Cît timp urmase colegiul, Rudolph nu izbutise să iasă cu regularitate la antrenament cu echipa de atletism. Acum îl amuza faptul că, în calitatea sa de tînăr director destul de ocupat cu alte treburi, găsea totuşi timpul necesar ca să alerge o jumătate de oră în fiecare dimineaţă, şase zile pe săptămînă. Făcea acest lucru pentru a-şi menţine condiţia fizică, dar şi pentru că îi plăcea calmul primelor ore ale dimineţii, mireasma gazonului proaspăt, senzaţia pe care i-o dădea trecerea anotimpurilor, tropăitul paşilor pe pista dură. Începuse singur exerciţiul acesta atletic, dar într-o dimineaţă îl găsise pe Quentin aşteptîndu-l în faţa casei, în echipament de sport.

— Domnule Jordache, îi spusese acesta, am văzut că vă duceţi la antrenament în fiecare dimineaţă. V-ar deranja dacă v-aş însoţi?

Rudolph era cît pe-aci să-l refuze. Asaltat de oameni în tot cursul zilei, îi plăcea să fie singur în aceste ore matinale. Dar înainte de a apuca să spună ceva, Quentin continuase:

— Fac parte din echipa liceului. Dacă ştiu că trebuie să alerg în fiecare dimineaţă, asta mă

va ajuta. Nu trebuie să-mi spuneţi nimic, domnule Jordache. Doar să-mi daţi voie să alerg alături de dumneavoastră.

Vorbea politicos, cu sfială, iar Rudolph îşi imagină cît curaj îi trebuise băiatului ca să-şi ia inima în dinţi şi să exprime o asemenea rugăminte unui om alb care dacă îi răspunsese o dată sau de două ori la salut. Tatăl lui Quentin era şofer la magazin, pe un autocamion de transportat marfă.

Relaţii de muncă, gîndi Rudolph, fă-l pe omul muncii să se simtă fericit. Doar sîntem democraţi!

— O.K., acceptase el.

Băiatul zîmbise recunoscător şi pornise spre garaj împreună cu Rudolph.

Făcură două tururi de pistă pînă se încălziră, apoi sprintară pe o sută de metri, mai alergară

un tur, pe care îl încheiară tot în sprint, dar pe două sute de metri, apoi reveniră la ritmul de fond 230

ocolind încă de două ori pista şi iar sprintară, aproape cu toată viteza, pe patru sute de metri.

Quentin era un băiat osos, cam deşirat, cu braţe şi picioare lungi şi cu mişcări line, graţioase. Făcuse bine că îl acceptase, îşi zise Rudolph, căci băiatul îl stimula să alerge mai cu inimă decît dacă ar fi fost singur. Terminară exerciţiul făcînd două tururi de pistă şi în cele din urmă, transpiraţi, se îmbrăcară şi se înapoiară acasă, în timp ce străzile se trezeau la viaţă.

— Pe mîine dimineaţă, Quent, zise Rudolph, parcînd motocicleta la cotitură.

— Mulţumesc, pe mîine, răspunse Quentin.

Rudolph flutură mîna şi intră în casă. Îi plăcea băiatul; împreună izbutiseră să depăşească

tendinţa omenească de a lenevi pe o dimineaţă rece de iarnă, ca aceasta, precum şi spaţiul, timpul şi viteza prin exerciţii fizice reconfortante. În vacanţa de vară, îşi promise Rudolph, va găsi ceva de lucru pentru Quentin la magazin, convins că banii pe care îi va cîştiga vor prinde bine familiei lui.

Cînd intră, mama se trezise.

— Cum e afară? întrebă ea.

— Rece, răspunse Rudolph. Nu pierzi nimic dacă rămîi în casă astăzi. Perpetuau legenda că

mama ar ieşi afară în fiecare zi, la fel ca toate femeile.

Intră în baie, făcu un duş fierbinte, apoi stătu preţ de un minut sub jetul de apă rece ca gheaţa şi ieşi tremurînd. Mama robotea prin bucătărie, o auzea cum storcea portocalele şi pregătea cafeaua în timp ce el îşi freca vîrtos trupul cu prosopul. Mama îşi tîrşîia picioarele scoţînd un sunet asemănător unui sac tîrît pe podea. Rudolph îşi aminti cum sprintaseră, cu paşi mari, şi îşi zise:

„Decît să ajung vreodată ca ea, mai bine îmi fac seama”. Se urcă pe cântarul de baie şi socoti satisfăcătoare greutatea reflectată pe cadran. Nu îi plăceau graşii şi, fără să dezvăluie lui Calderwood motivele reale, căutase să se debaraseze de angajaţii supraponderali ai magazinului.

Pulveriză un deodorant oarecare la subsuori înainte de a se îmbrăca; îl aştepta o zi lungă şi încărcată, iar în magazin era totdeauna prea cald iarna. Îşi puse nişte pantaloni gri de flanel, o cămaşă albastru-deschis cu o cravată grena, îmbrăcă haina sport din tweed maro, fără vatelină la umeri. În primul său an ca director adjunct se îmbrăcase sobru, cu haine de culoare închisă; dar pe măsură ce poziţia sa se consolidase şi devenise tot mai importantă în ierarhia companiei, adoptase o ţinută mai puţin protocolară. Ca tînăr cu răspunderi însemnate trebuia să aibă grijă să nu pară

infatuat celor din jur. Din acelaşi motiv îşi cumpărase motocicletă. Ar fi putut cu uşurinţă să-şi procure un automobil, dar nu trebuia să aţîţe nimănui, în mod inutil, invidia, sentiment omenesc dealtfel, ci trebuia să-şi dea silinţa să o menţină la un nivel cît mai scăzut posibil. Cine îl vedea pe directorul adjunct sosind valvîrtej pe motocicletă, cu capul descoperit pe orice vreme, nu putea spune că tînărul îşi dădea aere. Preferase motocicleta şi pentru că îi permitea să-şi menţină tenul proaspăt, creind impresia că petrece mult timp în aer liber. Faptul că se menţinea bronzul, mai ales iarna, îi crea un sentimnt de superioritate faţă de cei din jur, cu fizionomie palidă, bolnăvicioasă.

Înţelegea acum de ce Boylan folosea o lampă cu raze infraroşii; el însă nu va apela niciodată la artificii ieftine de genul acesta, o formă de cosmetică masculină care te punea în poziţie vulnerabilă

faţă de cei care ştiau ce este aceea o lampă cu cuarţ şi îşi dădeau seama de înşelătorie.

Se duse în bucătărie şi îşi sărută mama în semn de bună dimineaţa, iar ea îi zîmbi cu aerul unei fetiţe. Dacă ar fi uitat să o sărute, ar fi trebuit să suporte în timpul micului dejun un lung monolog despre faptul că a dormit prost noaptea trecută şi despre inutilitatea medicamentelor 231

prescrise. El nu îi spusese nici ce salariu primea, nici că şi-ar fi putut permite să se mute într-o locuinţă mult mai bună. Nu avea intenţia să organizeze petreceri acasă şi voia să folosească banii în alte scopuri.

Se aşeză la masă, bău sucul de portocale, sorbi din cafea şi ronţăi o felie de pîine prăjită.

Mama bău doar cafea. Îşi pieptănase părul lins, sub ochi avea cearcăne şi pungi de culoare vînătă.

Totuşi nu părea să-i fie mai rău decît în urmă cu trei ani. Va ajunge pobabil la nouăzeci de ani, îşi zise Rudolph fără nici o urmă de părere de rău pentru longevitatea ei posibilă. Căci ea îl ocrotea prin existenţa ei, îl punea la adăpost de încorporare, Rudolph fiind unicul sprijin al bătrînei sale mame. Acesta era ultimul şi cel mai de preţ dar pe care i-l oferea mama sa iubitoare, ferindu-l de tranşeele îngheţate din Coreea.

— Azi noapte l-am visat pe fratele tău, pe Thomas, zise ea. Arăta ca atunci cînd avea opt ani şi cînta în corul bisericii de Paşte. Intrase în cameră şi îmi tot spunea „iartă-mă, iartă-mă”. Nu îl văzusem niciodată pînă acum în vis. Ai aflat ceva despre el?

— Nu, îi răspunse Rudolph.

— Nu cumva îmi ascunzi ceva? întrebă ea bănuitoare.

— Sigur că nu, de ce aş ascunde?

— Vreau să-l mai văd o dată, pînă nu mor. La urma urmelor e carne din carnea mea şi sînge din sîngele meu, zise ea.

— Lasă, mamă, n-ai să mori tu, o îmbărbătă el.

— Poate că nu, zise ea. Cînd o veni primăvara cred că o să mă simt mult mai bine şi o să

putem ieşi la plimbare.

— Asta-i o veste bună. Rudolph îşi termină cafeaua, se ridică în picioare şi o sărută de plecare. Am eu grijă de cină, cumpăr ceva cînd mă întorc, mai zise el.

— Să nu-mi spui ce intenţionezi să cumperi, vreau să fie o surpriză, cochetă ea.

— Bine, o să-ţi fac o surpriză, acceptă Rudolph.

Paznicul de noapte se afla încă la postul său de la intrarea angajaţilor cînd Rudolph ajunse la magazin, în mînă cu ziarele de dimineaţă cumpărate în drum.

— Bună dimineaţa, Sam, salută Rudolph.

— Bună, Rudy, îi răspunse paznicul.

Rudolph impusese ca toţi vechii angajaţi, care îl cunoscuseră din prima zi cînd apăruse în magazin, să i se adreseze pe numele de botez.

— Dar zău, n-ai somn, după cum văd, continuă paznicul. Cînd eram tînăr ca tine nu m-ar fi dat jos din pat nici cu boii pe o dimineaţă ca asta.

De aia ai rămas paznic de noapte la vîrsta ta, îi răspunse în gînd Rudolph. Se mulţumi să-i zîmbească şi străbătu magazinul încă adormit şi slab luminat, îndreptîndu-se spre biroul său.

Încăperea în care lucra avea aspect auster, cu două birouri, unul pentru el, celălalt pentru domnişoara Giles, secretara, o femeie de vîrstă mijlocie, foarte eficientă în meseria ei. Teancuri de reviste Vogue şi Vogue în franceză, Seventeen, Glamour, Harper's Bazam, Esquire – aranjate geometric pe rafturi încăpătoare, constituiau materiale de referinţă pe care Rudolph le consulta extrăgînd idei utile pentru organizarea diferitelor raioane ale magazinului. Posibilităţile oraşului creşteau repede, noii veniţi din metropolă aveau bani şi-i cheltuiau cu largheţe. Localnicii se 232