Trebuie să caut altceva, cu perspectivă pentru mine.
— M-am descurcat timp îndelungat fără tine, Rudy, şi aş putea şi în viitor, zise Calderwood.
— Desigur că puteţi, fu de acord Rudolph.
Calderwood privi morocănos hîrtiile de pe birou şi apucă una din grămadă, uitîndu-se la ea cu evidentă scîrbă.
— Un teatru, zise el furios. Mai avem unul în oraş.
— Îl dărîmă la anul, îi replică Rudolph.
— Le ştii pe toate, după cum văd. Se convenise să nu fie dat în vileag lucrul acesta pînă în iulie.
— Totdeauna se găseşte cineva care trăncăneşte, zise Rudolph.
— Aşa se pare. Şi cineva care trage cu urechea, nu-i aşa Rudy?
— Aşa e, domnule, zîmbi Rudolph. Pînă la urmă surîse şi Calderwood.
— Rudy vrea să facă repede carieră, zise el.
— Nu-i felul meu, o ştiţi prea bine, zise calm Rudolph.
— Da, ştiu, admise Calderwood. Îmi pare rău de ce am spus. Bine, du-te înapoi la treabă. O
să-ţi dau eu de veste. Rămase cu ochii aţintiţi pe hîrtii.
Rudy plecă. Porni să-şi facă rondul prin magazin, cu aerul său tineresc, zîmbind binevoitor ca totdeauna.
Rudolph susţinuse cu argumente pertinente fiecare punct al planului complex şi complicat prezentat lui Calderwood. Oraşul se dezvolta în direcţia lacului. Dar şi oraşul învecinat, Cedarton, legat de Whitby printr-o nouă şosea lungă de vreo cincisprezece kilometri, începea să se întindă tot spre lac.
În mai toate oraşele americane răsăreau centre comerciale în zonele suburbane, iar lumea se obişnuise să facă principalele tîrguieli la magazinele din aceste centre. Cei treizeci de acri ai lui Calderwood deţineau o poziţie strategică deosebit de favorabilă pentru crearea unei pieţe care ar fi absorbit comerţul ambelor oraşe, atrăgînd şi gospodarii claselor de mijloc ale căror case punctau malul lacului. Dacă nu făcea Calderwood primul pas, o altă persoană sau societate nu va rata prilejul şi în următorii doi sau trei ani nu numai că ar dobîndi profituri însemnate de pe urma lărgirii comerţului, dar ar afecta şi negoţul Magazinului Calderwood din Whitby, determinînd reducerea 238
cifrei de afaceri. În aceste condiţii interesul îl obliga pe Calderwood să preia iniţiativa, să nu permită unui concurent să-i submineze poziţiile, chiar dacă la început ar fi fost silit să facă unele concesii şi sacrificii.
În planurile sale, Rudolph pleda în favoarea înfiinţării unui restaurant select şi a unui teatru, pentru a stimula comerţul în timpul nopţii. Teatrul, menit să funcţioneze în sezonul estival, se putea transforma cu uşurinţă în cinematograf în restul anului. De asemenea, sugerase construirea unui cartier de locuinţe populare de-a lungul lacului, la preţuri accesibile şi propusese secarea terenurilor mlăştinoase, neproductive, de la capătul domeniului lui Calderwood, pentru a le folosi în scopul dezvoltării industriei uşoare.
Instruit de Johnny Heath, Rudolph expusese cu meticulozitate avantajele oferite de lege pentru o nouă întreprindere de genul celei propuse. Era convins că argumentele avansate în favoarea creării unei companii publice sub egida „Societăţii Calderwood” îl vor incita pe bătrîn. Valoarea reală a veniturilor asigurate de magazinul său, apoi de centrul proiectat şi realizat va menţine cursul acţiunilor la nivel ridicat. În felul acesta, la moartea lui Calderwood moştenitoarele acestuia – soţia şi fiicele – nu vor fi silite să lichideze afacerile la preţuri derizorii pentru a plăti taxele de succesiune, ci vor vinde un număr de acţiuni, păstrîndu-şi totuşi un pachet suficient pentru a le permite controlul societăţii. În cursul anului, timp în care scormonise şi studiase în amănunţime legile privind impozitele pe proprietăţile imobiliare, pentru a pune la punct planul de înfiinţare a societăţii, Rudolph se amuzase cu cinism descifrînd mecanismul de autoprotejare a banilor în sistemul american şi nu se sfiise – şi nici cugetul nu îl mustrase – când folosise aceste legi în favoarea proiectului său. Jocul îşi avea regulile sale şi nu trebuia decît să înveţe a le aplica în mod corect, pentru susţinerea propriilor interese.
Profesorul Denton îl aştepta la bar, agitat şi în mod evident stînjenit de mediul în care nimerise. Nici unul din clienţii localului nu părea să fi trecut nici măcar prin apropierea unui colegiu.
— Ce bine că ai venit, Jordache, îl întîmpină vorbind cu glas scăzut. Eşti amabil. Ce îţi pot oferi, eu am luat un bourbon.
— Nu beau în timpul zilei, răspunse Rudolph dar îndată regretă, căci cuvintele pe care le rostise puteau fi interpretate ca un reproş la adresa lui Denton, care bea la douăsprezece şi un sfert.
— Ai dreptate, îl aprobă profesorul, ai dreptate. De regulă nici eu nu beau pînă după
încheierea zilei de studiu, dar... Îl luă de braţ pe Rudolph. Nu vrei să ne aşezăm? Arătă cu mîna spre ultimul separeu din şirul celor care se afla în faţa barului. Lăsă nişte mărunţiş pe tejgheaua barului pentru băutura consumată, numărînd cu atenţie banii, apoi îl conduse pe Rudolph, ţinîndu-l în continuare de braţ. Se aşezară la masă, faţă în faţă şi, luînd listele slinoase, începură să le studieze.
— Eu iau o supă şi un hamburgher, se adresă Denton chelneriţei care venise la masa lor. Tu ce iei, Jordache?
— La fel, răspunse Rudolph.
Chelneriţa notă, cu opinteli, comanda pe carneţel, analfabetismul ei fiind, probabil, moştenire de familie. Era o femeie de vreo şaizeci de ani, cu părul cărunt, diformă, îmbrăcată într-o uniformă portocalie nepotrivit de drăguţă, cu şorţuleţ cochet, garnisit cu dantelă, plătind tribut – în pofida vîrstei – idealului american al tinereţii. Avea gleznele umflate şi plecă spre bucătărie 239
tîrşîindu-şi picioarele. Rudolph îşi aminti de visul nematerializat al mamei sale despre un restaurant micuţ, drăguţ, cu sfeşnice cu luminări pe fiecare masă. Ei bine, fusese scutită de uniforma portocalie!
— O duci bine, Jordache, zise Denton aplecîndu-se peste masă, cu ochii neliniştiţi, exagerat măriţi de lentilele groase cu rame de oţel. Făcu un gest nerăbdător cu mîna pentru a risipi o eventuală interpretare greşită a cuvintelor pe care le rostise. Am auzit, am aflat, din diferite surse, una din ele fiind chiar doamna Denton. E o clientă asiduă a magazinului pe care îi vizitează cam de trei ori pe săptămînă. Bănuiesc că ai văzut-o.
— Am întîlnit-o săptămînă trecută, confirmă Rudolph.
— Ea mi-a spus că magazinul prosperă, prosperă fără încetare, cu vigoare neabătută. Oraşul se dezvoltă şi are nevoie de tot mai multe lucruri noi. Iar oamenilor le place să tîrguiască, să
cheltuiască şi toţi par să aibă buzunarele doldora de bănet în ziua de azi. În afară de cadrele didactice de la colegii şi universităţi. Amintirea sărăciei sale îl făcu să-şi încreţească fruntea, cîteva secunde. Nu face nimic, n-am venit să mă plîng, conchise el. M-am convins că ai procedat bine, Jordache, neacceptînd postul care ţi se oferea la catedră. Lumea academică, continuă cu ciudă
Denton, dezbinată şi măcinată de intrigi, invidie, ingratitudine şi înşelătorie, te obligă să te porţi cu mare atenţie cu toţi colegii, parcă ai avea de-a face cu ouă crude. Cîinii se mănîncă între ei. Tot mai sus, tot mai sus!
— Nu e chiar aşa, vorbi moale Rudolph. Afacerile...
— Nu, sigur că nu, îl întrerupse Denton. Caracterul determină totul. Nu merită să propulsezi cu prea mare insistenţă o teorie, căci rişti să pierzi din vedere realitatea, viaţa aşa cum e ea. În sfîrşit, sînt foarte satisfăcut de succesul tău şi-s sigur că nu ai renunţat la principii.
Chelneriţa apăru cu supele. Denton răscoli zeama cu lingura.
— Da, continuă el, dacă ar fi să o iau de la început m-aş feri ca de ciumă de zidurile acoperite de iederă ale colegiului. Din cauza asta am devenit ceea ce sînt astăzi, un om cu orizont limitat, acrit, amărît. Într-un cuvînt: un ratat, un laş...
— Nu cred că meritaţi nici unul din aceste epitete, zise Rudolph surprins de vehemenţa cu care se autoflagela profesorul. Lui Rudolph i se păruse că Denton era totdeauna mulţumit de sine şi că îi făcea plăcere să-şi etaleze vederile despre ticăloşia economică în faţa unui auditoriu format din tineri captivaţi de teoriile lui.
— Trăiesc cu frica-n sîn şi tremur, zise Denton sorbind supa. Mi-e frică şi tremur.
