— Curba puterii militare e în permanentă creştere, pretutindeni, spunea acesta solemn.
Singura speranţă de pace e forţa militară a Statelor Unite. Pentru a putea stăvili războiul, Statele Unite trebuie să fie puternice, atît de puternice încît să poată da o ripostă hotărîtă care să intimideze orice agresor.
Rudolph privi şirurile de scaune pe care şedeau colegii, licenţiaţi ca şi el, jumătate din ei fiind veterani de război care beneficiaseră de legile speciale ce le ofereau priorităţi şi avantaje pentru a-şi continua studiile. O bună parte din ei îşi întemeiaseră familii, iar soţiile lor şedeau pe şirurile de scaune din spate, unele ţinînd în braţe cîte un bebeluş, căci nu aveau în grija cui să-l lase în rulotele sau în camerele cu chirie unde locuiau de cînd bărbaţii lor trudeau pentru obţinerea diplomei de licenţă care urma să le fie înmînată astăzi. Rudolph se întreba ce părere au şi ce simt aceşti soldaţi demobilizaţi în legătură cu ascendenţa forţei militare.
Lîngă Rudolph şedea Bradford Knight, cel mai bun prieten al său, un tînăr cu faţa rotundă
strălucind de sănătate, originar din Tulsa, fost sergent într-o unitate de infanterie care luptase în Europa. În pofida aspectului greoi, lenevos şi a vorbei sale tărăgănate, caracteristice celor originari din Oklahoma, era un băiat energic, ager, franc, iute la minte. Se înscrisese la Whitby deoarece căpitanul său, care absolvise acest colegiu, îl recomandase preşedintelui comisiei de admitere. El şi Rudolph băuseră multă bere împreună şi fuseseră şi la pescuit. Brad se ţinea de capul prietenului său să vină la Tulsa ca să se lanseze în afaceri petroliere, în asociaţie cu el şi cu tatăl său. „Ai să fii milionar înainte de a împlini douăzeci şi cinci de ani, fecior, îi spunea el. Pămîntul musteşte de ţiţei acolo. O să-ţi schimbi Cadillac-ul de cîte ori o să ţi se umple scrumiera”. Tatăl lui Brad fusese, într-adevăr, milionar la douăzeci şi cinci de ani, dar acum se afla într-o jenă financiară acută („un ghinion trecător”, pretindea Brad) şi nu îşi putuse permite să călătorească pînă la capătul celălalt al ţării, la coasta de est, ca să fie de faţă la ceremonia de la colegiu.
196
Nici Teddy Boylan nu venise la ceremonie, deşi Rudolph îl invitase. Măcar atîta putea face Rudolph pentru cei patru mii de dolari pe care Boylan îi investise în el. „Mi-e teamă, îi scrisese Boylan, că nu voi fi în stare să suport, după ce voi străbate optzeci de kilometri, un „democrat”25
rostind o cuvîntare la o şcoală obscură de agricultură”. Whitby era, într-adevăr un colegiu agronomic, dar unul cu secţie serioasă de agricultură. Boylan însă nu îl iertase nici acum pe Rudolph pentru faptul că respinsese oferta pe care i-o făcuse în 1946, de a-i finanţa studiile la o universitate din Ivy League. „Totuşi, îşi continua Boylan răspunsul scris cu trăsături colţuroase, apăsate, nu vom irosi prilejul, vom sărbători evenimentul. Vino la mine cînd vor lua sfîrşit bîlbîielile alea plicticoase de la festivitate ca să golim împreună o sticlă de şampanie şi ca să vorbim despre proiectele tale”.
Rudolph preferase Whitby din mai multe considerente în locul unor colegii simandicoase precum Yale sau Harvard. Mai întîi pentru că în final i-ar fi datorat lui Boylan mult mai mult decît patru mii de dolari, iar în al doilea rînd deoarece lipsa banilor şi condiţia sa socială l-ar fi situat în poziţie de inferioritate pe lîngă prinţişorii din înalta societate americană care, în majoritate, nu munciseră nici măcar o zi în viaţa lor şi ai căror părinţi şi bunici aplaudaseră frenetic la vremea lor competiţiile sportive dintre Harvard şi Yale. La Whitby însă sărăcia era la ea acasă, era condiţia obişnuită. Un băiat care, întîmplător, nu trebuia să muncească în timpul vacanţei constituia o excepţie rară, un caz izolat. Singurii care nu prea îşi aveau locul potrivit la acest colegiu – dacă nu cumva era vorba de cîte un rătăcit acolo, ca Brad, de pildă – erau tocilarii pedanţi, care însă nu prea se amestecau cu ceilalţi colegi, precum şi tinerii cu veleităţi politice, care se ocupau cu redactarea de petiţii în favoarea Naţiunilor Unite sau împotriva serviciului militar obligatoriu.
Un alt motiv pentru care Rudolph preferase Whitby era apropierea de Port Philip, ceea ce îi permitea să se repeadă acasă duminicile, căci mama - femeie ursuză, fără prietene şi pe jumătate nebună – nu putea fi abandonată în izolarea ei aproape totală. Spre finele celui de al doilea an, cînd izbuti să fie angajat la magazinul „Calderwood”, lucrînd după orele de curs şi sîmbetele, Rudolph închirie la Whitby o locuinţă mică de două camere şi o bucătărioară, unde o aduse pe mama, astfel că acum o vedea zilnic. Ea nu venise la ceremonia de la colegiu pentru că nu se simţea bine. Şi apoi, îi spusese ea, l-ar face de ruşine cu aspectul ei. Să mă facă de ruşine e prea mult spus, gîndi Rudolph, privind în jur la părinţii colegilor, îmbrăcaţi sobru, corect. Fără îndoială însă că i-ar fi surprins pe participanţi frumuseţea ei şi stilul îmbrăcăminţii; una era să fii băiat ascultător, respectuos, şi cu totul altceva să nu recunoşti realităţile, îşi zise Rudolph.
Mary Pease Jordache rămăsese acasă, în camera ei sărăcăcioasă. Şedea în balansoar, iar scrumul ţigării i se scutura pe şal. De fapt trebuia să-şi menajeze picioarele umflate, aproape nefolositoare, cauza principală care o împiedicase să fie de faţă la încununarea eforturilor la învăţătură depuse de fiul ei, care urma să fie răsplătit cu acel sul ce imita pergamentul. Mai erau şi alţi absenţi: Gretchen, ruda de sînge, reţinută la New York de o boală a copilului ei; Julie care primea şi ea, în aceeaşi zi, diploma de la colegiul Barnard; Thomas, tot cu legături de sînge, dar cu adresa necunoscută; Axel Jordache, cu mîinile pătate de sînge, vîslind către eternitate. Rudolph era singur în această zi şi poate că era mai bine aşa.
25 Membru al Partidului Democrat.
197
— Forţa instituţiei militare e înfricoşătoare, îl auzea pe orator spunînd cu glas tunător, ajutat de sistemele de amplificare electronică. Dar noi avem de partea noastră o forţă şi mai mare, dorinţa de pace a omului obişnuit de pretutindeni.
Dacă Rudolph făcea parte din categoria oamenilor obişnuiţi, atunci - desigur – acest membru al cabinetului i se adresa şi lui. După ce ascultase tot felul de poveşti la diferite dezbateri din campusul universităţii unde se bătea apa-n piuă, nu mai invidia generaţiile dinaintea sa care se bătuseră cu duşmanul la Guadalcanal, în tranşeele din Tunisia sau la Rapiflo River.
Vocea rafinată, de om educat şi inteligent, se înălţa peste zidurile de cărămidă arsă ale clădirii în stil colonial. Urmă, inevitabil, onorul pentru America, ţara tuturor posibilităţilor. Jumătate din tinerii care ascultau pierduseră prilejul de a fi ucişi pentru America, dar vorbitorul din această
după-amiază privea spre viitor, nu spre trecut. Iar ocaziile favorabile tinerilor, pe care le menţionase, se refereau la cercetarea ştiinţifică, la serviciul public sau la acţiunea de ajutorare a naţiunilor de pe mapamond care nu avuseseră fericirea şi norocul americanilor. E un om de treabă acest membru al cabinetului, îşi zise Rudolph, bucurîndu-se că o personalitate de talia lui, atît de apropiată puterii de la Washington, catadicsise să le onoreze ceremonia. Dar opiniile acestuia, despre posibilităţile pe care le oferea anul 1950, erau cam prea măreţe, prea evanghelice, prea washingtoniene, valabile poate pentru început, dar puţin probabil să coincidă cu vederile practice, realiste, ale celor circa trei sute de fii ai unor familii modeste, care se aflau acolo în pelerine negre, aşteptînd să primească
diploma de absolvire a unei instituţii de învăţămînt cunoscută (dacă era cunoscută) pentru departamentul ei de agricultură, frămîntîndu-şi creierii cum îşi vor cîştiga existenţa.
În spaţiul rezervat cadrelor didactice Rudolph îl zări pe Denton, şeful departamentului de istorie şi economie, agitîndu-se pe scaunul său şi aplecîndu-se să-i şoptească ceva vecinului din dreapta, profesorul Lloyd, de la departamentul de engleză. Rudolph zîmbi bănuind că profesorul Denton face aprecieri critice cu privire la stilul preţios al vorbitorului. Denton – un bărbat mărunţel, mult încărunţit, acrit şi dezamăgit de conştiinţa că nu mai are şanse de a se înălţa pe scara academică – apărea ca un soi de populist democrat din Vestul Mijlociu, care dedica o bună parte a orelor de curs criticării bombastice a ceea ce el considera a fi trădarea sistemului economic şi politic american, începînd încă din timpul Războiului Civil, de către Marea Finanţă şi Marile Cercuri de Afaceri. „Economia americană, spunea el la cursuri, e o masă de jocuri de noroc cu zaruri măsluite.
Legile sînt astfel întocmite încît bogătaşii să arunce întotdeauna şase-şase, iar ceilalţi numai gherle”.
O dată pe an, cel puţin, nu uita să le atragă atenţia că, în 1932, J.P. Morgan recunoscuse în faţa Comisiei Congresului că nu plătise nici măcar un cent impozit pe venit.
— Domnilor, vă rog să reţineţi, spunea Denton cu patetică amărăciune, că în acelaşi an eu am achitat, din salariul meu de biet profesor suplinitor, cinci sute douăzeci şi şapte de dolari şi treizeci de cenţi impozit Guvernului Federal.
Efectul asupra auditorilor, după cum îşi dădea seama Rudolph, nu era cel scontat de Denton.
În loc de a le trezi şi aţîţa sfinta indignare şi dorinţa de a se ralia la lupta pentru reforme, majoritatea studenţilor, inclusiv Rudolph, visau sosirea timpului cînd vor atinge culmile puterii şi averii şi, întocmai ca J.P. Morgan, vor fi scutiţi de – ceea ce Denton numea -”înrobirea legală a corpului electoral.”
198
Iar cînd găsea vreo ştire în Wall Street Journal despre fuziunea vicleană a unor societăţi comerciale cu scopul de a eluda plata impozitelor legale sau despre speculaţii petroliere ce păgubeau cu milioane de dolari trezoreria federală, Rudolph asculta şi nota cu meticulozitate, în caiet, tehnica – pe care Denton o diseca şi o detalia cu plăcere – în eventualitatea că va sosi şi pentru ei ziua binecuvântată cînd îi vor ieşi în cale asemenea prilejuri.
Dornic de a obţine note bune în permanenţă, nu atît pentru clipa de satisfacţie efemeră, cît –
mai ales – pentru posibilele avantaje ulterioare oferite de cunoştinţele acumulate, Rudolph nu lăsase să se vadă că atenţia concentrată cu care urmărea tiradele lui Denton nu era cea a unui fidel discipol, ci – mai de grabă – a unui abil spion aflat pe teritoriul inamicului. Ca urmare, fusese răsplătit cu distincţii superioare la toate cele trei cursuri audiate, iar Denton îi oferise chiar un post de asistent pentru anul următor, la departamentul de istorie. În pofida dezacordului său nemărturisit cu ideile lui Denton, pe care le considera naive, acesta fusese unicul profesor pe care Rudolph îl apreciase tot timpul şi singurul de la care învăţase ceva folositor. Dar el păstrase pentru sine aceste păreri, aşa cum le păstrase şi pe toate celelalte, iar conducerea colegiului – necunoscîndu-i convingerile intime
– îl considera un student serios, merituos, cu purtare exemplară.
Oratorul îşi încheie cuvîntarea, îndreptîndu-şi gîndul către Dumnezeu, iar ascultătorii îl răsplătiră cu aplauze prelungi. Apoi absolvenţii se perindară, unul cîte unul, primind din mîna preşedintelui diplomele făcute sul şi legate cu panglică. Victoria obţinută de preşedinte, prin participarea la ceremonie a unui membru al cabinetului, era evidentă; dar el nu cunoştea părerea lui Boylan despre colegiul de agricultură pe care îl conducea.
Se auziră acordurile unui imn, apoi urmă un marş în tempo moderat. Tinerii licenţiaţi începură să se împrăştie, strecurîndu-se printre şirurile de scaune unde se aflau părinţii şi rudele lor.
Petele negre ale pelerinelor contrastau cu frunzişul stejarilor şi cu rochiile multicolore ale femeilor, creînd impresia unui stol de ciori căutînd hrană pe un cîmp de flori.
Rudolph se mulţumi să strîngă cîteva mîini. Îl aşteptau o zi şi o noapte încărcate. Denton, aproape cocoşat, purtînd ochelari cu lentile groase şi rame argintii, apăru lîngă Rudolph.
— Jordache, zise el, scuturîndu-i mîna cu entuziasm, ai să te gîndeşti la propunerea mea, da?
— Da, domnule, sînteţi foarte amabil. Să-i respecţi pe vîrstnici, te îndeamnă una din cele zece porunci, îşi zise în gînd Rudolph. Dar ce îi oferea propunerea profesorului? O viaţă academică
ternă, prost remunerată, încă o licenţă după un an şi doctoratul după alţi cîţiva, apoi – poate – o catedră la patruzeci şi cinci de ani. Propunerea dumneavoastră e tentantă, domnule. În realitate propunerea nu îl tenta de loc.
Rudolph şi Brad se desprinseră de mulţime, îşi scoaseră pelerinele şi se îndreptară, aşa cum conveniseră, spre parcaj unde Brad îşi lăsase maşina, un Chevy26 decapotabil, model vechi, de dinainte de război, în portbagajul căreia îşi aşezase deja valizele. Brad era pregătit să plece în Oklahoma, ţara făgăduinţei şi abundenţei. Părăsiră primii incinta colegiului fără să privească înapoi, lăsînd în urmă Alma Mater unde îşi petrecuseră patru ani din viaţă. Sentimentalismele mai tîrziu, îşi zise Rudolph, peste douăzeci de ani!
26 Chevrolet.
199
— Opreşte la magazin, te rog, i-am promis lui Calderwood că trec pe acolo, îi ceru Rudolph lui Brad.
