Profesorul Denton îl aştepta la bar, agitat şi în mod evident stînjenit de mediul în care nimerise. Nici unul din clienţii localului nu părea să fi trecut nici măcar prin apropierea unui colegiu.

— Ce bine că ai venit, Jordache, îl întîmpină vorbind cu glas scăzut. Eşti amabil. Ce îţi pot oferi, eu am luat un bourbon.

— Nu beau în timpul zilei, răspunse Rudolph dar îndată regretă, căci cuvintele pe care le rostise puteau fi interpretate ca un reproş la adresa lui Denton, care bea la douăsprezece şi un sfert.

— Ai dreptate, îl aprobă profesorul, ai dreptate. De regulă nici eu nu beau pînă după

încheierea zilei de studiu, dar... Îl luă de braţ pe Rudolph. Nu vrei să ne aşezăm? Arătă cu mîna spre ultimul separeu din şirul celor care se afla în faţa barului. Lăsă nişte mărunţiş pe tejgheaua barului pentru băutura consumată, numărînd cu atenţie banii, apoi îl conduse pe Rudolph, ţinîndu-l în continuare de braţ. Se aşezară la masă, faţă în faţă şi, luînd listele slinoase, începură să le studieze.

— Eu iau o supă şi un hamburgher, se adresă Denton chelneriţei care venise la masa lor. Tu ce iei, Jordache?

— La fel, răspunse Rudolph.

Chelneriţa notă, cu opinteli, comanda pe carneţel, analfabetismul ei fiind, probabil, moştenire de familie. Era o femeie de vreo şaizeci de ani, cu părul cărunt, diformă, îmbrăcată într-o uniformă portocalie nepotrivit de drăguţă, cu şorţuleţ cochet, garnisit cu dantelă, plătind tribut – în pofida vîrstei – idealului american al tinereţii. Avea gleznele umflate şi plecă spre bucătărie 239

tîrşîindu-şi picioarele. Rudolph îşi aminti de visul nematerializat al mamei sale despre un restaurant micuţ, drăguţ, cu sfeşnice cu luminări pe fiecare masă. Ei bine, fusese scutită de uniforma portocalie!

— O duci bine, Jordache, zise Denton aplecîndu-se peste masă, cu ochii neliniştiţi, exagerat măriţi de lentilele groase cu rame de oţel. Făcu un gest nerăbdător cu mîna pentru a risipi o eventuală interpretare greşită a cuvintelor pe care le rostise. Am auzit, am aflat, din diferite surse, una din ele fiind chiar doamna Denton. E o clientă asiduă a magazinului pe care îi vizitează cam de trei ori pe săptămînă. Bănuiesc că ai văzut-o.

— Am întîlnit-o săptămînă trecută, confirmă Rudolph.

— Ea mi-a spus că magazinul prosperă, prosperă fără încetare, cu vigoare neabătută. Oraşul se dezvoltă şi are nevoie de tot mai multe lucruri noi. Iar oamenilor le place să tîrguiască, să

cheltuiască şi toţi par să aibă buzunarele doldora de bănet în ziua de azi. În afară de cadrele didactice de la colegii şi universităţi. Amintirea sărăciei sale îl făcu să-şi încreţească fruntea, cîteva secunde. Nu face nimic, n-am venit să mă plîng, conchise el. M-am convins că ai procedat bine, Jordache, neacceptînd postul care ţi se oferea la catedră. Lumea academică, continuă cu ciudă

Denton, dezbinată şi măcinată de intrigi, invidie, ingratitudine şi înşelătorie, te obligă să te porţi cu mare atenţie cu toţi colegii, parcă ai avea de-a face cu ouă crude. Cîinii se mănîncă între ei. Tot mai sus, tot mai sus!

— Nu e chiar aşa, vorbi moale Rudolph. Afacerile...

— Nu, sigur că nu, îl întrerupse Denton. Caracterul determină totul. Nu merită să propulsezi cu prea mare insistenţă o teorie, căci rişti să pierzi din vedere realitatea, viaţa aşa cum e ea. În sfîrşit, sînt foarte satisfăcut de succesul tău şi-s sigur că nu ai renunţat la principii.

Chelneriţa apăru cu supele. Denton răscoli zeama cu lingura.

— Da, continuă el, dacă ar fi să o iau de la început m-aş feri ca de ciumă de zidurile acoperite de iederă ale colegiului. Din cauza asta am devenit ceea ce sînt astăzi, un om cu orizont limitat, acrit, amărît. Într-un cuvînt: un ratat, un laş...

— Nu cred că meritaţi nici unul din aceste epitete, zise Rudolph surprins de vehemenţa cu care se autoflagela profesorul. Lui Rudolph i se păruse că Denton era totdeauna mulţumit de sine şi că îi făcea plăcere să-şi etaleze vederile despre ticăloşia economică în faţa unui auditoriu format din tineri captivaţi de teoriile lui.

— Trăiesc cu frica-n sîn şi tremur, zise Denton sorbind supa. Mi-e frică şi tremur.

— Dacă vă pot ajuta în vreun fel, domnule, începu Rudolph, eu...

— Ai suflet bun, Jordache, ai inimă bună, zise Denton cu recunoştinţă. Mi-am dat seama îndată că eşti altfel plămădit decît majoritatea tinerilor, care-s uşuratici. Ţu eşti un băiat serios, iertător, milos, care doreşti în primul rînd, să-ţi lărgeşti orizontul cunoştinţelor, pe cînd toţi ceilalţi sînt necruţători, negri la inimă, nu au alt ţel decît realizarea intereselor proprii şi dorinţa, arzătoare de a promova. Te-am urmărit cu atenţie, Jordache, în toţi anii aceştia. Ai să ajungi departe, ascultă-mă ce îţi spun. Am participat, în ultimii douăzeci de ani, la educarea a mii de tineri şi mă pricep să-i judec. Pentru mine ei nu au nici o taină, crede-mă, viitorul lor nu constituie nici un mister pentru mine. Ţine seama de ceea ce îţi spun...

Denton termină supa. Chelneriţa aduse şi le aşeză în faţă farfuriile cu hamburgheri şi ceştile de cafea.

240

— Ştiu că te-ai ridicat fără să calci în picioare pe alţii, continuă Denton, împungînd hamburgherul cu furculiţa. Ştiu cum gîndeşti, îţi cunosc firea, te-am observat în anii cînd mi-ai fost student. Ţu ai un cod aparte al onoarei, tu eşti delicat, la trup şi la suflet. Ochilor mei nu le scapă

nimic, nici ce se petrece la şcoală, nici aiurea.

Rudolph mînca fără tragere de inimă şi aştepta ca profesorul să pună capăt osanalelor, conştient că exuberanţa sa e doar prologul unei cereri importante.

— Înainte de război, continuă Denton, existau mai mulţi tineri din plămădeala ta, băieţi clarvăzători, de nădejde, cinstiţi. Majoritatea sînt morţi acum, au căzut la datorie în locuri ale căror nume le-am şi uitat. Dar generaţia asta... Ridică din umeri. Vicleni, abili, zgîrciţi, vor să capete totul fără a oferi nimic în schimb... Nişte ipocriţi. Ai rămîne uluit dacă ţi-aş spune cîte înşelătorii descopăr în lucrările care îmi sînt prezentate la fiecare examen. A, de-aş avea bani, aş fugi de toate astea şi m-aş izola pe o insulă. Ţimpul zboară, zise el şi se uită în jur prin barul întunecos, cu priviri piezişe de complotist. Separeul alăturat era gol, iar cei patru sau cinci clienţi care beau cu coatele sprijinite de tejgheaua barului nu îi puteau auzi. Dar să trec la miezul problemei. Denton se aplecă

peste masă şi, cu glasul şi mai scăzut, zise: Am dat de belea, Jordache.

Un gînd nebun trecu prin mintea lui Rudolph. Acum îmi va cere să-i recomand un ginecolog pentru un chiuretaj, îşi zise, iar prin faţa ochilor vedea perindîndu-se aievea titlurile senzaţionale din ziare: „ Poveste de dragoste în campus- ul universitar. Profesor de istorie care predă în cadru mixt, sub clar de lună. Medic arestat.” Rudolph se silea să nu i se citească pe faţă sentimentele intime şi continuă să mănînce. Hamburgherul era cenuşiu şi vîscos, cartofii reci şi îmbibaţi de grăsime.

— Ai auzit ce am spus? întrebă şoptit Denton.

— Că aţi dat de belea, răspunse Rudolph.

— Exact. Glasul său avea tonul profesoral de aprobare, studentul îi acordase atenţia cuvenită. Belea mare, preciză el sorbind cafeaua. Parcă-i Socrate bîndu-şi cucuta, gîndi Rudolph. Se ţin de capul meu, vor să mă înfunde.

— Cine se ţine de capul dumneavoastră?

— Duşmanii. Ochii lui Denton scrutau persoanele de la bar, străduindu-se să descopere inamicii deghizaţi în muncitori.

— Cînd eram la colegiu, toată lumea vă stima, remarcă Rudolph.

— Aşa a fost, recunoscu Denton. Însă apar curente şi curente, cu bulboane şi viitori pe care studenţii nu le cunosc şi nici măcar nu le bănuiesc. Dar nici în aulele facultăţii sau în cancelarii şi nici chiar în biroul rectorului nu-s cunoscute toate dedesubturile. Iar eu îs prea sincer şi slobod la gură, ăsta-i defectul meu. Sînt un naiv şi am crezut în mitul libertăţii academice. Vice-şeful departamentului, un pseudosavant pe care din milă şi din cauza unei slăbiciuni pe care nu mi-o voi ierta niciodată nu l-am dat afară, cum ar fi trebuit să procedez cu ani în urmă, jinduieşte la postul meu şi a pregătit un dosar în care a adunat tot soiul de bîrfeli şi insinuări culese la un pahar, rînduri disparate desprinse de context şi se pregătesc să mă pună pe altarul de sacrificii, Jordache.

— Ar trebui să-mi spuneţi mai exact ce se petrece, zise Rudolph oarecum nedumerit.

Atunci poate că mi-aş da seama cum să vă ajut.

— O, sigur că mă poţi ajuta, nu încape îndoială. Denton împinse la o parte farfuria cu hamburgherul mîncat pe jumătate. Au găsit vrăjitoarea pe care să o jertfească, pe mine!...

241

— Nu prea înţeleg... Rudolph încă nu se dumirise.

— Vînătoarea de vrăjitoare! zise Denton. Citeşti ziarele, ca toată lumea, nu? Alungaţi-i pe roşii din şcoli!...

— Doar nu sînteţi roşu, profesore, o ştiu la fel de bine ca şi dumneavoastră, rîse Rudolph.

— Vorbeşte-ncet, băiete! Denton se uită în jur neliniştit. Un subiect ca acesta nu se trîmbiţează.

— Sînt sigur că nu aveţi nici un motiv să fiţi îngrijorat, îl îmbărbătă Rudolph, hotărît să

minimalizeze, să pară că ia în glumă această problemă. Am crezut ca e vorba de ceva serios, de pildă, mi-am zis că o fi rămas gravidă vreo fată...

— Rîzi, Jordache, zise Denton posomorit, la vîrsta ta îţi poţi permite. Dar în zilele noastre nimeni nu mai rîde într-un colegiu sau într-o universitate. Se eşafodează cele mai uluitoare şi neverosimile acuzaţii întemeiate pe fapte minore: că ai contribuit cîndva cu cinci dolari la o chetă

obscură de caritate, prin 1938, că te-ai referit la Karl Marx în clasă, la ora de economie... Pentru numele lui Dumnezeu! Cum ar putea un profesor de specialitate să vorbescă despre teoriile economice din secolul al nouăsprezecelea fără să-l menţioneze pe Marx! O glumă, o aluzie ironică

la adresa practicilor economice curente rostită la vreo oră de istorie, reţinută de un cretin din epoca de piatră şi povestită tatălui cretinului care, întîmplător, este Comandantul organizaţiei locale a Legiunii Americane44. O, băiete, tu nu ştii, nu ştii nimic. Şi cînd te gîndeşti că Whitby primeşte subvenţii pentru şcoala ei de agricultură! Deodată apare un nătărău cu o funcţie oarecare, dintr-un fund de provincie, rosteşte o cuvîntare sforăitoare, formează o comisie, instituie o anchetă şi îşi vede numele publicat în ziare ca „apărător al credinţei”. O comisie specială a fost constituită la universitate, Jordache (să nu sufli un cuvinţel, nimănui, despre asta!) în frunte cu rectorul, ca să-i investigheze pe mai mulţi membri ai corpului profesoral. Iar această comisie depune tot zelul să