— Haideţi sus, îi chemă Gretchen, să desfundăm sticlele. O dezordine cumplită domnea în camera de zi pe care Gretchen o transformase în încăpere de lucru după ce îi cedase complet lui Billy odaia de sus. Ciornele a două articole, pe care trebuia să le definitiveze pîna la întîi ale lunii, cărţi, notiţe, bucăţele de hîrtie erau împrăştiate pretutindeni, pe masă, pe birou şi chiar pe canapea.

Gretchen nu ştia să lucreze organizat, iar unele încercări sporadice de a face ordine eşuau lamentabil, încheindu-se într-un haos şi mai mare. Cînd lucra, fuma ţigară după ţigară, iar scrumierele pline de mucuri zăceau cu nemiluita prin toate colţurile. Willie, care nu strălucea nici el prin disciplină, se plîngea din cînd în cînd, zicînd: „Asta nu mai e locuinţă, e sediul blestemat al unui ziar mărunt.”

Gretchen surprinse privirea critică, rapidă, pe care fratele său o aruncase prin cameră. O

judeca, oare, comparînd-o cu fata pedantă şi meticuloasă care fusese ea la nouăsprezece ani? O

scînteie ameninţa să aţîţe în ea mînia nejustificată faţă de hainele bine călcate ale fratelui său şi faţă

de întreaga lui ţinută impecabilă. Nu uita, frăţioare, că eu muncesc ca să-mi cîştig pîinea, îi zise ea în gînd.

257

— Billy, zise Gretchen agăţînd în cuier pardesiul şi baticul cu o grijă elaborată ce contrasta cu harababura din cameră, du-te sus şi fă-ţi lecţiile.

— O, mamă, se smiorcăi Billy mai mult din obişnuinţă decît din dorinţa de a rămîne jos, cu ei.

— Du-te, Billy.

Billy plecă bucuros, prefăcîndu-se însă că e nemulţumit.

— Ce sărbătorim? întrebă Gretchen scoţînd la iveală trei pahare, în timp ce Rudolph se necăjea cu dopul sticlei de şampanie.

— Am făcut-o şi pe-asta, în cele din urmă, răspunse el. Astăzi a avut loc semnarea ultimelor documente. De-acuma vom putea bea şampanie toată viaţa, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prînz şi seara. Dopul sări, şampania ţîşni, iar Rudolph lăsă spuma să-i inunde mîinile în timp ce umplea paharele.

— Splendid, zise Gretchen automat. Totuşi nu reuşea să înţeleagă pasiunea pentru afaceri a fratelui său.

Ciocniră paharele.

— Pentru „întreprinderile D.C.” şi pentru preşedintele Consiliului de Administraţie, toastă

Johnny. Cel mai nou magnat al finanţelor.

Bărbaţii rîseră, cam nervos. Gretchen avea impresia că în faţa ei se află doi tineri care au supravieţuit unui accident şi care se felicitau reciproc, aproape isteric, pentru că scăpaseră teferi.

Oare ce se petrece în birourile acelea din centrul oraşului? se întreba ea.

Rudolph nu stătea locului. Se plimba agitat prin cameră, deschidea o carte, arunca o privire fugară pe vălmăşagul hîrtiilor de pe birou, răsfoia cîte un ziar. Părea obosit, nervos, ochii îi străluceau, iar obrajii i se scofîlciseră. În contrast cu el, Johnny, cu faţa lui bucălată, părea netulburat, iar după ce luase paharul în mînă arăta perfect stăpîn pe sine, ba chiar puţin somnoros.

Mai obişnuit decît prietenul său cu lumea finanţelor şi cu manevrarea sumelor mari de bani, el era pregătit să înfrunte surprizele norocului sau loviturile ghinionului.

Rudolph deschise radioul. Armonia maiestuoasă a primelor acorduri ale „Imperialului” se revărsă valuri-valuri în cameră.

— Ia te uită ce muzică potrivită, zise Rudolph privind satisfăcut spre Johnny. Muzică

pentru milioane!

— Terminaţi o dată, băieţi, interveni Gretchen exasperată. Mă faceţi să mă simt ca o sărăntoacă.

— Dacă Willie are minte, zise Johnny, o să cerşească, o să împrumute ori o să fure ca să

facă rost de biştari şi să-i investească, depunîndu-i la parterul „întreprinderii D.C.”. O spun cu toată

seriozitatea. Creşterea valorii chestiilor astea nu are limite.

— Willie e prea mîndru ca să cerşească, e prea bine cunoscut ca să-i dea cineva bani cu împrumut şi-i prea fricos ca să fure, zise Gretchen.

— Bagă de seamă, vorbeşti despre prietenul meu, se prefăcu şocat Johny.

—

Cîndva a fost şi prietenul meu, replică Gretchen.

— Mai bea nişte şampanie, schimbă subiectul Johnny şi-i umplu paharul.

Rudolph luă o foaie de hîrtie de pe birou.

258

— ”Epoca pigmeilor” citi el cu glas tare. Ce fel de titlu e ăsta?

— Iniţial trebuia să fie un articol despre televiziune, apoi i-am extins tematica, zise Gretchen. Piesele de teatru prezentate anul trecut, piesele actuale, un vraf de romane, moralitatea publică, educaţia... Mă îngrozesc cînd mă gîndesc cum va fi educat Billy şi cred că tocmai asta m-a alarmat.

— Eşti dură, îşi exprimă părerea Rudolph după ce citi primul paragraf.

— De aia-s plătită, ca să fiu ocărîtă. Asta-i specialitatea mea, rîse Gretchen.

—

Chiar aşa de negru e dracul cum îl prezinţi tu? se miră Rudolph.

— Da. Întinse paharul, iar Johnny i-l umplu. În clipa aceea sună telefonul.

— Probabil că-i Willie care mă anunţă că nu vine la cină, zise Gretchen ducîndu-se la telefonul care se afla pe birou. Alo, vorbi ea cu glasul deja trist, apoi ascultă, nedumerită. O clipă, mai zise, şi întinse receptorul lui Rudolph. E pentru tine.

— Pentru mine? se miră Rudolph ridicînd din umeri. Nimeni nu ştie că-s aici.

— Individul a întrebat de domnul Jordache.

— Alo, vorbi Rudolph în receptor.

— Jordache? Glasul de la capătul firului suna răguşit, şoptit, misterios.

— Da.

— Aici Al. Am mers cu cinci sute pe tine. Sumă frumoasa. Şapte la cinci.

— Stai o clipă. Rudolph nu înţelegea nimic, dar individul de la capatul firului întrerupsese deja legătura. Ciudată treabă! zise el, uitîndu-se perplex la receptorul din mînă. Un oarecare Al mi-a spus că a pariat cinci sute pe mine la noapte, cu şapte la cinci. Gretchen, joci cumva în secret?