se ducă în mă-sa?

Rudolph se sculă şi se duse la bar, chipurile să-şi pună mai mult sifon în pahar, în realitate pentru a-şi înfrîna furia care ameninţa să-l copleşească.

— Cred că am făcut o prostie cînd te-am luat cu mine, Gretchen, în seara asta, zise el calm, stăpînindu-şi pornirea de a izbucni.

— Îmi pare rău, îşi ceru iertare Gretchen, dar vocea ei nu îşi pierduse asprimea. O, dar eu sînt cea mai rea dintre toţi. Trăiesc cu un bărbat pe care îl dispreţuiesc, muncesc, sînt meschină, 270

neînsemnată şi nefolositoare... Sînt cea mai ieftină tîrfă din New York. Te-am şocat frăţioare?

întrebă ea batjocoritoare.

— Cred că exagerezi şi că nu meriţi să-ţi pui atîta cenuşă în cap, zise Rudolph.

— Deci tu crezi că eu glumesc? Vrei o listă, să te convingi? Să-ncepem cu Johnny Heath.

Crezi că de dragul ochilor tăi frumoşi e atît de prevenitor cu tine?

— Care-i părerea lui Willie despre toate astea? întrebă Rudolph, ignorînd împunsătura ei.

Nu avea nici o importanţă cum începuse şi motivele care se aflau la baza relaţiilor lor. Important era că acum Johnny Heath era prietenul său.

— Lui Willie nu îi pasă de nimic. Pe el îl interesează doar să hălăduiască prin baruri, să

reguleze vreo muiere beată din cînd în cînd şi să treacă prin viaţa asta fără să muncească, dacă se poate, fără să-i pese cîtuşi de puţin de proasta sa reputaţie. Dacă, cine ştie cum, ar intra în posesia tablelor cu „Cele zece porunci”, primul lui gînd ar fi să descopere un fraier căruia să i le vîndă, apoi să facă publicitate, îndemnîndu-i pe turişti să-şi petreacă vacanţa la Muntele Sinai.

Rudolph rîse iar Gretchen rîse şi ea, deşi numai de rîs nu avea chef.

— Nimic nu stimulează mai mult elocinţa decît o căsnicie pe cale să se destrame, zise ea.

Rîsul lui Rudolph conţinea o undă de uşurare: Gretchen îşi îndreptase atacul în altă direcţie.

—

Willie cunoaşte părerea ta despre el? întrebă el.

—

Ba bine că nu! Şi e de acord cu ea, iar ăsta-i lucrul cel mai rău, răspunse Gretchen.

Zice că nu există pe lume vreo femeie sau vreun bărbat pe care să îi admire şi se include pe sine, în primul rînd, printre aceştia. Ar fi cu totul nemulţumit de sine, afirmă el, dacă ar fi altceva decît un rahat. Fereşte-le de indivizii romanţioşi!

— De ce continui să trăieşti cu el? o întrebă direct Rudolph.

— Îţi aminteşti telefonul meu? Cînd ţi-am spus că am necazuri şi te-am chemat să vii la New York?

— Da. Rudolph îşi amintea foarte bine ziua respectivă. Cînd, săptămîna următoare se dusese la New York şi o întrebase ce o frămîntă, Gretchen îi răspunsese: „Nimic. S-a rezolvat.”

— Aproape mă hotărîsem să divorţez şi voiam sfatul tău.

— Şi ce te-a determinat să-ţi schimbi hotărîrea? Gretchen ridică din umeri.

— Între timp s-a îmbolnăvit Billy. Medicul a presupus, la început, că are apendicită, dar s-a dovedit că s-a înşelat. Willie şi cu mine l-am vegheat toată noaptea. L-am văzut palid, cu faţa crispată de durere, agitîndu-se, aplecîndu-se mereu peste pătuţul copilului. Mi-am dat seama că îl iubeşte foarte mult, sincer, şi nu m-a lăsat inima să-l transform pe sărmanul şi nevinovatul băieţaş în subiect al unei rubrici de statistică, o cifră oarecare, anonimă: încă un copil provenit dintr-o familie destrămată, măcinat neîncetat de dorul căminului, viitor pacient al cine ştie cărui psihiatru. Ei bine..., glasul lui Gretchen se înăspri, criza aceea de sentimentalism matern a fost cauza care m-a fâcut să

mă răzgîndesc. Dacă părinţii noştri ar fi divorţat cînd aveam nouă ani, poate că astăzi eram o femeie mai hotărîtă.

— Vrei să spui că ţii totuşi să divorţezi? întrebă Rudolph.

— Da, dacă mi s-ar încredinţa mie creşterea şi educarea lui Billy. Dar Willie n-o să fie de acord niciodată cu lucrul acesta.

Rudolph ezită, sorbi îndelung din pahar.

271

— Vrei să mă ocup eu, să văd dacă pot face ceva în problema asta? Rudolph nu s-ar fi amestecat într-o chestiune atît de delicată dacă, în maşină, Gretchen nu ar fi plîns cu atîta deznădejde în braţele sale.

— Dacă tu crezi că va folosi la ceva, răspunse Gretchen. Vreau să mă culc cu un singur bărbat, nu cu zece, vreau să fiu cinstită şi să fac ceva util în via|ă. Doamne, ar trebui să-mi placă

„Trei surori”. Divorţul e Moscova mea. Umple-l, te rog, înţinse ea paharul.

Rudolph se duse la bar şi umplu amîndouă paharele.

— Whisky-ul e pe terminate, constată el.

— Nu-ţi face griji, îl linişti ea.

Din nou se auzi sirena tîngiuitoare, prevestitoare de rele, a ambulanţei, apropiindu-se, apoi pierzîndu-se în depărtare, ca un vaiet prelung. Fenomenul Doppler. Era, oare, aceeaşi ambulanţă

care se înapoia de la locul accidentului cu victima, sau era alta ce fusese chemată la vreuna din nesfîrşitele încăierări sîngeroase care au loc în oraş?