bucurau şi ei de o prosperitate pe care nu o avuseseră niciodată înainte şi, ca urmare, începuseră să-i imite şi să-şi însuşească gusturile sofisticate ale celor nou sosiţi în oraşul lor. Calderwood acţiona pe ascuns şi se opunea cu încăpăţînare la transformarea magazinului dintr-o întreprindere solidă, destinată membrilor clasei submijlocii, într-un – ceea ce numea el – negoţ de fleacuri fanteziste, de zorzoane şi podoabe de gust îndoielnic, însă bilanţul net favorabil, încheiat după introducerea, una după alta, a inovaţiilor, nu putea fi negat, astfel că lui Rudolph îi devenea tot mai uşor să pună în practică iniţiativele şi ideile sale. Calderwood se lăsase chiar înduplecat să transforme o încăpere spaţioasă, destinată în mod inutil depozitării mărfurilor ce urmau să fie livrate, în raion de băuturi cu o secţie specială de vinuri franţuzeşti, de aprovizionarea căreia Rudolph se ocupa personal cu multă plăcere, amintindu-şi şi folosind tot ce învăţase în materie de la Boylan.

Nu îl mai văzuse pe Boylan din ziua cînd avusese loc ceremonia de absolvire a colegiului. Îl contactase de două ori după aceea, ca să-l invite la cină, dar de fiecare dată Boylan îl refuzase scurt.

Rudolph depunea în fiecare lună la bancă un cec de o sută de dolari în contul datoriei de patru mii de dolari, dar Boylan nu încasase nici unul din cecuri. Totuşi, Rudolph avea grijă să aibă în contul său de la bancă o sumă suficientă pentru cazul în care Boylan ar dori să încaseze toate cecurile o dată. Nu se gîndea prea des la Boylan, dar cînd o făcea simţea cuprinzîndu-l un amestec de dispreţ

şi recunoştinţă faţă de acest om bătrîn acum. Cu banii săi, Boylan nu avea dreptul să fie nefericit, îşi zicea Rudolph, considerînd inadmisibilă aceasta slăbiciune. Willie Abbott şi Teddy Boylan ar forma un cuplu ideal din acest punct de vedere, îşi spunea Rudolph, luptînd împotriva propriilor slăbiciuni şi hotărît să nu le semene.

Rudolph întinse pe masa ziarele cumpărate: Record, cotidianul local şi ediţia de New York a ziarului Times, care sosea la Whitby cu primul tren de dimineaţă. Times anunţa pe prima pagină noi lupte înverşunate la paralela 3842 şi noi acuzaţii de trădare şi de infiltrare43 în administraţie proferate de senatorul McCarthy. Record relata despre votul consiliului local pentru majorarea taxelor la internatele şcolilor (respins) şi despre numărul în creştere al amatorilor de schi care foloseau zonele adiacente ale oraşului de la începerea sezonului şi pînă în prezent. Fiecare oraş cu interesele sale, îşi zise Rudolph şi, întorcînd paginile, se opri la cea din mijloc. Reclama pe o jumătate de pagină, în două culori, pentru noul raion de haine din stofă de lînă şi pulovere, fusese realizată neglijent, culorile întrepătrunzîndu-se şi amestecîndu-se. Rudolph însemnă pe agenda de birou să telefoneze şi să atragă atenţia celor de la ziar. Apoi trecu la pagina dedicata bursei de ziarul Times şi studie cifrele timp de cincisprezece minute.

Cînd adunase o mie de dolari, Rudolph îl rugase pe prietenul său, Johnny Heath să-i investescă pentru ei, iar acesta – care mînuia conturi de milioane de dolari – consimţise să se ocupe de banii lui cu toată seriozitatea şi grija, ca şi cînd Rudolph ar fi fost unul din cei mai importanţi clienţi ai firmei sale. Depunerile lui Rudolph erau încă mici, dar creşteau neîncetat. Analizînd evoluţia cursului acţiunilor, Rudolph constată cu satisfacţie că era mai bogat, pe hîrtie, cu trei sute de dolari decît fusese în dimineaţa precedentă. Îndreptă un gînd de mulţumire şi recunoştinţă către 42 în Coreea.

43 de comunişti

233

prietenul său şi, scoţînd din buzunar un creion, trecu la pagina jocurilor. Erau momentele cele mai plăcute ale zilei. Dacă reuşea să dezlege careul de cuvinte încrucişate pînă la nouă cînd magazinul îşi deschidea uşile, începea ziua de lucru cu un sentiment de satisfacţie.

14 orizontal: Heep, Uriah, înscrise el citeţ cu litere de tipar, în pătrăţelele cuvenite.

Aproape dezlegase careul cînd sună telefonul. Îşi privi ceasul: centralista se afla deja la datorie, remarcă el aprobator. Ridică receptorul cu stînga şi răspunse „da” în timp ce cu dreapta scria omniprezent în careu.

— Jordache? Tu eşti?

— Da. Cine-i acolo?

— Denton. Profesorul Denton.

— O, ce mai faceţi, domnule? întrebă Rudolph politicos. Se împotmolise la sobru în cinci litere.

— Îmi pare rău că te deranjez, continuă Danton. Glasul lui suna ciudat, șoptit, parcă se temea să nu fie auzit. Aş putea să te văd în cursul zilei de azi?

— Bineînţeles, răspunse Rudolph şi scrise stat pe ultimul rînd orizontal, al careului. Îl întîlnea destul de des pe Denton, de cîte ori se ducea să împrumute cărţi de economie şi management de la bibliotecă. Sînt la magazin toată ziua.

— Aş prefera să ne vedem în altă parte. Glasul lui Denton suna caraghios, gîlgîit. Eşti liber la prînz?

— Am pauză 45 de minute...

— Perfect. Să ne vedem undeva prin apropiere. Denton vorbea gîfiit, precipitat. Cînd preda la ore, expunea răspicat, clar. Ce-ai spune de Ripley? E după colţ, aproape de magazin, nu?

— De acord. Rudolph era surprins de locul pe care îl sugera profesorul. Ripley era mai puţin restaurant şi mai mult birt, frecventat de muncitori care preferau un pahar de băutură unei mîncări decente. Nu era genul de local unde te-ai fi aşteptat să întîineşti un profesor matur, de istorie şi de economie. Douăsprezece şi un sfert vă convine? propuse Rudolph.

— Voi fi acolo, Jordache. Mulţumesc, mulţumesc, eşti foarte amabil. Deci ne vedem la douăsprezece şi un sfert. Nici nu-ţi închipui cît de mult apreciez... întrerupse, parcă, la jumătatea frazei.

Rudolph încruntă sprîncenele, întrebîndu-se ce îl preocupa pe profesor. Puse receptorul în furcă şi privi ceasul: ora nouă, uşile magazinului fuseseră deschise. Secretara intră în birou şi îl salută.

— Bună dimineaţa, domnule Jordache.

— Bună dimineaţa, domnişoară Giles, răspunse Rudolph aruncînd, plictisit ziarele în coşul de hîrtii. Din cauza lui Denton ratase dezlegarea careului pînă la ora nouă. Porni să facă primul tur al zilei prin magazin. Mergea încet, zîmbea angajaţilor, fără a se opri, fără să pară că a observat ceva în neregulă. Mai tîrziu, în cursul dimineţii va dicta secretarei note politicoase către şefii raioanelor vizate, atrăgîndu-le atenţia că trebuie să aranjeze cu mai multă grijă cravatele etalate de-a valma pe tejghea, că domnişoara Kale, de la secţia de cosmetice, s-a fardat exagerat în jurul ochilor, că ventilaţia la ceainărie, unde serveau de asemenea răcoritare, dulciuri şi sandvişuri, nu era corespunzătoare.

234

Privi cu interes raioanele care nu existaseră pînă îl convinse pe Calderwood să le înfiinţeze: boutique-ul unde se vindeau bijuterii false, pulovere italieneşti, fulare franţuzeşti şi căciuli de blană

şi care, în mod surprinzător, se dovedise foarte rentabil; apoi ceainăria (era uluitor cît de mult puteau mînca femeile, întruna, tot timpul zilei care nu numai că adusese, ea singură, un profit substanţial, dar devenise locul de întîlnire al gospodinelor din oraş, care, după ce luau prînzul împreună, rareori plecau fără să cumpere ceva din magazin; raionul de sporturi de iarnă, cu secţia de articole pentru schi, într-un colţ, condusă de un tînăr cu statură atletică, pe nume Larsen, care zăpăcise fetele întîlnite pe pantele din împrejurimile oraşului, în duminicile de iarnă, şi care era criminal de prost plătit, dacă se ţinea seama de clientela pe care o atrăsese doar făcîndu-şi apariţia pe pîrtiile de schi o dată pe săptămînă. Tînărul se oferise să-l iniţieze în sportul alb al schiului, dar Rudolph refuzase. Nu îşi putea permite să-şi rupă un picior, explicase el.

Şi tonomatul fusese ideea sa, iar instalarea aparatului extinsese negoţul în rîndurile tinerilor de familie, care aveau buzunarele totdeauna garnisite cu destui bani de cheltuială. Calderwood nu suporta gălăgia şi nici nu agrea modul de comportare al tinerilor din zilele noastre (chiar şi fetele sale, dintre care două erau adevărate domnişoare, iar a treia era încă o adolescentă palidă la faţă, se comportau cu timiditate victoriană), de aceea se opusese cu îndîrjire la aducerea tonomatului. „Nu vreau drăcia aia blestemată, protestase el. O să corupi tineretul american cu zarva aia barbară cu pretenţie de muzică. Dă-mi pace, Jordache, lasă-l în pace pe bătrînul negustor de modă veche care-s eu.”

Dar Rudolph îşi pledase cauza, prezentase statistici ce evidenţiau timpul cheltuit anual de tineri la discotecă şi îi promisese că va instala cabine izolate fonic, iar Calderwood capitulase. Ca de obicei. Adeseori lăsa impresia că Rudolph îl irită, dar tînărul se purta foarte politicos şi răbdător cu bătrînul patron, dovedind că învăţase cum să-l manevreze. Calderwood se fălea cu discernămîntul său subliniind abilitatea pe care o manifestase cînd îl alesese, dintr-o cohortă de tineri, şi îl angajase tocmai pe Rudolph. Îi dublase şi salariul, deşi Rudolph nu formulase nici o pretenţie, iar de Crăciun îi oferise o gratificaţie de trei mii de dolari. „Nu numai că modernizează magazinul, fusese auzit spunînd Calderwood (evident, nu în prezenţa lui Rudolph ), dar ticălosul ăsta mă modernizează şi pe mine. La urma urmelor, dacă te gîndeşti, de-aia am şi angajat un tînăr”.

O dată pe lună Rudolph lua masa la Calderwood în familie, într-un mediu de un puritarism rigid, unde fetele vorbeau numai dacă li se adresa cineva. Prudence, fiica cea mare (şi cea mai drăguţă dintre surori), îl rugase pe Rudolph să o însoţească la diferite întruniri dansante de la clubul local, iar Rudolph răspunsese cu amabilitate solicitării fetei. Cînd nu se mai afla sub ochii inchizitori ai tatălui, Prudence uita cu totul de manierele victoriene, dar Rudolph se purta cu multă

atenţie şi nu se atingea de ea. Nu voia să comită gafa atît de banală (şi de periculoasă) de a se căsători cu fiica patronului.

În clipa de faţă nu se gîndea la însurătoare; mai tîrziu, da. În urmă cu trei luni primise invitaţia la nunta lui Julie. Se mărita cu un băiat, Fitzgerald, din New York. Rudolph nu se dusese.

Îi trimisese o telegramă cu urări de bine şi felicitări şi îl podidiseră lacrimile cînd o scrisese. Se dispreţuise pentru slăbiciunea manifestată şi se cufundase cu şi mai multă ardoare în munca sa, reuşind aproape să o uite pe Julie.

235

Se purta la fel de prudent cu toate fetele din magazin. Cînd trecea prin faţa diverselor raioane îşi dădea seama că ele îl priveau galeş, că ar fi fost dispuse să flirteze şi să iasă la plimbare cu el. De pildă, domnişoara Sullivan, cea cu părul ca pana corbului, de la boutique; înalta şi mlădioasa domnişoară Brandywine de la secţia de tineret; sau domnişoara Soames, de la secţia de discuri, blondă, micuţă, cu pieptul plin, care se fîţîia în ritmul muzicii şi-i zîmbea cu prefăcută sfială

cînd el se abătea pe acolo; şi poate încă alte cinci-şase tinere fete. Îl tentau, fireşte, dar se împotrivea cu înverşunare ispitei, purtîndu-se la fel de politicos şi indiferent cu toate. La Calderwood nu se organizau petreceri, deci nu exista nici prilejul ca, la adăpostul unui pahar de băutură să se închege relaţii mai apropiate între cupluri. Noaptea petrecută cu Mary Jane şi telefonul rămas fără răspuns pe care îl dăduse din holul hotelului St. Moritz, îl oţeliseră împotriva dorinţelor. De un lucru însă nu se îndoia: data viitoare cînd o fată îi va cere să o ia în căsătorie, să fie al naibii dacă o va refuza!

Trecînd din nou prin faţa secţiei de muzică, îşi propuse să trimită o femeie mai vîrstnică şi serioasă care să-i sugereze, cu tact, domnişoarei Soames să poarte sutien sub pulover.

Tocmai inspecta planurile pentru organizarea vitrinelor pe luna martie, împreună cu Bergson, tînărul care le proiectase, cînd sună telefonul.

— Rudy, poţi să vii la mine pentru cîteva minute? Glasul lui Calderwood, lipsit de inflexiuni, nu trăda dispoziţia în care se afla.

— Vin numaidecît, domnule Calderwood, răspunse Rudolph. Îmi pare rău, îi spuse lui Bergson, aşezînd receptorul în furcă, o să amînăm un pic treaba asta. Rudolph îl descoperise pe Bergson la teatrul de vară de la Whitby unde acesta se ocupa de schiţarea şi realizarea decorurilor. Îi plăcuseră ideile tînărului şi, ca urmare, îi oferise postul de decorator de vitrine la Magazinul Calderwood, în timpul sezonului de iarnă. Pînă să apară în scenă Bergson, vitrinele erau aranjate fără nici o noimă şi prezentau un talmeş-balmeş de mărfuri, căci fiecare şef de departament se lupta să capete un spaţiu cît mai mare pe care îl folosea cum îl tăia capul, expunînd numai mărfuri din raionul său, fără să-i pese de celelalte sectoare. Bergson modificase total şi concepţia şi optica. Era un tip mărunţel, cu figura tristă, poate şi pentru faptul că nu reuşise să pătrundă în uniunea designer-ilor din New York. Ca recunoştiinţă pentru faptul că i se oferise de lucru în timpul sezonului de iarnă, Bergson îşi dădea toată silinţa şi îşi folosea tot talentul la îndeplinirea misiunii sale, valorificînd tot felul de resturi din diversele materiale necostisitoare ce prisoseau la teatrul de vară

şi ocupîndu-se personal de aspectul artistic al vitrinelor.

Planurile întinse pe biroul lui Rudolph se axau pe tema sosirii primăverii. Rudolph îşi exprimase deja părerea că vor fi cele mai reuşite şi „atrăgătoare” vitrine pe care le prezentase vreodată Magazinul Calderwood. Cu toată figura mohorîtă a tînărului, lui Rudolph îi plăceau mai mult orele petrecute lucrînd cu Bergson, decît timpul ce îl cheltuia cu şefii de raioane sau de la Departamentul de preţuri şi contabilitate. Evoluţia ideală a lucrurilor, gîndea Rudolph, nu îl va mai obliga să se ocupe de bilanţ sau de întocmirea inventarelor lunare.

Calderwood îl zări îndată pe Rudolph, prin uşa deschisă, şi îl chemă.

— Intră Rudy, şi închide uşa. Hîrtiile din plicul pe care i-l dăduse Rudolph cu o seară

înainte se aflau împrăştiate pe birou.

Rudolph se aşeză în faţa bătrînului de partea cealaltă a biroului şi aşteptă.

236

— Rudy, vorbi suspect de blînd Calderwood, eşti cel mai uluitor tînăr pe care l-am cunoscut vreodată.

Rudolph tăcu.