— Willie zicea că pe Gretchen o apucă pandaliile cînd e în pat, parcă îşi dă duhul, nu altceva.

— Willie ar trebui să-şi ţină gura.

Rudolph era profund şocat şi uluit, aflînd că Willie era în stare să destăinuie amănunte atît de intime despre soţia sa unei străine, oricărei femei, oricui. Pierduse dintr-odată toată încrederea în cumnatul său şi începea să-şi schimbe părerea despre el.

— Ne aflăm în oraşul cel mare, iubiţel, iar lumii îi place să trăncănească, rîse Mary Jane. Eu şi Willie sîntem vechi prieteni, am avut şi o legătură, de mult, înainte de a fi cunoscut-o pe soră-ta.

Mai trece uneori pe la mine, cînd e abătut sau simte nevoia să schimbe decorul un pic.

— Sora mea ştie? Rudolph se silea din răsputeri să-şi stăpînească furia care îl năpădise brusc. Uşuraticul, păcătosul de Willie!

— Nu cred, răspunse nepăsător Mary Jane. Willie are cînd vrea un talent inegalabil de a fi vag. Dar nimeni nu poate vîrî mîna în foc. Tu ai regulat-o vreodată... pe Gretchen?

Rudolph era uluit, trăsnit.

— Pentru Dumnezeu, e sora mea! Glasul îi suna strident în urechi.

— Mare scofală! răspunse dispreţuitor Mary Jane. Frate! Merita efortul, dacă asculţi ce spune Willie.

— Tu rîzi de mine. Asta era, îşi zise Rudolph. Femeia asta mai vîrstnică, mult mai experimentată se amuza tachinînd un băiat de provincie.

— La naiba, deloc, îl asigură calm Mary Jane. Fratele meu m-a regulat cînd aveam cincisprezece ani, într-o barcă, pe plajă. Fii drăguţ, iubiţel, adu-mi un scotch cu apă simplă. E pe masă. Nu-ţi bate capul cu gheaţa.

Coborî din pat. Ar fi vrut să îmbrace ceva, o haină, un halat, pantalonii sau măcar să se înfăşoare într-un prosop, orice, numai să nu defileze gol prin faţa ochilor aceştia atotştiutori, iscoditori, amuzaţi. Ştia însă că dacă ar face un singur gest ca să-şi acopere goliciunea, ea ar izbucni în rîs. S-o ia dracul, gîndi el disperat, cum naiba m-am lăsat atras în chestia asta?

Brusc i se păru rece în cameră şi simţi că i se face pielea găinii pe tot corpul Se sili să nu tremure în timp ce ieşea din dormitor şi trecea în camera de zi. Trupul i se reflecta auriu, umbrit în oglinzile imense. Luă o sticlă din bufet şi se îndreptă spre bucătărie, iar covorul gros îi înăbuşea sunetul paşilor. Răsuci întrerupătorul şi, la lumina albă a neonului, i se înfăţişă ochilor bucătăria 222

ideală mult visată şi rîvnită de orice gospodină americană, dotată cu tot ce trebuia: un frigider alb, uriaş, zumzăind molcom, un aragaz masiv cu cuptor, un robot de bucătărie, un storcător de fructe, tigăi de aramă atîrnînd în ordine pe peretele alb, chiuveta dublă de inox, o maşină de spălat, masa placată cu plastic roşu, în mijlocul căreia era sticla de scotch. Luă două pahare din bufetul unde se mai aflau rînduite căni de porţelan înflorate, ceşti de cafea, rîşniţe uriaşe de lemn pentru măcinat piper, mă rog, întregul echipament dorit de o gospodină, pus la dispoziţia femeii lipsite de har gospodăresc care se afla în patul din camera alăturată. Deschise robinetul şi lăsă apa să curgă pînă

se răci, după care bău pe nerăsuflate două pahare pline. În celălalt pahar turnă o doză masivă de whisky, adăugind puţină apă. Auzi nişte sunete vagi, asemănătoare unor uşoare zgîrieturi şi cînd îşi lăsă ochii în jos zări o cohortă neagră de gîndaci graşi, cu platoşă, dispărînd grăbiţi prin crăpături.

Puturoasa, se gîndi el. Lăsă lumina aprinsă şi se înapoie în dormitor. Oferi paharul cu whisky stăpînei locuinţei care şedea în mijlocul patului întrebuinţat cu mult folos.

— Eşti un dulce, îi mulţumi Mary Jane; şi în timp ce apuca paharul, unghiile ei lungi, ascuţite, sîngerii sclipiră în lumină. Se înălţă în pat, se rezemă comod de pernele bleu cu dantelă şi sorbi cu sete. Nu iei şi tu? îl invită ea pe Rudolph.

— Am băut destul, refuză el, luîndu-şi chiloţii şi începînd să se îmbrace.

— Ce faci? tresări Mary Jane.

— Mă duc acasă. Îşi puse cămaşa şi răsuflă uşurat că în sfîrşit şi-a acoperit goliciunea.

Mîine dimineaţă la nouă trebuie să mă prezint la serviciu. Îşi prinse ceasul la mînă: era ora patru fără un sfert.

— Te rog, zise ea cu glas piţigăiat de copilaş răsfaţat. Te rog, nu pleca.

— Îmi pare rău, o refuză Rudolph. Dar nu îi părea rău deloc. Gîndul că va ieşi afară, în stradă, îmbrăcat, singur, îl înviora şi îi crea bună dispoziţie.

— Nu pot suferi să rămîn singură noaptea. Glasul ei implora acum.

— Cheamă-l pe Willie, o sfătui răutăcios Rudolph. Se aşeză pe scaun, îşi trase ciorapii şi se încălţă.

— Nu pot să dorm, nu pot să dorm, zise ea plîngăreţ. Rudolph îşi legă, ostentativ, şireturile de la pantofi.

— Toată lumea mă părăseşte, toţi nenorociţii, ticăloşii, mă abandonează. Fac orice. Ţi-o sug.

Rămîi pînă la şase cînd se luminează, pînă la cinci măcar, te rog, iubitule. Te rog... Mary Jane plîngea.

Lacrimi, lacrimi, toată noaptea, lumea asta a femeilor nu face altceva decît să plîngă

necontenit, gîndi Rudolph rece, neimpresionat, încheindu-şi cămaşa şi strîngînd cravata la gît. Îşi timp ce îşi aranja ţinuta auzea în spatele său suspinele jalnice ale femeii disperate. Îşi zări în oglindă

părul ciufulit şi năclăit de transpiraţie şi intră în baie. Zeci de sticluţe de diferite dimensiuni şi culori

– parfumuri, spumante, lichide efervescente, somnifere – se aflau înghesuite pe policioara de sticlă

de deasupra chiuvetei. Rudolph se pieptănă cu grijă, îndepărtînd urmele nopţii.

Cînd se înapoie în dormitor Mary Jane încetase să plîngă. Şedea ţeapănă în pat şi îl privea rece, cu ochii îngustaţi. Terminase de băut whisky-ul, dar avea paharul în mînă.

— Ultima şansă, vorbi ea aspru.

— Noapte bună, îi răspunse Rudolph îmbrăcîndu-şi haina.

223

Brusc, Maiy Jane azvîrli, cu năduf, paharul în el. Rudolph nu se feri. Paharul îl lovi în plină

frunte, apoi se făcu ţăndări de oglinda de deasupra consolei din marmură albă a şemineului şi îşi răspîndi cioburile pe jos.

— Scîrbă mică, scrîşni ea.

Rudolph părăsi dormitorul, ajunse în vestibul şi deschise uşa apartamentului. Trecu pragul, închise uşa, încet, şi chemă ascensorul. Liftierul, un om bătrîn, somnoros, îl cîntări din ochi, în timp ce ascensorul cobora. O fi ţinînd evidenţa pasagerilor transportaţi, o fi ţinînd socoteala celor care pleacă în zori? se întrebă Rudolph.

Ascensorul se opri, iar liftierul deschise uşa cabinei.

— Îţi sîngerează fruntea, tinere, îi atrase el atenţia lui Rudolph.

— Mulţumesc, răspunse scurt Rudoph.

Liftierul nu insistă. Rudolph străbătu holul şi ieşi în stradă. La adăpost de ochii iscoditori ai bătrînului, îşi scoase batista şi o apăsă pe frunte. Batista se înroşi de sînge. Toate întîlnirile se soldează cu ciocniri şi răni, zise, filozofic, Rudolph. Se îndreptă către luminile care se întrezăreau dinspre Fifth Avenue, iar ecoul paşilor săi răsuna adînc în noapte. Cînd ajunse la colţ ridică ochii şi citi: Strada a 63-a. Şovăi. „St. Moritz” se afla pe Strada a 59-a, lîngă parc. Camera 923. Îşi tamponă

fruntea din nou şi porni, agale, spre hotel.

Ajunse acolo, dar nu ştia ce să facă: să-i ceară iertare, să-i jure: „Am să fac tot ce vrei tu”, să

i se mărturisească, să-şi descarce inima şi să se purifice, să-i repete că o iubeşte, să-şi reîmprospăteze amintirile, să uite poftele care îl răscoliseră, să reînnoade legăturile de tandreţe şi gingăşie, să uite?...

Holul hotelului era gol. Funcţionarul de serviciu îi aruncă o privire scurtă, nepăsătoare, obişnuit cu solitarii nocturni care colindau oraşul.