Rudolph îi întinse paharul. Gretchen continua să şadă, ghemuită, pe canapea şi îl privea fix.

Un orologiu bătu undeva ora unu.

— Ei bine, zise ea, de-acuma cred că au terminat masa lor chinezească, Tommy şi doamna lui. Poate că singura căsnicie fericită din istoria familiei Jordache este chiar a lui, cine ştie? Oare se iubesc, se respectă şi se preţuiesc, oare încălzesc şi împart patul conjugal cu aceeaşi plăcere manifestată pentru bucătăria chinezească?

În clipa aceea se auzi bîjbîindu-se la uşa de la intrare şi o cheie se răsuci în broască.

— Aha, zise Gretchen, a sosit veteranul cu pieptul plin de medalii. Willie intră. Păşea sigur, fără să se clatine.

— Bună, iubito, zise el şi, aplecîndu-se, îşi sărută soţia pe obraz.

Ca totdeauna cînd îl revedea după mai mult timp, Rudolph rămase surprins de statura scundă

a cumnatului său. Poate că tocmai acesta era cusurul lui, statura măruntă. Willie flutură mîna, în semn de salut. Ce mai face prinţul comerţului? întrebă el, pe jumătate ironic.

— Felicită-l, interveni Gretchen. Astăzi a semnat înţelegerea aceea.

— Felicitări, se conformă Willie. Îşi roti ochii prin cameră. Dumnezeule! exclamă el, dar întuneric mai e aici! Ce naiba discutaţi în ambianţa asta? Despre morţi, morminte sau fapte necurate săvîrşite în miez de noapte? Se duse la bar şi îşi turnă rămăşiţa de whisky. Iubito, trebuie să

cumpărăm o sticlă de whisky, constată el.

Gretchen se sculă automat în picioare şi se duse în bucătărie. Willie se uită îngrijorat după

ea.

— Rudy, vorbi el în şoaptă, e furioasă pe mine că n-am venit la cină?

— Nu, nu cred.

— Mă bucur că te-am găsit aici, zise Willie. Altminteri aş fi fost silit să ascult a 725-a predică. Îţi mulţumesc, iubito, se adresă el lui Gretchen care se înapoiase cu altă sticlă din bucătărie.

O luă, îi desfăcu dopul şi îşi mai turnă o doză, ca să dea mai multă consistenţă băuturii din pahar.

Ce aţi făcut în seara asta, copii? se interesă el.

— Am avut o reuniune de familie, zise Gretchen de pe canapeaua pe care şedea. Ne-am dus la un meci de box.

272

— Undee? întrebă Willie perplex. Ce tot vorbeşte, Rudy?

— O să te lămurească ea mai tîrziu. Rudolph se ridică în picioare, abandonînd paharul cu whisky aproape neatins. Eu plec, mîine cînd se crapă de ziuă trebuie să fiu în picioare. Se simţea stînjenit stînd lîngă Willie şi prefăcîndu-se că noaptea respectivă nu se deosebea de celelalte, că

Gretchen nu i-a spus nimic despre relaţiile lor şi că deci el nu ştia nimic. Se aplecă şi o sărută pe obraz pe sora sa. Willie îl însoţi la uşă.

— Mulţumesc că te-ai abătut pe la noi şi i-ai ţinut de urît fetiţei mele. Parcă mă simt mai puţin vinovat că am lăsat-o singură. Dar n-am avut încotro!

N- amfăcut- o dinadins, Tommy, îşi aminti Rudolph. Îţi jur că n- am făcut- o dinadins!

— Nu trebuie să te scuzi faţă de mine, Willie, zise el.

— Hei, ia spune, glumea, nu-i aşa? Chestia aia cu meciul de box. Nu cumva e vreo... vreun soi de ghicitoare, sau ce o fi?

— Nu. Chiar am fost la o gală de box.

— N-am să o înţeleg niciodată pe femeia asta, se minună Willie. Cînd se transmite vreun meci din astea la televizor, trebuie să mă duc prin vecini ca să mă uit. În sfîrşit, sper că o să-mi povestească ea în amănunt, zise el strîngînd cu căldură mîna cumnatului său.

Rudolph ieşi. Îl auzi pe Willie încuind uşa şi asigurînd-o cu lanţul împotriva hoţilor.

Pericolul e înăuntru, ar fi vrut să-l avertizeze Rudolph. Ai încuiat uşa, dar primejdia a rămas cu tine, în încăpere. Coborî treptele încet. Se întreba, nehotărît, ce escapadă şi-ar fi permis el acum, unde s-ar fi dus şi cui i-ar fi pus coarne dacă atunci, în noaptea aceea din 1950 telefonul din camera 923 a hotelului St. Moritz ar fi răspuns la apelul său. De-aş fi credincios, gîndi el, cufundîndu-se în întunericul nopţii, aş zice ca Dumnezeu ţine cu mine. Îşi aminti că îi făgăduise surorii sale să facă

tot ce îi statea în putinţă ca să obţină divorţul în condiţiile dorite de ea. În acest scop trebuia să

întreprindă un prim pas logic, căci el era omul logicii. Se întrebă unde ar putea găsi un detectiv particular de încredere şi gîndul i se îndreptă spre Johnny Heath. Johnny era newyorkez get-beget şi trebuia să cunoască vreunul. Oftă, detestînd de pe acuma clipa cînd va păşi în biroul detectivului, detestîndu-l şi pe detectivul pe care încă nu îl cunoştea şi care într-o singură săptămînă trebuia să

pună la punct toate pregătirile care se impuneau pentru a nărui o căsnicie şi pentru a pune capat iubirii unei perechi.

Se întoarse şi aruncă o ultimă privire scurtă spre casa pe care tocmai o părăsise şi împotriva căreia se angajase să comploteze. Ştia că nu va mai fi în stare niciodată să urce cele cîteva trepte, să

strîngă din nou mîna fragilă, mica, a omului acela deznădăjduit. Pînă şi duplicitatea avea limitele ei!

273

Capitolul 6

I

Dimineaţa urinase cu sînge, dar nu prea mult, şi nu avusese dureri. Imaginea chipului său, reflectată de geamul vagonului pe cînd traversau un tunel, îi apărea cam sinistră, din cauza plasturelui lipit deasupra sprîncenei. Altminteri îşi zise că arăta ca orice alt cetăţean care se ducea la bancă. Hudsonul sclipea albastru, rece, sub razele palide ale soarelui de octombrie. Şi în timp ce trenul se tîra ca o rîmă pe lîngă Sing Sing gîndul îi fugi spre puşcăriaşii care priveau printre gratii la fluviul larg ce-și rostogolea nestăvilit undele, aruncîndu-se şi dizolvîndu-se în apele oceanului.

„Bieţii nenorociţi”, rosti cu glas tare Thomas.

Se bătu cu palma peste pieptul bombat din cauza portofelului burduşit. Cînd se dusese cu treburi prin centrul oraşului, încasase de la agentul de pariuri cei şapte sute de dolari pe care îi cîştigase. Poate că reuşea să astupe gura Teresei, amăgind-o cu două sute de dolari sau, dacă făcea gălăgie, cu două sute cincizeci, cel mult.

Scoase portofelul din buzunarul de la piept şi extrase o bancnotă pe care o studie. I se plătise în hîrtii de o sută. Benjamin Franklin, unul din părinţii-ctitori ai Statelor Unite îl privea din centrul bancnotei ca o bunicuţa blîndă. Cel care a captat fulgerul lansat în atmosferă, îşi aminti vag Thomas prin ceaţa trecutului. Noaptea toate pisicile-s negre; el însă a fost probabil mai ferm, mai hotărît decît lăsa să se ghicească chipul de pe sută. Nu el a spus, cîndva: „Ne spînzurăm pe rînd sau cu toţii împreună?”. Ar fi trebuit să-mi fi terminat măcar liceul, gîndea Thomas în faţa acestei file de istorie în valoare de o sută de dolari. Aceasta bancnotă constituie mijloc legal de achitare a oricărei datorii, publice sau private, și va fi onorată cu moneda legală de Trezoreria Statelor Unite sau de către oricare Bancă Federală de Rezervă. Dacă nici aceştia nu erau bani legali, atunci care naiba erau? Cineva care se chema Ivy Baker Priest, trezorier al Statelor Unite, semnase pe bancnotă cu un scris plin de înflorituri extravagante. Numai o femeie cu un asemenea nume putea folosi un limbaj atît de alambicat ca să-ţi spună nişte lucruri simple despre datorii şi bani.

Thomas îndoi frumos bancnota şi o strecură în buzunarul din dreapta al hainei. O va depune alături de teancul de sute care zăcea deja în întunericul seifului, pentru a fi folosite în zile negre.

Călătorul care şedea pe banca din faţă răsfoi ziarul pe care îl ţinea în mînă şi se opri la pagina sporturilor. Thomas ghici că se apucase să citească reportajul despre gala de box din seara precedentă. Se întreba cum ar reacţiona cetăţeanul dacă l-ar bate pe umăr şi i-ar spune: „Domnu, am fost acolo, ce-ai zice să-ţi descriu bătălia, ca martor direct, din mijlocul ringului?” De fapt reportajele din presă îi fuseseră destul de favorabile, iar cotidianul News publicase, pe ultima pagină, fotografia cu Virgil chinuindu-se să se ridice în picioare ultima oară şi cu Thomas aşteptind în colţul neutru. Un ziarist afirmase că victoria îl propulsase pe Thomas în rîndul pretendenţilor la titlu iar Schultzy îi telefonase emoţionat, în clipa cînd Thomas se pregătea să plece de acasă, că un manager din Anglia, care urmărise desfăşurarea meciului, îi oferea un contract pe şase săptămîni la Londra, pentru mai multe întîlniri pe ring. „Ne lansam pe arena internaţională, exclamase Schultzy. Ne putem lua de piept cu tot continentul, iar tu îi poţi doborî pe toţi. În Anglia nu există nici un pugilist de categoria ta care să fie măcar pe jumătate bun cît Virgil Walters. Mai mult, cetăţeanul mi-a spus 274

că o să-mi strecoare pe şest parte din banii conveniţi, deci n-o să fim siliţi să declarăm întreaga sumă la blestematul acela de birou pentru impozite pe venit”.

Aşa că, una peste alta, Tom ar fi trebuit să se simtă bine-dispus. Închisoarea ticsită cu indivizi poate mai isteţi şi mai puţin vinovaţi deat el, rămăsese în urmă. Teresa îi făcuse un scandal monstru că îndrăznise sa ascundă de ea pariul şi pentru că nu pomenise niciodată de familia sa. Se înfuriase pentru că nu îi spusese că are neamuri, de parcă ar fi tăinuit existenţa cine ştie cărei comori nenorocite.

— Sor-ta se uita la mine ca la un gunoi, iar fandositul de frate-tău a deschis geamul parcă

puţeam a bălegar şi s-a tras în colţul maşinii de parcă i-ar fi fost frică să nu se umple de sculament dacă mă atingea. Şi dupa ce că nu şi-au văzut fratele de zece ani, se consideră prea nobili, prea subţiri ca să bea măcar o ceaşcă de cafea cu el. O, Doamne Dumnezeule! Iar tu, marele învingător, n-ai scos un cuvinţel, ai tăcut mîlc şi ai înghiţit.

Discuţia avusese loc în pat, după ce se înapoiaseră de la restaurant unde mîncaseră într-o tăcere ce nu prevestea nimic bun. După meci Thomas voise să facă dragoste, aşa cum proceda totdeauna, căci înainte de lupta el nu se atingea săptămîni la rînd de ea. Atunci chestia lui căpăta duritate de fier încît dacă ciocănea cu ea într-un prun tînăr, îl zguduia atît de violent de picau trei prune necoapte din pom. Dar Teresa îl respinsese şi se închisese ca o stîncă, nepermiţîndu-i să se apropie de ea. Sfinte Iisuse Cristoase, gîndise el revoltat, n-am luat-o ca să fac conversaţie. Şi nici nu putea afirma că măcar în clipele ei cele mai bune ar fi fost grozavă la pat. Daca îi răvăşea părul, în joacă, gata să se apuce cu rîvnă de treabă, începea să se plînga şi să ţipe ca din gură de şarpe, găsind totdeauna motive ca sa amîne pînă a doua zi, pînă săptămîna următoare sau pînă la anul. Iar cînd, în cele din urmă, îşi căsca picioarele, Thomas avea senzaţia că a nimerit un automat de taxat maşinile la barieră, îndopat cu monede false Ea provine, susţinea Teresa, dintr-o familie profund religioasă, de parcă arhanghelul ar fi stat de strajă şi ar fi păzit cu sabia-i de foc toate p.. catolice.