— Nu. Şi nici nu va afla.

— Mă copleşeşti. De-acum şi pînă în vecii vecilor voi înălţa cîntări de slavă în cinstea sclipitorului meu cumnăţel. Iar fiului meu o să-i spun: uită-te cu atenţie, băiete, la nobilul tău unchi şi ai să descoperi lucindu-i pe creştet nimbul sfinţeniei. Iisuse Cristoase, trebuie să existe ceva de băut în hotelul ăsta!

Rudolph scoase la iveală sticla de whisky. Cu toate glumele şi aparenta lui veselie, nu exista pe lume altcineva decît Willie care avea mai multă nevoie de o băutură întăritoare în clipa aceea.

Sorbi, cu sete, o jumătate de pahar.

—

Cine suportă cheltuielile pentru porcăria asta? întrebă el.

— Eu.

— Şi la cît se ridică ele? se mai interesă Willie.

— La cinci sute cincizeci de dolari, răspunse Rudolph.

— Ţi le furnizam eu la jumătate preţ, dacă apelai la mine. Să ţi-i înapoiez? întrebă Willie.

— Vezi-ţi de treabă. Tot nu ţi-am făcut nici un cadou cînd v-aţi căsătorit. Consideră-l ca dar de nuntă.

— E mai bun decît o tavă de argint, admise Willie. Mulţumescu-ţi ţie, cumnăţele. Mai e vreo rămăşiţă în sticluţa aia?

— Te sfătuiesc să fii treaz. Te aşteaptă o conversaţie cam dificilă. Totuşi Rudolph îi umplu paharul.

— Daa, îşi exprimă acordul Willie. Tristă a fost ziua pentru toţi cînd am oferit o sticlă de şampanie sorei tale la barul Algonquin. Tristă şi prost inspirată. Zîmbi vag. Dar în după-amiaza aceea o iubeam. O iubesc şi acuma şi iată unde am ajuns. Făcu un gest cu mîna spre coşul metalic în fundul căruia zăcea raportul făcut bucăţele. Ştii tu ce-i aia dragoste?

— Nu.

— Nici eu. Willie se sculă în picioare. Plec. Mulţumesc pentru discuţia atît de interesantă.

Ieşi fără să strîngă mîna lui Rudolph.

III

Nu îi venea să creadă că este chiar casa pe care o căuta. Se uită din nou la hîrtiuţa pe care i-o dăduse Rudolph ca să se convingă că nu greşise adresa. Locuinţa era tot la etaj, iar vecinătatea nu se prezenta mai grozavă decît cea de la Port Philip odinioară. Văzîndu-l pe Rudolph în camera luxoasă

291

de la Hotel Warwick şi ascultîndu-l cum vorbeşte ai fi crezut că se scaldă în bănet. Ei bine, dacă era adevărat că înoată în biştari, cu siguranţă că nu pe chirie îi irosea. Poate că o instalase pe bătrînă în şandramaua asta, iar el se lăfăia într-un alt apartament, scump, în alt cartier al oraşului. Ar fi fost în stare, ticălosul!

Thomas pătrunse în vestibulul dărăpănat. Numele Jordache se afla la una din sonerii. Apăsă

pe buton şi aşteptă, dar bîzîitul caracteristic, care anunţa descuierea uşii, întîrzia să se facă auzit. O

prevenise la telefon pe mama că soseşte astăzi, iar ea îi spusese că îl aşteaptă.

La început, Thomas intenţionase să se ducă duminică, dar trebuise să renunţe, căci Teresa începuse să plîngă cînd aflase despre intenţia lui. Duminica era ziua ei, spusese Teresa printre sughiţuri, şi nu voia să şi-o strice din cauza unei baborniţe care nu se sinchisise să trimită nici măcar o carte poştală cînd i se născuse nepoţelul. Pînă la urmă lăsaseră copilul în grija surorii ei, iar ei se duseseră la cinema pe Broadway, apoi la restaurantul „Toots Shore”. Aici un reporter sportiv îl recunoscuse pe Thomas, fapt ce o încîntase pe Teresa, aşa că pînă la urmă meritase să cheltuiască

cinci dolari pentru masa de la restaurant, îşi zise el.

Sună din nou, dar nu se produse nici o mişcare. Probabil că în ultima clipă Rudolph o chemase şi o luase la New York, ca să-i lustruiască pantofii sau pentru ceva asemănător, iar ea alergase bucuroasă, cu sufletul la gură, îşi zise Thomas cu ciudă. Se întoarse să plece, uşurat pe jumătate că nu va trebui să dea ochii cu ea. Nu avusese o idee prea grozavă venind aici. Aproape că

ieşise afară cînd auzi bîzîitul de la broască. Se înapoie, împinse uşa şi începu să urce scara.

Uşa de la primul palier se deschise şi în prag apăru ea. Îmbătrînise de ai fi zis că are cel puţin o sută de ani. O văzu făcînd doi paşi şi înţelese de ce trebuise să aştepte atît de mult pînă îi deschisese uşa. Aşa cum păşea îi trebuiseră, probabil, cinci minute ca să străbată camera. Plîngea şi deschisese larg braţele ca să-l primească la pieptul ei pe Thomas.

— Băiatul meu, băiatul meu, suspina ea, în timp ce braţele ei – două beţe subţiri – îl înlănţuiră pe Thomas. Credeam că n-o să te mai văd niciodată.

Thomas o sărută cu gingăşie pe obrajii care miroseau puternic a apă de colonie. Apoi o conduse, ţinînd-o strîns de talie, în apartament. Camera de zi era micuţă şi întunecoasă. Tom recunoscu vechea mobilă din locuinţa lor din strada Vanderhoff, care acuma ajunse într-o stare total precară. Prin uşa deschisă se uită în camera alăturată; mobilă puţină – o masă, un pat pentru o singură persoană – în schimb o mulţime de cărţi se aflau împrăştiate peste tot. Dacă a cumpărat atîtea cărţi, putea să-şi permită să cumpere şi mobilă nouă, gîndi Thomas.

— Stai jos, stai jos, îl pofti emoţionată mama, indicîndu-i unul din scaunele dărăpănate. Ce zi minunată! se entuziasmă ea. Avea glasul subţirel şi strident, din cauza anilor mulţi de plîns amar.

În picioarele-i groase, diforme, purta pantofi ortopedici, moi şi largi, de invalid. Se mişca aşa de greoi, încît credeai că şi le-a rupt într-un accident nenorocit, nu de mult. Arăţi splendid, absolut splendid, zise mama şi Thomas recunoscu cuvintele pe care ea le folosea împrumutîndu-le din romanul favorit, „Pe aripile vîntului”. Mi-a fost frică să nu-ţi fie zdrobită faţa, dar văd că arăţi frumos, băieţelul meu. Tu tragi spre familia mea, irlandeză, e clar lucrul acesta şi oricine te priveşte îşi dă seama. Nu ca ceilalţi doi! Se mişca încet, anevoios, prin faţa scaunului pe care şedea ţeapăn Thomas. Mama purta o rochie înflorată, largă, ce fîlfîia în jurul trupului ei firav. Picioarele groase, care ieşeau de sub fustă, păreau o greşeală inginerească sau nişte picioare de împrumut. Ce costum 292

frumos, zise ea admirativ, mîngîindu-i mîneca hainei gri. Mi-a fost teamă că încă umbli în pulover, dar astea-s straie de domn. Rîse veselă amintindu-şi amănunte romantice din copilăria lui. Ştiam că

Soarta nu poate fi atît de vitregă, să nu mă lase să-mi văd încă o dată copilul înainte de a-mi da duhul. Acum vreau să-mi văd şi nepoţelul. Sînt sigură că ai o poză de a lui la tine, în portofel. Toţi taţii sînt mîndri de primul lor băiat şi poartă fotografia lui cu ei.

Thomas scoase şi îi dădu fotografia copilului.

— Cum îl cheamă? întrebă mama.

— Wesley, răspunse Thomas.

— Wesley Pease, murmură ea. Frumos nume.

Thomas nu catadicsi să-i spună că pe băiat îl cheamă Wesley Jordache şi nici că o săptămînă

întreagă se ciondănise cu Teresa ca să o convingă să-i pună un nume mai puţin fantezist. Fără

succes însă, căci Teresa plînsese pînă cînd se dăduse bătut.

Mama se uită la poză cu ochii împăienjeniţi de lacrimi şi o sărută.

— Micuţul, frumosul, minunatul meu nepoţel, zise ea cu duioşie. Thomas nu îşi amintea ca mama să-l fi sărutat vreodată pe el, în copilărie. Trebuie să mă iei cu tine o dată, ca să-l văd, zise ea.

— Sigur.

— Cînd?

— Curînd după ce mă întorc din Anglia, promise Thomas.

— Din Anglia! De-abia ne-am regăsit şi te duci la capătul celălalt al lumii, se întristă ea.

— Numai pentru vreo două săptămîni, o linişti Thomas.

— Trebuie că o duci bine, dacă iţi poţi îngădui să petreci vacanţa în Anglia, comentă ea.