— Cine a mai văzut astea? Calderwood flutură mîna peste hîrtiile de pe birou.

— Nimeni.

— Cine le-a bătut la maşină? Domnişoara Giles?

— Eu le-am bătut. Acasă.

— Te gîndeşti la toate, nu-i aşa? Glasul său nu conţinea reproş, dar nici nu felicita.

Radolph nu răspunse.

— Cine ţi-a spus că posed treizeci de acri de pămînt în apropierea lacului? întrebă fără

ocolişuri Calderwood.

Ca proprietar al pămîntului figura o companie cu reşedinţa la New York. Johnny Heath îşi folosise toată iscusinţa şi îşi pusese în mişcare toate relaţiile pînă descoperise că adevăratul proprietar era chiar Duncan Calderwood.

— Îmi pare rău, domnule, nu vă pot spune, îi răspunse Rudolph.

— Nu poţi spune, nu poţi spune, mormăi Calderwood cu o urmă de iritare în glas.

„Generaţia tăcută”, cum o numesc cei de la Time. Rudy, ştiu că nu m-ai minţit niciodată de cînd te-am angajat şi nădăjduiesc că n-ai să mă minţi nici de-acum încolo.

— N-am să vă mint, domnule, făgădui Rudolph. Calderwood răvăşi hîrtiile şi întrebă:

— E vreo şmecherie în toate astea?

— Nu, domnule, răspunse Rudolph. Ele conţin doar sugestii cum să valorificaţi cît mai avantajos bunurile pe care le posedaţi, cum să vă extindeţi şi să vă consolidaţi poziţia în cadrul comunităţii, diversificînd totodată domeniile de interes; cum să profitaţi de legislaţia financiară cu privire la impozite şi în acelaşi timp să vă păstraţi pămînturile pentru urmaşii dumneavoastră, pentru soţie şi copii.

— Cîte pagini sînt? Cincizeci, şaizeci? întrebă iar Calderwood.

— Cincizeci şi trei.

— Asta zic şi eu sugestie! fornăi Calderwood. Ai conceput singur toată tărăşenia asta?

— Da. Rudolph nu socotea necesar să-l informeze că luni de zile storsese metodic creierul lui Johnny Heath, picătură cu picătură, şi că Johnny purta răspunderea majoră pentru secţiunile cele mai importante ale planului general.

— Bine, bine, mormăi iar Calderwood. O să-mi arunc ochii prin ele.

— Dacă-mi îngăduiţi, domnule, v-aş sugera să discutaţi toată treaba asta cu avocaţii şi bancherii dumneavoastră de la New York.

— Ce ştii despre avocaţii mei de la New York? întrebă iute, bănuitor, Calderwood.

— Domnule Calderwood, îi răspunse Rudolph, lucrez la dumneavostră de un timp destul de îndelungat.

— O.K. Să presupunem că după ce studiez propunerile astea spun „da” şi încep să pun în practică toate trăsnăile pe care le-ai înşirat, adică fac totul public, lansez acţiuni, împrumut bani de la bănci, construiesc complexul blestemat de magazine lîngă lac, ba şi un teatru, ca un dobitoc ce sînt; presupunînd deci că fac toate astea, care sînt pretenţiile tale?

237

— Aş zice, domnule, că merit să fiu numit preşedintele Consiliului de Administraţie (cu dumneavoastră ca preşedinte al companiei) cu un salariu corespunzător şi să capăt opţiune pentru un anumit număr de acţiuni ale companiei pe care le voi achiziţiona în următorii cinci ani. Bunul şi drăguţul de Johnny Heath care îl îndemnase mereu: „Nu te limita la fleacuri, la mărunţişuri, să tinzi cît mai sus.” Voi aduce pe cineva care să mă înlocuiască cînd voi fi prea ocupat. De fapt Rudolph îi scrisese deja lui Brad Knight, la Oklahoma, despre slujbă.

— Te-ai gîndit la toate, Rudy, nu-i aşa? Tonul lui Calderwood suna de-a dreptul ostil acum.

— Am migălit la planul acesta un an de zile, domnule, răspunse moale Rudolph. M-am străduit să găsesc soluţii pentru fiecare problemă.

— Şi dacă spun „nu”, dacă pur şi simplu vîr teancul ăsta într-un dosar şi îl înmormîntez acolo, ce ai să faci? întrebă Calderwood.

— Mi-e teamă că va trebui să-mi dau demisia la sfîrşitul anului, domnule Calderwood.

Trebuie să caut altceva, cu perspectivă pentru mine.

— M-am descurcat timp îndelungat fără tine, Rudy, şi aş putea şi în viitor, zise Calderwood.

— Desigur că puteţi, fu de acord Rudolph.

Calderwood privi morocănos hîrtiile de pe birou şi apucă una din grămadă, uitîndu-se la ea cu evidentă scîrbă.

— Un teatru, zise el furios. Mai avem unul în oraş.

— Îl dărîmă la anul, îi replică Rudolph.

— Le ştii pe toate, după cum văd. Se convenise să nu fie dat în vileag lucrul acesta pînă în iulie.

— Totdeauna se găseşte cineva care trăncăneşte, zise Rudolph.

— Aşa se pare. Şi cineva care trage cu urechea, nu-i aşa Rudy?

— Aşa e, domnule, zîmbi Rudolph. Pînă la urmă surîse şi Calderwood.

— Rudy vrea să facă repede carieră, zise el.

— Nu-i felul meu, o ştiţi prea bine, zise calm Rudolph.

— Da, ştiu, admise Calderwood. Îmi pare rău de ce am spus. Bine, du-te înapoi la treabă. O

să-ţi dau eu de veste. Rămase cu ochii aţintiţi pe hîrtii.

Rudy plecă. Porni să-şi facă rondul prin magazin, cu aerul său tineresc, zîmbind binevoitor ca totdeauna.

Rudolph susţinuse cu argumente pertinente fiecare punct al planului complex şi complicat prezentat lui Calderwood. Oraşul se dezvolta în direcţia lacului. Dar şi oraşul învecinat, Cedarton, legat de Whitby printr-o nouă şosea lungă de vreo cincisprezece kilometri, începea să se întindă tot spre lac.

În mai toate oraşele americane răsăreau centre comerciale în zonele suburbane, iar lumea se obişnuise să facă principalele tîrguieli la magazinele din aceste centre. Cei treizeci de acri ai lui Calderwood deţineau o poziţie strategică deosebit de favorabilă pentru crearea unei pieţe care ar fi absorbit comerţul ambelor oraşe, atrăgînd şi gospodarii claselor de mijloc ale căror case punctau malul lacului. Dacă nu făcea Calderwood primul pas, o altă persoană sau societate nu va rata prilejul şi în următorii doi sau trei ani nu numai că ar dobîndi profituri însemnate de pe urma lărgirii comerţului, dar ar afecta şi negoţul Magazinului Calderwood din Whitby, determinînd reducerea 238

cifrei de afaceri. În aceste condiţii interesul îl obliga pe Calderwood să preia iniţiativa, să nu permită unui concurent să-i submineze poziţiile, chiar dacă la început ar fi fost silit să facă unele concesii şi sacrificii.

În planurile sale, Rudolph pleda în favoarea înfiinţării unui restaurant select şi a unui teatru, pentru a stimula comerţul în timpul nopţii. Teatrul, menit să funcţioneze în sezonul estival, se putea transforma cu uşurinţă în cinematograf în restul anului. De asemenea, sugerase construirea unui cartier de locuinţe populare de-a lungul lacului, la preţuri accesibile şi propusese secarea terenurilor mlăştinoase, neproductive, de la capătul domeniului lui Calderwood, pentru a le folosi în scopul dezvoltării industriei uşoare.

Instruit de Johnny Heath, Rudolph expusese cu meticulozitate avantajele oferite de lege pentru o nouă întreprindere de genul celei propuse. Era convins că argumentele avansate în favoarea creării unei companii publice sub egida „Societăţii Calderwood” îl vor incita pe bătrîn. Valoarea reală a veniturilor asigurate de magazinul său, apoi de centrul proiectat şi realizat va menţine cursul acţiunilor la nivel ridicat. În felul acesta, la moartea lui Calderwood moştenitoarele acestuia – soţia şi fiicele – nu vor fi silite să lichideze afacerile la preţuri derizorii pentru a plăti taxele de succesiune, ci vor vinde un număr de acţiuni, păstrîndu-şi totuşi un pachet suficient pentru a le permite controlul societăţii. În cursul anului, timp în care scormonise şi studiase în amănunţime legile privind impozitele pe proprietăţile imobiliare, pentru a pune la punct planul de înfiinţare a societăţii, Rudolph se amuzase cu cinism descifrînd mecanismul de autoprotejare a banilor în sistemul american şi nu se sfiise – şi nici cugetul nu îl mustrase – când folosise aceste legi în favoarea proiectului său. Jocul îşi avea regulile sale şi nu trebuia decît să înveţe a le aplica în mod corect, pentru susţinerea propriilor interese.