— Copii, la etaj găsiţi nişte punci, sandvişuri şi prăjituri.
— Mulţumesc, Buddy, zise Rudolph, nădăjduind că Julie se va da naibii jos din braţele sale.
Buddy dădu roată încăperii anunţîndu-i şi pe ceilalţi care, transportaţi de dans, nu auziseră.
Viitorul lui Buddy fusese hotărît deja. Se va duce la Corneli, apoi la şcoala de drept, pentru că tatăl său avea în oraş un birou de avocatură cu reputaţie. Orchestra cea nouă îl solicitase pe Buddy ca să
cînte la chitară bas în formaţia lor, dar el refuzase din solidaritate cu colegii din „River Five”.
Rudolph îi acordă lui Buddy, în sinea sa, un răgaz de trei săptămîni pînă ce loialitatea i se va topi.
Căci el era muzician înnăscut şi apreciase că „băieţii ăia cunosc muzică”. De aceea nu îl va blama dacă va reveni asupra hotărîrii, mai ales că „River Five” abia dacă reuşea să capete cîte un angajament pe lună.
Privindu-i pe băieţii din încăpere, Rudolph îşi dădu seama că fiecare cunoştea drumul pe care va porni în viitor. Tatăl lui Kessler avea o farmacie, iar Kessler avea să urmeze o şcoală de farmacie după terminarea colegiului, pentru ca apoi să preia negoţul bătrînului. Tatăl lui Starret se ocupa de cumpărări şi vînzări imobiliare, deci Starret se va duce la Harvard, după care se va specializa în comerţ la şcoala de acolo, ca să-l poată sfătui competent pe tatăl său cum să-şi investească banii în mod profitabil. Familia lui Lawson era partener la o firmă de inginerie, iar Lawson va studia ingineria. Chiar şi Dailey care, probabil, nu avea şanse de reuşită la un colegiu, se va asocia cu tatăl său care ţinea un magazin de piese pentru instalaţii de apă.
În ce îl privea, cuptorul părintesc îi crea largi perspective lui Rudolph. „O să mă ocup de negoţul de cereale” sau poate „o să mă angajez în armata germană, ca tatăl meu odinioară”.
Rudolph simţea că îl cuprinde un val de invidie faţă de toţi prietenii săi. Clarinetul lui Benny Goodman emitea sunete de clopoţel de argint; Rudolph avea impresia că îl invidiază pe acesta mai mult chiar decît pe ceilalţi. Începea să priceapă de ce unii jefuiesc bănci într-o noapte ca asta. Nu voi mai participa la nici o petrecere, îşi zise cu hotărîre. Spre deosebire de ceilalţi, lui nu îi făcea nici o plăcere.
Era obosit şi ar fi vrut să plece acasă. Oboseala se acumulase treptat în ultimele zile, epuizîndu-l aproape. În afară de turul matinal cu bicicleta, trebuia să aibă grijă de prăvălie în fiecare zi de la patru la şapte, după ce se înapoia de la şcoală, căci văduva îi anunţase că nu mai poate veni ziua întreagă deoarece avea copii mici de îngrijit. Din cauza aceasta Rudolph fusese silit să
abandoneze antrenamentele de atletism şi să renunţe la grupul de discuţii şi dezbateri. Şi notele la învăţătură începuseră să scadă, căci nu mai avea ca odinioară vigoarea necesară studiului. Pe deasupra se îmbolnăvise, răcise de Crăciun şi încă nu îşi revenise.
— Julie, să plecăm, zise el.
Fata ridică brusc capul, surprinsă.
— E devreme, obiectă ea. Şi-i o petrecere plăcută.
— Ştiu, ştiu, conveni Rudolph pe un ton mai nerăbdător decît intenţionase. Vreau să ieşim de aici.
— Dar nu putem face nimic acasă, e vineri şi ai mei au oaspeţi la bridge, îi aminti ea.
— Vreau să mă duc acasă, repetă el. Furioasă, fata sări jos din braţele lui.
— N-ai decît să te duci. O să găsesc eu pe cineva care să mă însoţească la înapoierea acasă.
177
Pe Rudolph îl tentă o clipă ideea de a-i mărturisi starea sa sufletească, în nădejdea că ea va înţelege.
— O, Doamne, gemu Julie cu lacrimi în ochi. E prima oară că venim împreună la o petrecere după atîtea luni, iar tu vrei să pleci cînd practic nici n-am început să ne distrăm.
— Mă simt îngrozitor, se plînse Rudolph ridicîndu-se în picioare.
— E interesant că te simţi prost exact în serile cînd eşti cu mine, constată Julie. Apoi, agresivă: pariez că te simţi perfect cînd eşti în compania lui Teddy Boylan.
— Oh, dă-l dracului pe Boylan, Julie! exclamă Rudolph. Nu l-am mai văzut de cîteva săptămîni.
— De ce? A isprăvit apa oxigenată?
— Ce spirituală eşti! oftă Rudolph.
Fata se suci pe călcîie, – codiţa de cal zvîcni fluturînd, – şi se duse la grupul strîns în jurul patefonului. Era cea mai drăguţă fată dintre toate, cîrnă, curată, elegantă, suplă, atrăgătoare.
Rudolph ar fi vrut să plece undeva departe, să dispară şase luni, un an, şi să se înapoieze numai după ce se va fi odihnit şi va putea judeca totul cu calm şi luciditate. Atunci vor putea relua totul de la început.
Urcă treptele, îmbrăcă pardesiul şi plecă fără să-şi ia rămas bun de la nimeni. La patefon o auzea pe Judy Garland cîntînd „The Trolley Song”.
Afară ploua. Cădea o ploaie rece, de februarie, amestecată cu ceaţa ce venea plutind dinspre fluviu, gonită de vîntul violent, picăturile îi şfichiuiau faţa. Tuşi cu nasul în reverul pardesiului.
Umezeala se strecura perfid pe sub gulerul ridicat ca să-l apere de frig şi de vînt. Porni spre casă pe jos, simţind că îl podideşte plînsul. Ura ciorovăielile cu Julie, tot mai dese în ultimul timp. Dacă s-ar fi iubit, dacă ar fi făcut dragoste cu adevărat, în locul giugiulelii aceleia amăgitoare şi prosteşti care îi nemulţumea pe amîndoi iar apoi îi făcea să le fie ruşine, atunci fără îndoială că nu s-ar mai fi certat. Dar Rudolph nu izbutea să facă pasul hotărîtor, ar fi însemnat să se ascundă de lume, să
mintă, să se furişeze ca hoţii. El însă îşi hotărîse de mult conduita: va fi un om perfect sau nu va fi nimic.
Directorulhoteluluiîmpinseuşasuiteişiodeschiselarg, făcîndloctinereiperechi. UnbalconspaţiosdădeaspreMediterana. Înaerpluteaoboaresuavădeiasomieşilămîiţă. Ceidoitinericuchipuribronzatearuncarăoprivirenepăsătoareprincameră, apoiîşiîndreptarăochiispreMediterana. Băieţideserviciu, înuniformahotelului, îiurmarăcunumeroaselelorvalizedepieleşileaşezarăîndiferitelocuridincameră
— Ca vous plait, Monsieur? întrebă politicos directorul.
— Ca va, răspunse tînărul.
— Merci, Monsieur. Directorul ieşi de- a- ndăratelea din cameră. Tinerii bronzaţi ieşiră pe balcon. Priviră marea calmă, apoii se sărutară.
Chipurileliseprofilaupealbastrulapei. Mireasmaflorilorseînteţi.
Sau:
178
