— Da, destui, confirmă Rudolph.
— Şi de ce nu îşi angajează un grădinar? se miră Brad.
— Nu vrea, nu îl interesează. Vino, o să-l cunoşti; o să bem o cupă de şampanie.
Rudolph coborî din maşină.
— Să mă închei la cămaşă? întrebă Brad.
— Ai face bine, îi răspunse Rudolph şi aşteptă pînă ce prietenul său îşi strînse cravata.
Pentru întîia oară Rudolph îi observă gîtul scurt, gros, de plebeu.
Traversară curtea acoperită cu pietriş şi Rudolph sună la uşa solidă de stejar. Sunetul sonerie se auzi în depărtare înăbuşit, ca o întrebare funebră: „Mai trăieşti?” Îi părea bine că e însoţit, căci nu voia să fie singur cu Boylan cînd îi va da vestea.
Uşa se deschise şi în prag apăru Perkins. „Bună ziua, domnule”, salută el. Dinăuntru se auzea pianul, iar Rudolph recunoscu armoniile unei sonate de Schubert. Teddy Boylan îl luase adesea cu el la concertele de la Carnegie Hall şi îi pusese la patefon o mulţime de discuri, încîntat de interesul şi plăcerea manifestate de tînărul său prieten pentru muzica clasică, precum şi de agerimea şi iuţeala cu care învăţase şi reusise să deosebească un interpret slab de unul mediocru sau de altul mare. „Înainte de a apărea tu pe scenă mă hotărîsem să renunţ la muzică, îi mărturisise el lui Rudolph. Căci nu îmi place să ascult de unul singur, iar dacă ascult în prezenţa unor snobi care se prefac extaziaţi în faţa muzicii clasice, îmi ies din sărite, pur şi simplu”.
Perkins o luă înainte, iar cei doi tineri îl urmară în şir, ca într-o procesiune. Brad, care umbla cam adus de spate, îşi îndreptă – instinctiv – ţinuta şi păşi mai ţeapăn, impresionat şi de salonul imens, întunecos.
— Domnul Jordache şi un prieten al dînsului, anunţă Perkins, deschizînd uşa camerei de zi.
Boylan termină pasajul muzical şi se opri. O sticlă de şampanie într-o găletuşă şi două cupe se aflau acolo, în aşteptare.
— Bine ai venit! Boylan se ridică de la pian şi îl întîmpină zîmbind, cu mîna întinsă, pe Rudolph. Ce plăcere să te revăd.
Boylan petrecuse două luni în sudul însorit, iar şederea acolo îi priise în mod evident, după
cum se putea deduce din tenul puternic bronzat, precum şi din părul şi sprîncenele decolorate de soare.
În timp ce îi stringea mîna, Rudolph sesiză ceva nedesluşit pe chipul acestuia, ceva care îl descumpăni, dar nu îşi dădea seama ce anume.
— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe prietenul meu Bradford Knight; domnul Boylan, făcu el prezentările.
— Îmi pare bine, domnule Knight. Boylan îi strînse mîna, afabil.
— Mă bucur să vă cunosc, dom'le.
207
Fără să vrea, Brad vorbise cu accentul său sudic mai pronunţat decît de obicei.
— Bănuiesc că şi dumneavoastră trebuie să fiţi felicitat, zise Boylan.
— Aşa s-ar părea. Cel puţin în teorie, rîse Brad.
— Perkins, o să avem nevoie de încă o cupă. Boylan se îndreptă spre frapiera în care se găsea sticla de şampanie.
— Da, domnule. Perkins ieşi păşind ceremonios ca totdeauna.
— Cum s-a prezentat democratul, a fost convingător? întrebă Boylan răsucind sticla în gheaţa din găletuşă. A pomenit de păcătoşii ăia de bogătaşi răi?
— A vorbit despre bombă, răspune Rudolph.
— A, invenţia aia a democraţilor, zise Boylan. A spus unde o vom slobozi data viitoare?
— Nu părea să intenţioneze aşa ceva. De fapt cuvîntarea sa n-a fost lipsită de bun simţ.
Pentru un motiv neclar, Rudolph se simţea dator să ia apărarea membrului cabinetului.
— Chiar aşa? se miră Boylan continuînd să răsucească sticla de şampanie cu vîrful degetelor. Poate că e un republican camuflat.
Brusc, Rudolph îşi dădu seama ce îl frapase la Boylan: nu mai avea pungi la ochi. Trebuie că a dormit mult în timpul vacanţei, îşi zise el.
— Aveţi o locuinţă pe cinste, domnule, zise cu admiraţie Brad care, în timpul conversaţiei, cercetase cu ochii, fără nici o sfială, tot ce se afla în jurul său.
— Risipa ostentativă caracteristică celor care vor să-şi etaleze înalta poziţie socială. Familia mea adora lucrul acesta, zise neglijent Boylan. Sînteţi din sud, domnule Knight?
— Din Oklahoma.
— Am trecut, cîndva, cu maşina prin Oklahoma şi mi s-a părut deprimant. Aveţi de gînd să
vă înapoiaţi acolo?
— Mîine, răspunse Brad. Vreau să-l conving pe Rudy să vină cu mine.
— Aha, aşa! Se întoarse spre Rudolph. Te duci? Rudolph negă, clătinînd capul.
— Nu, desigur. Nu prea mi te închipui în Oklahoma, zise Boylan. Perkins reveni cu al treilea pahar şi îl puse pe masă.
