— Ai motive întemeiate să-ţi placă. Calderwood se aşeză din nou în spatele biroului, scoţînd un sunet care aducea a oftat. Ascultă, Rudy, zise el, nu mai sînt tînăr şi doctorul spune că
trebuie s-o las mai moale. Transferă răspunderile, ia-ţi concediu ca să-ţi prelungeşti viaţa, aşa pune el problema. Ştii, palavrele obişnuite ale doctorilor, că mi-ar fi crescut colesterolul, găselniţa asta nouă a lor cu care vor să te sperie. Oricum, e ceva în asta. Nu am băieţi... Fulgeră cu privirea poza cu cele trei fete, dovada triplei trădări a nădejdilor sale. De cînd a murit tata am dus singur pe umeri toată povara grijilor pentru magazin. Acum e cazul să mă ajute cineva, să preia o parte din răspunderi. Şi nu vreau ca acel cineva să fie vreun mucos, absolvent al şcolii comerciale, care să
schimbe totul şi după două săptămîni să pretindă să-mi devină asociat. Îşi aplecă puţin capul şi privi cercetător pe sub sprincenele stufoase. Pentru început o să primeşti o sută pe săptămînă. După un an, vedem. E cinstit aşa?
— Este, răspunse Rudolph. El se aşteptase la şaptezeci şi cinci.
— O să ai biroul tău, continuă Calderwood. Camera de ambalare de la etajul al doilea. Cu tăbliţă de „Director adjunct” pe uşă. Dar vreau să te văd jos, prin prăvălie, la orele de vîrf. Batem palma?
Rudolph întinse mîna şi Calderwood i-o scutură. După cum i-o strîngea, nu părea să fie un om cu colesterolul crescut.
— Bănuiesc că vrei un concediu pentru început şi nu te condamn, zise Calderwood. Cît vrei, două săptămîni, o lună?
— Mîine dimineaţă la nouă mă prezint la serviciu, răspunse Rudolph, ridicîndu-se în picioare.
Calderwood zîmbi etalînd o dantură neconvingător de regulată.
203
— Nădăjduiesc că nu fac o greşeală. Ne vedem mîine dimineaţă, mai zise el reluîndu-şi lucrul. Apucă scrisoarea neterminată şi stiloul cu mîinile sale ca lopeţile şi continuă să scrie de acolo de unde se întrerupsese.
Rudolph se îndreptă spre ieşire. Păşea rar, privind acum cu alţi ochi estimativi, de proprietar
– vînzătorii, tejghelele, rafturile cu mărfuri, clienţii. Se opri în prag şi scoase vechiul ceas de la încheietura mîinii, înlocuindu-l cu cel pe care abia îl primise.
Brad moţăia la volan, scăldat în razele soarelui, dar se deşteptă cînd Rudolph intră în maşină.
— Ce-i nou? întrebă el pornind motorul.
— Bătrînul mi-a dat un cadou, răspunse Rudolph întinzînd braţul cu ceasul.
— Are inimă bună, zise Brad demarînd.
— O sută cinsprezece dolari preţ de vînzare, cincizeci de dolari preţ de angro, zise Rudolph.
Dar nu suflă nici un cuvînt despre faptul că a doua zi dimineaţa, la ora nouă, îşi lua în primire noua slujbă. Calderwood nu reprezenta tărîmul abundenţei.
Mary Pease Jordache şedea la fereastră şi privea jos, în stradă, aşteptîndu-l pe Rudolph, care îi promisese că se înapoiază îndată după terminarea festivităţii de la colegiu, ca să-i arate diploma căpătată. Mary Pease Jordache îşi zise că ar fi trebuit şi ar fi fost plăcut să fi organizat o mică
petrecere, dar nu mai avea vlagă şi, la urma urmei, nici nu îi cunoştea pe colegii fiului ei. Nu putea spune că Rudolph nu avea prieteni. Telefonul suna deseori şi voci tinere se auzeau în receptor spunînd: „Aici Charlie” sau „Eu sînt Brad. Rudy e acasă?” Mary Pease Jordache avea vaga bănuială
că fiul ei nu vroia să-şi invite niciodată pietenii la el acasă. Poate că era mai bine aşa, căci nici nu prea arătau a locuinţă omenească cele două camere întunecoase închiriate deasupra unui magazin de manufactură şi galanterie, pe o stradă pustie, fără pomi. Fusese osîndită de soartă să trăiască toată
viaţa deasupra magazinelor... Iar peste drum, drept în faţa lor, locuia o familie de negri. Chipurile tuciurii apăreau adesea la fereastră şi se holbau la ea. Nişte tîlhari şi nişte siluitori, îi ştia ea, aflase totul despre ei încă de pe vremea cînd era la orfelinat!
Aprinse, cu mîini tremurînde, încă o ţigară şi scutură de pe şal scrumul de la ţigările deja fumate. Era iunie şi era cald, dar ea se simţea bine cu şalul pe umeri. Ei bine, gîndea ea, în ciuda tuturor dificultăţilor Rudolph răzbise, obţinuse licenţa rîvnită şi putea sta acum cu capul sus alături de oricine. Slavă Domnului că soarta îl scosese în calea lor pe Theodore Boylan pe care ea nu îl întîlnise niciodată însă Rudolph îi vorbise adesea despre el, despre inteligenţa şi generozitatea lui.
Dar şi Rudolph – băiat cu purtări alese şi minte sclipitoare, ceea ce îi îndemna pe oameni să-i vină
în ajutor – merita acest noroc. Acum el păşea pe un drum nou, pe drumul propriu. Ea îl întrebase ce intenţionează să facă după terminarea colegiului, dar el îi răspunsese evaziv. Avea planuri, totuşi, era sigură că avea planurile lui, Rudy nu acţiona niciodată fără un plan stabilit dinainte. Atîta timp cît vreo fată oarecare nu punea gheara pe el şi nu se căsătorea... Mary Pease Jordache se înfioră la gîndul acesta. Băiatul ei era bun, nu exista altul mai bun pe lume, mai respectuos şi mai iubitor faţă
de părinţi. Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales de ea dacă nu era el, în seara aceea, după ce Axel dispăruse.
Însă cînd o fată pătrunde în viaţa unui băiat, totul se duce de rîpă, chiar şi cel mai bun dintre băieţi parcă înnebuneşte, se transformă într-o sălbăticiune care nu mai ţine seama de nimica şi e în stare să
sacrifice orice şi pe oricine – cămin, părinţi, carieră – pentru o pereche de ochi frumoşi... şi pentru făgăduiala de sub fustă. Mary Pease Jordache nu o cunoştea pe Julie, dar ştia că ea studia la Barnard, 204
că pentru ea Rudolph se ducea în fiecare duminică la New York, bătînd atîta drum dus şi întors şi revenind la ore neobişnuite, palid, cu cearcăne sub ochi, incapabil să vorbească. Julie rezistase cinci ani deja în inima lui Rudolph, iar mama îşi spunea că de acum băiatul ei ar trebui să-şi caute altă
fată. Intenţiona să-i vorbească, să-l povăţuiască, să-i deschidă ochii, arătîndu-i că a sosit timpul să
se distreze şi el, că sute de fete ar fi fericite să i se arunce de gît.
Din nou se gîndi că această zi ar fi meritat ceva deosebit din partea ei, poate să fi pregătit un tort, să fi cumpărat o sticlă de vin. Dar efortul de a se găti ca să fie prezentabilă în ochii vecinilor, de a coborî şi de a urca scările... Rudolph era băiat înţelegător şi, oricum, îşi zise ea cu amărăciune, pleca la New York chiar în după-amiaza asta cu prietenii şi o lăsa pe bătrîna lui mamă la fereastră, singură cu gîndurile ei. Chiar şi cel mai bun dintre băieţi...
Zări maşina apărînd la cotitură şi-i auzi roţile scrîşnind. Rudolph se afla înăuntru, căci părul său negru flutura în vîntul stîrnit de viteză. Un prinţ, un adevărat prinţ era băiatul ei! Mary Pease Jordache vedea bine la distanţă, dar în apropiere era altceva. Renunţase la citit, căci obosea repede, ochii-i fugeau peste rînduri, iar ochelarii ajutau doar cîteva săptămîni după care trebuia să-i schimbe.
Nu împlinise încă cincizeci de ani dar ochii ei mureau înaintea trupului. Lacrimi începură să i se prelingă pe obraji şi ea nu încercă să le pună stavilă.
Rudolph sări sprinten din maşina care se oprise în faţa casei. Ce graţios; ce agil era băiatul ei!
Mlădios, cu umeri laţi şi picioare zvelte, avea un trup anume făcut să i se potrivească hainele elegante, bleumarin, pe care le purta acum. plecă de la fereastră căci ştia – deşi el nu îi spusese niciodată – că nu îi făcea plăcere să o vadă stînd toată ziua la geam şi privind afară. Se ridică în picioare cu greutate, îşi şterse ochii cu marginea şalului şi se tîrî pînă la masa pe care mîncau de obicei. Îl auzi urcînd scările şi strivi ţigara în scrumieră, înainte ca el să fi deschis uşa.
— Mami, zise Rudolph intrînd, iat-o! Desfăcu sulul şi îl întinse pe masă, în faţa ei. Ţextul e scris în latină.
Mary Pease Jordache descifra numele fiului ei tipărit cu caractere gotice.
— Tare aş vrea să ştiu unde-i taică-tău, să vadă diploma, să afle că ai reuşit fără ajutorul lui, zise ea cu ochii înotînd în lacrimi.
