— Am înţeles, să trăiţi, îi răspunse milităros acesta, de la volan. Mă port ca un om educat?
se interesă el.
— Adevărată clasă conducătoare! îl asigură Rudolph.
— Nu mi-am irosit timpul, deci. Cît crezi că primeşte anual un membru al cabinetului? sări Brad la alt subiect.
— Ştiu şi eu? Cinsprezece mii, se hazardă Rudolph.
— Mărunţiş! zise Brad dispreţuitor.
— Plus cheltuielile de reprezentare.
— Asta face încă vreo treizeci de mii pe an, cel puţin, îşi dădu cu părerea Brad. Crezi că şi-a redactat singur cuvîntarea?
— Probabil.
— E plătit mai mult decît merită, hotărî Brad şi începu să fredoneze „ Everything is up- to-
dateînKansasCity”27. Se întrerupse şi întrebă: Or să fie şi femei acolo diseară?
Gretchen îi invitase la ea pe amîndoi băieţii, la o mică petrecere pe care o organizase pentru a sărbători evenimentul. Urma să vină şi Julie dacă reuşea să-şi înduplece părinţii.
— Bănuiesc că vor fi. De obicei se învîrt cîteva fete pe acolo, răspunse Rudolph.
— Citesc balivernele alea din ziare, continuă să turuie Brad pe ton arţăgos, sărind de la un subiect la altul, despre tineretul din zilele noastre care ar fi degenerat, fizic şi moral, de la război încoace. Dar moralitatea aia desuetă n-o să se lipească de mine, ţi-o garantez. Data viitoare cînd m-oi duce la colegiu o să aleg unul mixt, frecventat de băieţi şi fete. Ai în faţa ta un licenţiat de rasă
pură, ahtiat după sex şi, ia seama, nu-i vorbă goală ce-ţi spun, tinere. Începu să fredoneze din nou cu voioşie.
Ajunseră în oraş. De la război încoace se construiseră multe clădiri şi făbricuţe, pajiştile cu straturi de flori – menite, chipurile, să servească drept oaze de tihnă şi recreaţie – se înmulţiseră, şiruri de prăvălii îşi refăcuseră faţadele pentru a crea iluzia uliţelor săteşti, aşa cum existau prin secolul al XVIII-lea în comitatele englezeşti, o casă albă cu acoperiş de şindrilă, unde odinioară
funcţionase primăria, fusese transformată în teatru de vară. Newyorkezii începuseră să-şi cumpere căsuţe în zona agricolă unde se retrăgeau la sfîrşit de săptămînă sau în timpul concediului. În cei patru ani, cît studiase Rudolph, Whitby prosperase evident, adăugind noi spaţii de joc la terenul de golf, precum şi o nouă zonă de dezvoltare a oraşului – Greenwood Estate – unde trebuia să cumperi cel puţin doi acri de pămînt dacă voiai să-ţi înalţi o casă. Exista chiar şi o minusculă colonie de artişti, ceea ce îi permitea preşedintelui colegiului să sublinieze – cînd voia să atragă personal de la alte instituţii – că Whitby e un oraş frumos care nu e lipsit de atmosfera culturală necesară.
Magazinul universal al lui Calderwood, nu prea mare, deţinea o poziţie din cele mai favorabile, la colţul cu cel mai bun vad al principalei străzi comerciale a oraşului. Apăruse acolo în 1890, la început ca o prăvălioară cu de toate pentru satisfacerea nevoilor imediate ale unui sătuc somnolent de colegieni, care se sprijinea pe un ţinut agricol cu ferme prospere. Pe măsură ce oraşul 27 „Toate-s cum trebuie în Kansas City”.
200
se dezvoltase şi îşi schimbase caracterul, crescuse şi se modificase în mod corespunzător şi prăvălia.
Acum se prezenta ca o clădire arătoasă cu două etaje, cu o mare varietate de mărfuri etalate în vitrine. Rudolph începuse să lucreze ca băiat de prăvălie în sezonul de vîrf, dar muncise cu atîta rîvnă şi făcuse atîtea sugestii utile, încît Duncan Calderwood, descendent direct al primului proprietar, se simţise îndatorat şi obligat să-l promoveze. Totuşi, magazinul nefiind foarte mare, acelaşi om putea îndeplini mai multe funcţii, aşa că Rudolph lucra ca vînzător, dar şi ca decorator de vitrine, redactor de texte publicitare, sfetnic al patronului la aprovizionarea cu mărfuri şi consultant la angajarea sau demiterea personalului. Vara, cînd lucra că angajat permanent, primea cincizeci de dolari pe săptămînă.
Duncan Calderwood era un yankeu uscăţiv, nu prea vorbăreţ, de vreo cincizeci de ani, care se căsătorise tîrziu şi avea trei fete. În afară de magazin poseda mai multe terenuri în oraş şi în împrejurimi. Era un tip sobru, cumpătat, care cunoştea valoarea dolarului. Cu o zi înainte îi spusese lui Rudolph să se abată pe la magazin după ceremonie deoarece, afirmase el, avea să-i facă o propunere care îl va interesa.
Brad opri maşina în faţa magazinului.
— Mă înapoiez în cîteva minute, îl asigură Rudolph.
— Nu te grăbi, băiete, ai toată viaţa în faţă, îi răspunse Brad cu optimism.
Şi, desfăcîndu-şi gulerul şi cravata, se lăsă să alunece comod pe spate, îşi sprijini capul de speteaza fotoliului şi închise ochii, lăsîndu-se mîngîiat de razele calde ale soarelui.
Rudolph aruncă, în trecere, o privire satisfăcută spre una din vitrinele pe care le aranjase cu cîteva seri în urmă, unde etalase – într-o formă abstractă, dar nu în dezordine – unelte sclipitoare de tîmplărie. Din cînd în cînd se ducea la New York pentru a studia vitrinele marilor magazine de pe Fifth Avenue şi pentru a culege idei utile pentru magazinul lui Calderwood.
Zumzetul lin, uşor, iscat de clientele care umpleau magazinul, mirosul caracteristic de haine noi şi de marochinărie ce se împletea cu parfumul suav al femeilor îi făceau o plăcere deosebită lui Rudolph. Vînzătorii îi zîmbiră, lansîndu-i cîte un „hello!” şi făcîndu-i semne amicale cu mîna în timp ce el se îndrepta spre spatele magazinului unde se afla biroul lui Calderwood. Cîţiva îl felicitară, iar el le mulţumi cu un gest. Rudolph era simpatizat, mai ales de vîrstnici; evident, nimeni nu cunoştea rolul pe care îl avea la angajarea sau concedierea salariaţilor.
Uşa biroului lui Calderwood era, ca totdeauna, deschisă, căci el voia să aibă sub ochi, în permanenţă, desfăşurarea afacerilor din magazin. Acum el şedea la birou şi scria ceva cu stiloul. În spatele biroului său se afla o altă încăpere mai mică, ce servea drept secretariat. Însă unele amănunte cu privire la afacerile sale nu voia să fie cunoscute nici măcar de secretară. Scria trei-patru scrisori pe care le închidea în plicuri, le timbra şi le expedia personal. Uşa spre secretariat rămînea închisă de obicei.
Rudolph se opri în prag şi aşteptă. Ştia că, deşi lăsa uşa deschisă, – patronului nu îi plăcea sa fie întrerupt cînd lucra. Calderwood termină fraza, o reciti, apoi ridică ochii. Avea faţa netedă pâmîntie, nasul ascuţit şi părul negru dat peste cap. Întoarse scrisoarea şi o aşeză pe birou cu faţa în jos. Avea mîini late, de plugar, neobişnuite să umble cu lucruri gingaşe, ca – de pilda – o foaie de hîrtîe.
Rudolph se mîndrea cu mîinile sale fine, cu degete prelungi, pe care le considera aristocratice.
— Intră, Rudy, îl pofti Calderwood cu gla sec, lipsit de intonaţie.
201
— Bună ziua, domnule, îl salută Rudolph păşind în birou îmbrăcat în costumul său cel bun, bleumarin, cu care fusese la colegiu. Pe perete atîrna un calendar- reclamă cu fotografîa în culori a magazinului Calderwood. În afară de calendar, singura podoabă care se mai vedea în încăpere era poya de pe biroul său a celor trei fiice ale sale, făcută pe vremea cînd încă erau mici.
Spre surprinderea lui Rudolph, patronul se ridică de pe scaun şi, ocolind biroul, îi scutură
mîna.
— Cum a fost? se interesă el.
—
Fără surprize, răspunse Rudolph.
— Eşti bucuros de realizarea ta?
