— Cînd am să fiu mare n-am să invit pe nimeni, zise Billy bosumflat. „Atunci n-ai mai fi băiatul tatii” gîndi Gretchen; deşi era leit taică-său, blond, pistruiat, fără nici o urmă în trăsături care să amintească de familia Jordache. Doar dacă Thomas, fratele ei arătase ca el cînd era mic. Îl sărută
din nou şi îl îndemnă:
— Dormi, Billy, dormi.
Se aşeză la masă, mulţumită că a scăpat măcar temporar de vacarmul de jos. Ştia perfect de bine că nimeni nu ar observa lipsa ei chiar dacă rămînea toată noaptea acolo, sus. Luă o carte de pe masă – Psihologia Elementară – şi o răsfoi alene. Două pagini erau dedicate testului Rorschach.
Cunoaşte-ţi duşmanul. Gretchen urma cursurile intensive, de după-amiază şi serale, ale NYU. Dacă
se ţinea de studiu, în doi ani îşi lua licenţa. O chinuia sentimentul inferiorităţii, făcînd-o să se ruşineze faţă de prietenii titraţi ai soţului şi uneori faţă de Willie însuşi. Pe de altă parte îi plăceau orele de studiu, senzaţia liniştitoare că se află printre oameni care nu sînt interesaţi doar de bani, funcţii sau faimă.
După ce se născuse Billy abandonase teatrul, spunîndu-şi că va reveni mai tîrziu cînd Billy va fi destul de mare ca să nu aibă nevoie de ea. Acum ştia că nu va mai urca niciodată pe scenă.
Nici o pagubă! Fusese nevoită să caute altceva de lucru, o muncă pe care o putea presta acasă, şi –
din fericire – găsise tocmai ce îi trebuia, pe calea cea mai simplă. La început îl ajutase pe Willie să-şi redacteze criticile la programele de radio, de cîte ori acesta se plictisea să scrie sau era ocupat cu altceva sau şe trezea dimineaţa mahmur şi nu avea chef de lucru. Iniţial Willie îşi punea numele sub materialele scrise de ea, dar cînd fu promovat ca director administrativ al revistei, mărindu-i-se corespunzător salariul, Gretchen începuse să semneze cu numele ei articolele pe care le redacta.
Editorul îi mărturisise, între patru ochi, că ea scria mult mai bine decît Willie. În privinţa talentului soţului însă ea îşi formase propria opinie. Într-o zi, cînd se apucase să facă ordine, dăduse peste primul act al piesei scrise de Willie şi îl citise: era execrabil! Pe cît de amuzant şi sclipitor de spiritual era în conversaţie, pe atîta îi lipsea harul la scris. Îşi păstrase părerea pentru ea. Ba nici măcar că i-a citit „opera” nu îi spusese; în schimb îl îndemnase şi îl încurajase să accepte postul ce i se oferise.
213
Privi foaia galbenă din maşină pe care figura un titlu provizoriu: „Cîntecul negustorului”.
Ochii îi fugiră pe pagină. „ Aerul de inocenţă, scrisese ea, care teoretic e o însuşire naţională a tuturor americanilor, a fost transferat comercianţilor, care ne ademenesc, ne înşală sau ne intimidează ca să le cumpărăm mărfurile fie că sînt bune, fie că sînt rele sau chiar primejdioase. Ei ne vînd, rîzînd, supe concentrate şi ne vîră pe gît alimente pentru micul dejun, automobile, purgative nefolositoare... „
Se încruntă: nu mergea. Nu era bine şi nici folositor ceea ce scrisese. Cine ar asculta, cine ar ţine seama de opiniile ei? Poporul american lua ceea ce considera el că e util. Majoritatea oaspeţilor de jos trăiau de pe urma produselor pe care gazda le incrimina fără să ţină cont de părerea lor.
Alcoolul pe care îl beau ei fusese cumpărat cu banii cîştigaţi de cineva care semnase „Cîntecul negustorului”. Mototoli foaia şi o aruncă la coş: oricum, nu s-ar fi tipărit niciodată ceea ce scrisese ea, ar fi avut grijă Willie de treaba asta.
Se duse la pătuţ: copilul dormea profund, strîngînd în braţe girafa. Ce ai să cumperi tu, ce ai să vinzi cînd ai să ajungi la vîrsta mea? Ce greşeli ai să comiţi? Cîtă dragoste voi fi risipit eu pînă
atunci? se întreba Gretchen.
Auzi paşi pe scară şi se aplecă repede deasupra pătuţului, prefăcîndu-se că înveleşte copilul.
Willie, furnizorul de gheaţă, deschise uşa.
— Nu ştiam unde eşti, spuse el.
— Mă refăceam sufleteşte, îi răspunse Gretchen.
— Gretchen! Glasul lui conţinea o notă de reproş. Era puţin congestionat din cauza băuturii şi broboane de transpiraţie îi sclipeau pe buza superioară. Începuse să chelească, fruntea îi apărea mai beethoveniană ca oricînd; totuşi, nu îşi pierduse încă aerul de adolescent. Sînt şi prietenii tăi, nu numai ai mei.
— Ei nu-s prietenii nimănui, sînt doar nişte indivizi dornici să bea. Gretchen se simţea tristă
şi abătută, iar recitirea rîndurilor din articolul pe care îl începuse cristalizase nemulţumirea care o îndemnase să urce la copil. Acuma, aşa, dintr-o dată, o deranja faptul că băiatul seamănă cu tatăl său.
— Ce vrei să fac, să-i expediez acasă? întrebă el.
— Da, să plece, se înverşună Gretchen.
— Ştii bine că nu pot face aşa ceva. Haide jos, scumpo. Oamenii o să se întrebe ce e cu tine, încercă să o convingă Willie.
— Spune-le că am simţit nevoia, aşa brusc, să alăptez, se încăpăţînă Gretchen. În unele triburi femeile îşi alăptează copiii pînă împlinesc şapte ani. Vezi dacă atotştiutorii ăia de jos cunosc lucrul acesta.
— Scumpo!... Se duse la ea şi o înlănţui cu braţele. Mirosea a gin. Linişteşte-te, te rog. Ai devenit teribil denervoasă.
— Aha, ai observat.
— Sigur că am observat. O sărută pe obraz. Sărut formal, îşi zise ea în gînd. Nu o mai iubise de două săptămîni. Ştiu ce nu e în regulă cu tine, eşti obosită, te ocupi de copil, munceşti, te duci la şcoală, studiezi... Willie se străduia să o convingă să renunţe la studii. La ce îţi foloseşte?
Eşti cea mai grozavă fată, aşa cum eşti acum...
214
— Nu-s nici pe jumătate atît de obosită cum crezi, replică ea vehement. Poate ar trebui să
cobor să găsesc un tip cu care să mă încurc. Ca să-mi potolesc nervii.
Willie îşi desprinse braţele de pe talia ei şi se retrase un pas, dezmeticindu-se de sub influenţa alcoolului.
— Ce amuzant! Ha, ha! făcu el rece.
— Haide, să mergem jos, în arenă. Băuturile-s în bucătărie, zise ea stingînd lumina.
— Cu ce am greşit? întrebă Willie apucînd-o de încheietura mîinii.
— Cu nimica, răspunse înciudată Gretchen. Gazda perfectă şi perechea ei se vor alătura acum frumoaselor femei şi cavalerilor lor din Strada a 12-a de Vest. Îşi smulse mîna şi se precipită
