Se despărţiră. Denton plecă, o siluetă oarecaie, adusă de spate, care se furişa printre cetăţenii acestei blestemate ţări!

Rudolph îl privi cîteva clipe cum se îndepărta, apoi porni şi el spre magazin. Răsufla uşurat.

Era tînăr şi norocos, norocos! Făcea parte din şirul acelora care aşteptau să rîdă şi să se bucure de viaţă în timp ce treceau pe lîngă el cei meniţi să sufere. Cincizeci de milioane de victime, dar cinematografele erau totdeauna deschise şi pline!

Îi părea rău de Denton, dar se scutură repede de acest sentiment. Se bucura pentru sine. De-acum totul va fi bine, totul se va desfăşura aşa cum voia el. Semnul care i se arătase în după-amiaza aceasta era limpede, de bun augur.

A doua zi şedea în trenul de 11 şi 5, împreună cu Calderwood, calm şi optimist. Cînd se duseră la vagonul-restaurant, nu îl mai deranja faptul că nu va putea avea un pahar de băutură la masă.

Sfîrşitul volumului I

255

Capitolul 5

— De ce vii să mă aştepţi de parcă aş fi copil mic? se plîngea Billy în timp ce mergeau spre casă.

— Curînd ai să te descurci singur, îl asigură Gretchen, luîndu-l în mod automat de mînă în timp ce traversau strada.

— Cînd?

— Curînd.

— Cînd?

— Cînd ai să împlineşti zece ani.

— Fir-ar să fie!

— Ştii că nu trebuie să spui aşa.

— Tăticu spune.

— Tu nu eşti tăticu.

— Şi tu spui aşa uneori.

— Tu nu eşti eu. Şi nici eu nu ar trebui să spun.

— Păi, atunci de ce spui?

— Pentru că uneori mă supăr.

— Şi eu sînt supărat acum. Celelalte mame nu vin la poarta şcolii, iar copiii se duc singuri acasă.

Gretchen ştia că ceea ce spunea băiatul era adevărat, că ea era o mamă cam nervoasă şi că ea sau Billy, ori amîndoi, vor trebui să plătească mai tîrziu, dar nu putea îndura gîndul că băiatul umblă

singur prin Greenwich Village, unde traficul era cam haotic. De mai multe ori îi propusese lui Willie să se mute în zona respectivă, de dragul lui Billy, dar el respinsese net ideea: „Nu semăn eu a tip din Scarsdale.”

Gretchen nu ştia cum arăta un tip din Scarsdale, dar cunoştea o mulţime de locuitori din această suburbie care nu se deosebeau cu nimic de ceilalţi concetăţeni, indiferent de caracterul lor –

beţivi, desfrânaţi, bisericoşi, politicieni, patrioţi, savanţi, sinucigaşi şi tot restul.

— Cînd? întrebă iar Billy cu încăpăţînare tipică de copil, eliberîndu-şi mîna.

— Cînd ai să împlineşti zece ani.

— Mai e încă un an pînă atunci, scînci disperat copilul.

— Ai să vezi ce repede trece timpul, o să te miri singur. Încheie-ţi pardesiul să nu răceşti.

Billy jucase baschet în curtea şcolii şi transpirase, iar asprimea aerului după-amiezei de octombrie era accentuată de vîntul tăios care bătea dinspre Hudson.

— Un an întreg, e barbar! se plînse Billy.

Gretchen rîse. Se aplecă şi îl sărută pe creştet, dar copilul se smulse, protestînd cu năduf.

— Nu mă săruta de faţă cu toată lumea!

Un dulău se apropie în fugă, iar Gretchen se stăpîni cu greu să nu-l oprească să-l mîngîie.

„Ho, băiatule, ho băiatule!” zise Biliy şi mîngîie cîinele pe cap, trăgîndu-l uşor de urechi. Se simţea bine în tovărăşia animalului. El crede că nici o vieţuitoare nu îi vrea răul, gîndi Gretchen. În afară

de mama lui.

256

Cîinele plecă dînd din coadă.

Ajunseră pe strada lor, în siguranţă. Gretchen îl lăsă pe Billy să vină singur în urma ei, legănîndu-se pe pietrele dizlocate din pavaj. Cînd se apropiară de casa din gresie unde locuiau, îi zăriră pe Rudolph şi pe Johnny Heath. Se sprijineau de un stîlp de la intrare şi fiecare ţinea în mînă

o pungă de hîrtie cu cîte o sticlă în ea. Atunci cînd plecase după Billy, Gretchen îşi pusese o basma şi un pardesiu vechi şi nu îşi bătuse capul ca să-şi schimbe pantalonii pe care îi purta cînd trebăluia prin casă. Se simţea prost lîngă cei doi tineri înbrăcaţi ca nişte oameni de afaceri serioşi, purtînd chiar şi pălării.

Se obişnuise cu desele vizite pe care Rudolph le făcea la New York. În ultimele şase luni venise de două-trei ori pe săptămînă, în hainele sale de tînăr businessman. Între Calderwood şi agenţia de bursă unde lucra Johnny Heath se stabiliseră legături de afaceri despre care Rudolph, văzînd curiozitatea manifestată de sora sa, îi dăduse o sumă de lămuriri şi amănunte, a căror esenţă

însă Gretchen nu reuşise să o pătrundă. Era vorba de înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni numită

„întreprinderea D.C.” după iniţialele lui Duncan Calderwood, care se presupunea că îl va îmbogăţi pe Rudolph, permiţîndu-i să se desprindă de magazin şi, în cele din urmă, să evadeze din Whitby cel puţin cîte o jumătate de an. Rudolph o rugase deja pe sora sa să caute pentru el un mic apartament mobilat la New York.

Tinerii păreau bine dispuşi, lăsînd impresia că băusera deja citeva pahare. Gîturile aurite ale sticlelor care se proţăpeau din pungile cafenii dovedeau că ele conţineau şampanie.

— Salut, băieţi. De ce nu m-aţi prevenit că veniţi? întrebă Gretchen.

— Nu ştiam că o să venim. E vorba de un eveniment neaşteptat, răspunse Rudolph sărutînd-o pe obraz. Nu băuse, constată Gretchen. Salut, Billy, se adresă Rudolph nepoţelului.

— Salut, răspunse nepăsător acesta.

Relaţiile dintre unchi şi nepot erau cam indiferente. Billy îi spunea Rudy unchiului. Din cînd în cînd Gretchen încerca să-l convingă pe băiat să-i spună „unchiule Rudolph”, dar Willie ţinea partea băiatului, spumnd: „Formule învechite, obiceiuri demodate. Nu-l învăţa pe băiat să fie ipocrit.”