Ploaia cenuşie de toamnă urîţea şi mai mult oraşul Port Philip.
193
Piaţa gării nu se schimbase prea mult. „Casa Port Philip” fusese văruită şi un mare magazin de televizoare şi aparate de radio, situat într-o clădire nouă de cărămidă galbenă, făcea reclamă unor radiouri portabile. Mirosul fluviului însă rămăsese acelaşi, îl recunoştea prea bine.
Ar fi putut lua un taxi însă, după atîţia ani de absenţă, preferă să meargă pe jos, zicîndu-şi că
oraşul natal îl va pregăti sufleteşte, nici el nu ştia pentru ce anume. Trecu prin faţa staţiei de autobuz care îi aminti ultima întîlnire cu fratele său şi cuvintele rostite de acesta:” Duhneşti ca un animal sălbatic.”. Trecu şi prin faţa Magazinului general Bernstein unde Gretchen se întîlnea cu Teddy Boylan şi îşi aminti de bărbatul care se plimba în pielea goală prin camera de zi. Apoi îşi aduse aminte de crucea în flăcări... Amintiri fericite din vremea copilăriei!
Ajunse în faţa şcolii publice şi alte imagini îi reveniră în memorie: soldatul bolnav de malarie venit în concediu, balivernele pe care le turna despre pretinsele sale fapte de vitejie, despre sabia de samurai şi capul soldatului japonez rostogolit în ţărînă, despre sîngele care îi ţîşnise din trup...
Nimeni nu îl întîmpina pe Thomas, nimeni nu îi ura bun sosit în urbea sa de baştină.
Necunoscuţi cu feţe încremenite circulau în grabă, mînaţi din urmă de ploaia pătrunzătoare. Iar el care visase să fie primit în triumf ca un cetăţean de seamă, binevenit!
Ajunse la biserica St. Anselm, parohia unchiului lui Claude Tinker. Slavă Domnului, nimeni nu îl observă! Dădu colţul, pe strada Vanderhoff. Ploaia se înteţise. Pipăi umflătura de la piept unde se afla plicul cu bani. Strada îşi schimbase înfăţişarea. O clădire pătrată, nou construită, cu aspect de închisoare adăpostea o fabrică oarecare. Unele din vechile prăvălii fuseseră desfiinţate, după cum se putea deduce din ferestrele şi uşile blocate cu scînduri bătute în cuie. Pe geamurile altora figurau nume pe care nu le cunoştea.
Thomas mergea cu fruntea aplecată ca să-şi ferească ochii de picăturile de ploaie. Cînd şi-i ridică rămase buimăcit, prostit: acolo unde trebuia să fie brutăria şi casa în care văzuse lumina zilei, se găsea acum un supermagazin imens, cu trei etaje de locuinţe deasupra. Pe geamurile supermagazinului scria: „Specialităţile zilei: cotlete, pulpă de miel”. Femei cu sacoşe intrau şi ieşeau pe uşa care, dacă vechea clădire s-ar fi aflat la locul ei, ar fi dat direct în culoarul principal al locuinţei familiei Jordache.
Thomas privi în interiorul magazinului prin vitrină şi văzu multe vînzătoare pe care nu le cunoştea. Socotea că nu are rost să intre acolo căci nu revenise în oraş ca să se aprovizioneze cu miel sau cotlete.
Îşi continuă, ezitînd, drumul în josul străzii. Garajul de alături fusese reconstruit, dar numele de pe firmă nu îi era cunoscut şi nici persoanele din atelier. La colţul străzii, pe acelaşi loc ca şi odinioară, Thomas văzu prăvălia de legume şi fructe a lui Jardino. Intră şi aşteptă pînă cînd o bătrină, care se tîrguia cu doamna Jardino, termină de cumpărat nişte fasole verde. După ce clienta plecă, doamna Jardino se întoarse spre el. Era o femeie micuţă, fără forme. Avea în schimb un nas de sperietoare, ca un cioc de vultur şi pe buza superioară un neg din care ţîşneau doi peri aspri.
— Da? Cu ce vă pot servi? întrebă doamna Jardino.
— Doamnă Jardino, zise Thomas dînd jos gulerul hainei ca să arate mai respectabil.
Probabil nu vă amintiţi de mine, eu am fost... ăăă..., se bîlbîi el, un fel de vecin al dumneavoastră: brutăria Jordache.
194
Doamna Jardino îl privi cu ochi miopi.
— Care din ei eşti dumneata? întrebă ea.
— Cel mai mic.
— A, da, gangsterul ăla mic! Thomas se strădui să schiţeze un zîmbet, acceptînd comparaţia ca pe un compliment, dar femeia nu se lăsă impresionată. Ce doreşti? întrebă ea cu asprime.
— N-am fost de mult pe aici şi am venit să le fac o vizită alor mei, dar văd că brutăria a dispărut.
— Familia a plecat de mulţi ani, răspunse doamna Jardino, cu vădită nerăbdare în glas, în timp ce aranja nişte mere în coş, ca să le ascundă părţile pătate. Nu ţi-au dat de veste?
— Am pierdut o vreme legătura cu ai mei, explică Thomas. Ştiţi cumva unde s-au mutat?
— De unde să ştiu? Umblau cu nasul pe sus, nu catadicseau să le vorbească „scîrboşilor de italieni”! Îi întoarse spatele şi îşi făcu de lucru cu nişte legături de ţelină.
— Oricum, vă mulţumesc şi vă rog să mă scuzaţi. Thomas porni spre uşă, dar doamna Jardino îl chemă înapoi.
— Stai o clipă. Tatăl dumitale trăia cînd ai plecat? întrebă ea.
— Da, răspunse Thomas.
— Ei bine, a murit, anunţă ea cu o nuanţă de satisfacţie în glas. S-a înecat în fluviu. Apoi mama dumitale s-a mutat, după care au dărîmat clădirea, iar acum... (cu ciudă amară) în locul ei au înfiinţat supermagazinul care ne concurează şi ne sufocă.
Un nou client sosi în prăvălie, iar doamna Jardino începu să-i cîntărească trei kilograme de cartofi. Thomas profită de prilej şi ieşi afară.
Se opri cîtva timp în faţa supermagazinului, dar nu reuşi să se dumirească. Se gîndi să
coboare la fluviu însă îşi zise, pe bună dreptate, că nici fluviul nu îl putea ajuta. Porni înapoi spre gară, dar cînd ajunse în dreptul unei bănci un impuls subit îl îndemnă să intre acolo. Închirie un seif în care depuse, spre păstrare, patruzeci şi nouă de sute din cele cincizeci primite de la Sinclair. Îşi zise că o bancă din Port Philip e la fel de bună ca oricare alta din indiferent ce alt oraş.
O clipă îl bătu gîndul să afle de la poştă adresa mamei şi a fratelui său, dar renunţă. El venise ca să-şi vadă tatăl. Şi ca să-şi plătească datoria.
195
Capitolul 2
1950
Cu toca şi veşmintele caracteristice, scăldat în razele soarelui de iunie, Rudolph şedea printre ceilalţi absolvenţi îmbrăcaţi în haine de ceremonie închiriate.
— Acum, în anul de graţie 1950, exact la mijlocul secolului, spunea vorbitorul, noi, americanii, ne punem cîteva întrebări: care ni-i moştenirea? Ce ţeluri urmărim? Care ni-s puterile şi slăbiciunile? Încotro ne îndreptăm?
Oratorul, membru al cabinetului, venise tocmai de la Washington, de hatîrul preşedintelui colegiului cu care fusese prieten pe cînd studiau la Corneli, un centru de învăţămînt mai ilustru.
Acum, la mijlocul secolului, gîndea Rudolph la rîndul său frămîntîndu-se nervos pe scaunul de lemn aşezat pe pajiştea acoperită de gazon din campus-ul colegiului, ce posed? Ce vreau? Care-s forţele şi slăbiciunile mele? Încotro să mă îndrept? Posed o licenţă şi am o datorie de patru mii de dolari, precum şi o mamă care boleşte şi trage să moară; vreau să fiu bogat, liber şi iubit; forţa mea: străbat 200 de metri în 23”8; slăbiciunea mea: sînt cinstit. Zîmbi în sinea sa şi, uitîndu-se către Marele Om de la Washington îl întrebă retoric în gînd: Unde să mă duc? Spune-mi tu, fraţioare!
Bărbatul care venise de la Washington era omul păcii.
