— Vă referiţi la licenţă?
— Da. Stai jos. Calderwood se înapoie în spatele biroului şi se aseză pe scaunul cu spătar drept, ţeapăn. Rudolph se aşeză şi el, la dreapta biroului, pe un scaun asemănător. La secţia de mobilă a magazinului se geseau zeci de scaune tapiţate cu piele, dar acelea erau numai pentru clienţi.
— Cred că da. Sigur că da, răspunse Rudolph.
—
Majoritatea celor care au făcut avere în ţara asta şi care mai fac şi astăzi, spuse Calderwood, nu au avut cine ştie ce şcoală. Ştii lucrul acesta?
—
Da, răspunse Rudolph.
— Eu sînt dintre aceia care îi angajează pe oamenii cu carte.
Glasul său suna, parcă, ameninţător. El însuşi nu absolvise liceul.
—
O să mă străduiesc ca licenţa să nu mă impiedice să fac avere, răspunse Rudolph.
Calderwood rîse; un rîs uscat, reţinut.
— Sînt convins că ai să reuşeşti, zise el afabil. Trase un sertar de la birou şi scoase la iveală
o cutie lunguiaţă, pe capacul căreia se vedea tipărit cu litere aurite numele unui bijutier din oraş.
Ţine, spuse, întinzîndu-i cutia.
Rudolph o deschise: înăuntru, pe căptuşeala de catifea albastră, se afla un ceas elveţian de oţel, cu brăţara elegantă de piele.
—
Sunteţi foarte amabil, domnule, mulţumi Rudolph, silindu-se sî nu-şi dea în vileag surprinderea.
—
Îl meriţi, yise Calderwood, strîngîndu-şi stînjenit nodul cravatei la gulerul alb, bine apretat. Generozitatea nu Generozitatea nu intra în obişnuinţa sa. Ai muncit bine în magazinul acesta. Ai capul bine prins pe umeri şi un dar înnăscut pentru comerţ, îl lăudă el.
— Mulţumesc, domnule Calderwood.
Iată adevărata cuvîntare festivă, nu palavrele pe care individul acela venit de la Washington le turnase despre curba ascendentă a puterilor militare sau despre ajutorul pe care ar trebui să-l acordăm fraţilor mai puţin norocoşi decît noi americanii, îşi zise Rudolph.
— Ţi-am spus că am să-ţi fac o propunere, nu?
— Da, domnule.
Calderwood şovăi puţin, tuşi ca să-şi dreagă glasul, apoi se sculă şi se îndreptă spre peretele cu calendarul. Aveai impresia că înainte de a face pasul următor, hotărîtor, voia să-şi verifice încă o dată socotelile. Purta, ca în fiecare zi, haine negre cu vestă şi ghete de aceeaşi culoare, cu tocuri înalte, ca să-şi sprijine mai bine gleznele slăbite, spunea el.
202
— Rudy, începu el, ce ai zice să lucrezi ca angajat permanent la magazinul Calderwood?
— Depinde, domnule, răspunse prudent Rudolph. Se aşteptase la aşa ceva şi îşi formulase deja condiţiile.
— Depinde de ce? întrebă Calderwood cu glas tăios.
— Depinde de muncă, preciză Rudolph.
— Cam tot aia pe care ai prestat-o pînă acum, doar că ceva mai mult. Cîte puţin din toate.
Vrei o funcţie?
— Depinde ce funcţie.
— Depinde, depinde!... Calderwood era cam iritat, totuşi rîse. Cine oare spunea că tineretul e pripit şi nechibzuit? Ce ai spune de funcţia de director adjunct? E destul de acceptabilă pentru tine?
— Pentru început, răspunse Rudolph.
— Poate că ar trebui să te dau afară din birou, zise Calderwood, iar ochii săi spălăciţi fulgerară o clipă, ca gheaţa.
— Să nu credeţi că sînt nerecunoscător, dar nu aş vrea să mă împotmolesc în vreo fundătură.
Am şi alte oferte şi...
— Îmi închipui că vrei să alergi la New York, ca toţi ceilalţi proşti, îl întrerupse Calderwood. Ca să cucereşti oraşul, din primele luni, să fii invitat la tot felul de petreceri.
— Nu ţin în mod deosebit, îl contrazise Rudolph. De fapt nu se simţea pregătit pentru New York. Îmi place oraşul acesta.
