— De mult. Are un băiat de nouă ani.

Thomas aprobă clătinînd capul.

— Promitea ea să nu-şi piardă timpul prea mult! Pe cinstea mea, e damă mişto! Arată

grozav, nu-i aşa?

—

Da

—

Dar caracterul şi l-a schimbat sau a rămas acelaşi rahat care a fost?

— Nu vorbi aşa! protestă Rudolph. Era o fată teribil de drăguţă şi a devenit o femeie foarte de treabă.

— Trebuie să te cred pe cuvînt, acceptă Thomas. Îşi pieptănă părul în faţa unei oglinzi crăpate. N-am avut cum să aflu, dacă am fost lăsat pe dinafară...

— N-ai fost lăsat pe dinafară, respinse Rudolph.

— Glumeşti, frăţioare? Thomas îşi puse pieptenul în buzunar, aruncă o ultimă privire critică

asupra feţei sale umflate, cu dunga albă a leucoplastului lipit în diagonală deasupra ochiului. Sînt teribil de frumos în seara asta, comentă el. Apoi se întoarse şi în timp ce îmbrăca o haină de tweed lucios peste pulover, observă: pare să-ţi meargă bine, Rudy, arăţi ca un afurisit de vicepreşedinte de bancă.

— Nu mă plîng, răspunse Rudolph înţepat căci nu îi plăcuse comparaţia cu vicepreşedintele.

— Ştii, acum cîţiva ani am fost la Port Philip. Pentru „frumoasele vremuri de altă dată”!

Am aflat că tata a murit, zise Thomas.

— S-a sinucis, preciză Rudolph.

— Aşa mi-a spus şi doamna de la fructărie. Thomas se bătu cu palma pe piept să se asigure că portofelul e la locul lui. Vechiul nostru cămin dispăruse şi nici lumina de la pivniţă nu mai exista, ca să-i arate fiului risipitor drumul izbăvirii, zise Thomas ironic. Apăruse în loc un super-magazin şi încă îmi amintesc specialitatea zilei respective: pulpă de miel. Mama trăieşte?

— Da. E la mine.

— Norocosule! rînji Thomas. Tot în Port Philip?

— Nu, la Whitby.

— Călătoreşti puţin, am impresia, îl tatonă Thomas.

— Am timp destul pentru călătorii, în viitor.

266

Pe Rudolph începuse să-l sîcîie senzaţia neplăcută că fratele său îl necăjeşte dinadins ca să-l enerveze, ca să-l facă să se simtă vinovat în sinea lui. Rudolph se obişnuise ca el să fie cel care dirijează, controlează conversaţiile pe care le avea cu alţii şi fu silit să depună un efort pentru a-şi stăpîni iritarea care ameninţa să-l cuprindă. Privindu-l pe Thomas în timp ce se îmbrăca şi văzînd calmul şi graţia cu care îşi mişca trupul magnific, Rudolph resimţi milă, dar şi multă dragoste, ca şi dorinţa mocnită de a-l ajuta pe tînărul acesta cu chip de adolescent, de a-l feri de o altă seară

asemănătoare celei care tocmai se încheiase, de a-l scăpa de imposibila lui soţie, de gloata dezlănţuită, de medicul vesel care îi cususe rana, de toţi paraziţii care se aciuaseră pe lîngă el şi trăiau de pe urma suferinţelor lui. Se împotrivea din răsputeri ca sentimentele şi dorinţele trezite în inima sa să nu fie erodate de sarcasmul lui Thomas – rămăşiţă a vechilor lui simţăminte de gelozie şi ostilitate care ar fi trebuit să dispară de mult.

— Eu, spunea Thomas, am văzut cîteva locuri: Chicago, Cleveland, Boston, New Orleans, Philadelphia, San Francisco, Hollywood, Tia Juana. Numeşte-mi ce oraş pofteşti şi ai să vezi că am fost şi acolo. Sînt un om care şi-a lărgit orizontul călătorind.

Uşa fu dată violent de perete şi Teresa, boită ca o paiaţă, năvăli furioasă în încăpere.

— Hei, băieţi, aveţi de gînd să discutaţi aici toată noaptea? întrebă ea arţăgoasă.

— O.K., O.K, scumpo, o potoli Thomas. Tocmai voiam să venim. Haideţi şi voi, să luăm masa împreună, îi invită el pe Rudolph şi pe Gretchen.

— Mergem la un restaurant chinezesc. Mi-e poftă de mîncare chinezească, zise Teresa.

— Mi-e teamă că n-o să putem. Gretchen trebuie să se înapoieze acasă să dea drumul fetei care a stat cu copilul, explică Rudolph refuzul. Surprinse însă licărul scurt din ochii lui Thomas, întîi spre el, apoi spre soţia lui şi din nou spre el şi înţelese ce gîndea: nu vor să fie văzuţi în public cu nevasta mea.

Thomas ridică din umeri şi spuse pe un ton calm, prietenos:

— Ei, nu face nimic, poate altă dată. Acum că ne-am văzut şi ştim că trăim... Se opri brusc în prag, ca şi cînd şi-ar fi amintit ceva, şi întrebă: Spune, mîine la cinci ai să fii în oraş?

— Tommy, mergem o dată sau ce facem? interveni ţîfnoasă Teresa, cu glasul ei ascuţit.

— Taci! o repezi Thomas. Ce spui Rudy?

— Da, o să fiu. Rudolph ştia că va fi ocupat toată ziua cu arhitecţii şi avocaţii.

— Unde te găsesc?

— La hotelul Warwick. Acolo am tras...

— Ştiu unde este, o să fiu acolo, zise Thomas.

Gretchen li se alătură pe culoar. Avea faţa palidă, crispată şi pentru o clipă, doar pentru o clipă, Rudolph regretă că o luase cu el în seara aceasta. Apoi îşi zise că nu mai era o fetiţă şi că nu putea evita tot ce nu îi plăcea. E destul că s-a desprins cu atîta eleganţă, de zece ani de zile, de mama ei, gîndi Rudolph.

Tocmai treceau prin faţa unei cabine cînd Thomas se opri.

—

O clipă numai, vreau să-i spun cîteva cuvinte lui Virgil, zise el. Vino cu mine, Rudy, spune-i că eşti fratele meu, spune-i că a luptat frumos, o să se simtă mai bine.

—

N-o să mai scăpăm odată din locul ăsta blestemat! bombăni Teresa.

Thomas o ignoră.

267

Împinse uşa şi-i făcu semn lui Rudolph să intre el întîi. Boxerul negru nu se îmbrăcase încă.

Stătea pe masa de masaj cu umerii căzuţi şi cu mîinile agitîndu-se nervos între genunchi. O tînără şi drăguţă negresă, soţia sau poate sora lui, şedea pe un scaun de campanie la capătul mesei, iar un asistent alb ţinea, delicat, o pungă cu gheaţă pe umflătura uriaşă de pe fruntea tînărului. Sub cucui, ochiul lui era închis complet. În colţul încăperii, un negru mai vîrstnic, mai puţin colorat, care putea fi tatăl boxeurului, împăturea cu grijă halatul de mătase şi strîngea şortul şi ghetele.