— Scoate-mi astea, Dominic, zise, privindu-l cu răceală pe Thomas

Dominic desfăcu şireturile şi îi scoase mănuşile. Greening ieşi călcînd apăsat, fără să-şi şteargă sîngele de pe faţă.

— S-a dus şi slujba mea, zise Thomas.

— Probabil, îi răspunse Dominic, scoţîndu-i mănuşile. Dar, zău, că a meritat. Pentru mine.

Rînji.

Ţimp de trei zile nu se întîmplă nimic. Doar Greening, Dominic şi Thomas fuseseră în sală

şi nici unul din ei nu vorbise cu vreunul din membrii clubului despre confruntarea care avusese loc.

Exista posibilitatea ca, jenat de faptul că a fost bătut de un băieţandru de douăzeci de ani, mult mai mărunt decît el ca stratură, Greening să se ferească de a face caz în comitet despre cele petrecute. În fiecare seară, cînd închideau localul, Dominic îi spunea: „Nimic încă” şi ciocănea cu degetul în lemn. Dar în a patra zi Charley, omul de la vestiar, veni la Thomas.

— Te cheamă Dominic la el în birou. Chiar în clipa asta, îl anunţă el. Thomas se duse fără

să zăbovească. Dominic şedea în spatele biroului şi număra nouăzeci de dolari în bacnote de cîte zece dolari.

— Uite preavizul pe două săptămîni, puştiuie. Din clipa asta eşti concediat. S-a întrunit comitetul în după-amiaza asta.

Thomas vîrî banii în buzunar. Şi eu care credeam că o să rezist cel puţin un an în slujba asta, gîndi el.

— Ţrebuia să mă laşi să-i aplic şi ultima lovitură, Dom, zise el.

— Daa, trebuia, fu de acord Dominic.

— O să ai şi tu necazuri?

227

— Probabil. Ai gijă de tine. Şi ţine minte: să nu te încrezi niciodată în bogătaşi, îl povăţui Dominic.

Îşi strînseră mîinile. Thomas îşi luă lucrurile din dulapul de la vestiar şi plecă fără să-şi ia rămas bun de la cineva.

228

Capitolul 4

1954

Se trezi exact la şapte fără un sfert. Nu punea niciodată deşteptătorul, nu avea nevoie.

Erecţia obişnuită de fiecare dimineaţă; „nu o băga în seamă” îşi zise şi îşi propuse să nu părăsescă patul încă vreo cîteva minute. Mama sforăia uşor în camera alăturată. Vîntul flutura lin draperiile de la fereastra deschisă, în cameră era rece. Prin crăpătura dintre draperii se strecura lumina palidă de iarnă, estompînd şi transformînd într-o dungă întunecată, neclară, cărţile rînduite pe raftul lat din partea opusă patului.

Ziua care tocmai începea promitea să nu fie una obişnuită. Cu o seară înainte, la închiderea magazinului, se dusese la Calderwood şi-i pusese pe birou un plic burduşit.

— Vă rog să citiţi materialul dinăuntru, cînd o să aveţi timp, îi spuse Rudolph.

— Ce-i asta? întrebase suspicios bătrînul, împingînd uşor plicul cu unul din degetele sale boante.

— E complicat şi greu să vă expun în cîteva cuvinte, îi răspunse Rudolph. Aş prefera să

citiţi mai întîi, apoi să discutăm.

— Altă idee sucită de a ta? întrebase din nou Calderwood. Plicul părea că îl irită. Iar mă

inciţi?

— Cam aşa, confirmase Rudolph zîmbind.

— Ştii, tinere, că de cînd te-am angajat colesterolul meu a crescut sensibil? Ba chiar foarte sensibil.

— Doamna Calderwood mă tot roagă să vă conving să plecaţi în concediu, răspunse Rudolph.

— Ce vorbeşti? Acum a început şi dumneaei să se amestece în treburile astea? Ceea ce nu ştie doamna este că nu ţi-aş lăsa magazinul pe mînă, singur, nici măcar zece minute. Să-i spui asta data viitoare cînd ţi-o cere să mă convingi să-mi iau concediu, ai auzit?

Dar luase plicul cu el acasă, fără să-l desfacă, seara trecută, după închiderea magazinului.

Cînd o începe să citească, n-o să se mai oprească pînă la ultima pagină, îşi zise Rudolph.

Stătea sub plapuma călduroasă, în camera rece, aproape hotărît să nu se scoale prea devreme în dimineaţa aceea; să stea şi să ticluiască în gînd ce îi va spune bătrînului cînd vor începe discuţia la birou. După cîteva clipe însă aruncă plapuma de pe el spunîndu-şi „la naiba, e o zi ca toate celelalte”. Traversă repede camera şi închise fereastra; apoi îşi scoase pijamaua, străduindu-se să nu tremure şi îmbrăcă echipamentul gros de atletism, îşi puse o pereche de ciorapi de lînă şi încălţă

nişte tenişi cu talpa moale, după care luă pe el o scurtă căptuşită şi ieşi închizînd cu grijă uşa în urma sa, ca să nu o trezească pe mama.

Jos, în faţa uşii, îl aştepta Quentin McGovern în ţinută de sport peste care îşi pusese un pulover gros, iar pe cap îndesase, pînă peste urechi, o căciuliţă de lînă. Quentin avea paisprezece ani şi era cel mai în vîrstă dintre băieţii familiei de negri de peste drum. Rudolph şi Quentin făceau jogging împreună în fiecare dimineaţă.

— Bună, Quent, zise Rudolph.

229

— Bună, Rudy, zău că-i rece. Mama zice că ne-am ţicnit dacă ieşim pe un timp ca ăsta, spuse băiatul.

— O să-şi schimbe părerea cînd ai să te prezinţi acasă cu prima medalie de aur de la olimpiadă, îl încurajă Rudolph.

— Sînt sigur, parcă o aud lăudîndu-mă, răspunse Quentin.

Dădură colţul. Rudolph descuie uşa garajului, unde închiriase un colţişor, şi se duse să-şi ia motocicleta. O imagine tulbure i se înfiripă în memorie: o altă uşă, un alt spaţiu întunecat, un alt vehicul: scoica din magazia de pe chei, mirosul specific al fluviului, braţele vînjoase ale tatălui său.

Reveni la realitate: se afla la Whitby, cu acest băiat în costum de sport, într-un loc unde nu se găsea nici o apă curgătoare. Scoase afară motocicleta, îşi puse o pereche de mănuşi căptuşite cu lînă, apoi porni motorul. Quentin urcă pe şa, în spate, şi îl înlănţui cu braţele pe Rudolph. Porniră în viteză, iar vîntul tăios îi făcea să lăcrimeze. Parcurseră în cîteva minute drumul pînă la terenul de atletism al Universităţii din Whitby. Colegiul se transformase în universitate. Terenul nu era îngrădit, dar pe una din laturi se înşirau mai multe bănci de lemn. Rudolph opri motocicleta lîngă

ele şi aruncă scurta pe şa.

— Scoate-ţi puloverul, îi spuse lui Quentin, ca să nu răceşti la înapoiere.

Quentin privi terenul. O ceaţă subţire, rece, plutea peste gazon. Un fior uşor îi scutură trupul.

— Poate că mama are dreptate, zise el. Dar îşi scoase puloverul şi începură antrenamentul, în ritm lent la început, pe pista de zgură.