se înapoieze în sînul căminului, de la studio, ca să-ţi povestească ce minuni a grăit Sam Goldwin la prînz.

— Dacă vrei să ştii, chiar asta şi fac. Sînt parte din viaţa unui om pe care îl admir şi pe care îl pot ajuta. Găsesc că este mult mai bine aşa pentru mine decît atunci cînd îmi dădeam importanţă

şi în fond eram o mucoasă, mă regulam pe apucate, îmi apărea numele prin reviste şi trăiam cu un bărbat pe care trebuia să-l smulg cu forţa, de trei ori pe săptămînă, din faţa sticlei cu băutură.

307

— Aha, noua revoluţie feminină, zise cu falsă admiraţie Johnny. Biserica, copiii, bucătăria!

Iisuse, eşti ultima femeie de la care m-aş fi aşteptat...

— Elimină biserica şi ai să capeţi imaginea perfectă a vieţii mele, O.K.? Se ridică în picioare. Şi o să mă lipsesc de desert. Maeştrilor ăia, scunzi şi activi, ai ecranului argintiu le plac nevestele mlădioase.

— Gretchen! o chemă Johnny, în timp ce ea păşea cu hotărîre spre uşă.

Glasul său avea inflexiuni de naivă surprindere. I se întîmplase ceva nemaipomenit, fără

precedent, ceva de neimaginat, care nu se încadra în regulile jocurilor bine puse la punct şi pe care le respecta el. Gretchen ieşi vijelios din restaurant înainte ca vreunul din numeroşii chelneri să

apuce a-i deschide uşa.

Mergea repede spre Fifth Averiue; apoi, treptat, îşi încetini ritmul pe măsură ce i se potolea furia. Îşi zise că a fost o prostie din partea ei că s-a necăjit. Ce-i păsa ei de părerile lui Johnny Heath, de convingerea lui că ea îşi iroseşte viaţa!? Pretindea că îi place ceea ce el considera a fi o femeie liberă, pentru că în felul acesta el însuşi se considera liber şi neangajat. Fusese frustrat de banchetul la care rîvnise şi de aceea voia să o facă pe ea să plătească pentru eşecul suferit. Dar Johnny habar nu avea ce însemna pentru ea faptul că, trezindu-se dimineaţa, îl găsea pe Colin dormind lîngă ea.

Ea nu se considera liberă de bărbatul ei, Colin nu era liber de ea şi tocmai de aceea deveniseră fiinţe omeneşti mai bune, mai înţelegătoare şi mai vesele. Ce soi de aiureală credeau ei că e libertatea?

Se înapoie la hotel, urcă la ea şi ceru fetei de la centrala telefonică să facă legătura cu locuinţa ei din Beverly Hills. Erau orele opt seara la Los Angeles şi Colin trebuia să fi ajuns acasă

de-acuma. Simţea nevoia să-i audă vocea, deşi ştia că lui nu îi plăceau convorbirile telefonice şi de aceea, în majoritatea cazurilor adopta un ton acru, brusc, chiar şi cu ea, cînd se întîmpla să-l caute.

Dar nu răspunse nimeni, iar cînd telefonă la studio şi ceru sala de montaj, află că „domnul Burke plecase deja”.

Puse, încet, la loc, receptorul. Apoi se aşeză la masă, luă o foaie de hîrtie şi se apucă să scrie.

„Dragă Colin, începu ea, te-am căutat şi nu erai acasă şi nici la studio nu te-am găsit, iar eu sînt tristă pentru că un bărbat care mi-a fost cîndva amant a spus cîteva lucruri neadevărate, iar la New York e prea cald, iar Billy îşi iubeşte tatăl mai mult decît mă iubeşte pe mine şi sînt foarte nefericită

că nu ţi-am auzit măcar glasul căci trebuia să fi fost deja acasă, iar mie îmi trec prin cap lucruri urîte despre tine şi de aceea o să cobor la bar ca să beau un pahar, poate chiar două sau trei pahare, iar dacă cineva o să încerce să mă agaţe o să chem poliţia, dar nu ştiu cum o să pot trăi două săptămîni pînă să te văd din nou şi sper că nu ţi-am devenit nesuferită pentru că m-am arătat o îngîmfată de soiul celor care „le-ştiu-pe-toate” în chestiunea secvenţei cu oglinda, iar daca tu m-ai iertat, iar eu ţi-am promis să nu mă schimb şi nici să mă prefac sau să-mi ţin gura cu condiţia ca şi tu să făgăduieşti că nu o să te schimbi sau să te prefaci şi nici gura nu ai să o ţii închisă, iar gulerul cămăşii tale mi s-a părut cam ros, am observat lucrul acesta în drum spre aeroport, ceea ce înseamnă că sînt o gospodină groaznică, dar sînt gospodină, gospodină, gospodină, o femeie în casa ta, cea mai bună

profesie din lumea toată, iar dacă data viitoare cînd te-oi căuta nu te găsesc acasă, Dumnezeu ştie ce pedeapsă o să-i cer să pregătească pentru tine, te iubesc, G.”

308

Puse scrisoarea într-un plic de poştă-avion, fără să o recitească şi cobori în holul hotelului. Îl timbră şi îl introduse în cutie, stabilind legătura prin hîrtie, cerneală şi cursa aviatică de noapte cu centrul vieţii ei, la cinci mii de kilometri, de partea cealaltă a marelui continent. Apoi se duse la bar, bău două pahare de whisky, fără să-i vorbească barmanului; şi nimeni nu încercă să o agaţe. După

care urcă la ea, se dezbrăcă şi se culcă.

A doua zi dimineaţă o trezi telefonul.

— Venim să te luăm într-o jumătate de oră, o anunţă Willie. Noi am luat deja micul dejun.

Fostul soţ şi fostul aviator, Willie, conducea iute şi cu îndemînare maşina. Primele frunze ale copacilor începeau să ruginească, anunţînd toamna care îşi punea, încet-încet, pecetea pe frumoasele coline ale ţinutului New England. Se apropiau de şcoală. Willie purta ochelari, dar de asta data pentru a-şi proteja ochii de razele orbitoare ale soarelui, nu pentru a ascunde urmele lăsate de băutură. Mînuia sigur volanul, glasul îi suna ferm, nu flecărea aşa cum făcea în mod ipocrit după

o noapte pierduta, dedicată băuturii. Opri maşina de două ori pentru că Billy avea rău de maşina şi îi venea să vomite. Altminteri călătoria decurse plăcut. Cine îi vedea în maşina nouă, sclipitoare, trecînd în viteză, rămînea cu impresia ca sînt o tînără şi prezentabilă familie tipic americană, destul de înstărită, care călătorea prin cel mai verde peisaj ai Americii, într-o zi însorită de septembrie.

Clădirile şcolii, împrăştiate printre copaci şi terenuri de sport, erau construite în stil colonial, din cărămidă roşie în cea mai mare parte, cu coloane albe ici-colo. Cîteva vile de lemn, ce serveau drept dormitoare pentru elevi, împestriţau campus-ul şcolii. În timp ce se îndreptau spre clădirea centrală, Willie zise:

— Billy, te înscrii la un club rural.

Parcară maşina şi urcară treptele care duceau într-o sala mare, dominată de forfota părinţilor şi elevilor. O doamnă zîmbitoare, între două vîrste, se afla în spatele biroului amenajat pentru înscrierea noilor elevi. Le strînse mîna, îi asigură că se bucură văzîndu-i-”E o zi frumoasă, nu-i aşa?” – îi dădu lui Billy o insignă colorată ca să o puna la reverul hainei şi strigă: „David Crawford!” către un grup de băieţi mai vîrstnici, purtători şi ei de insigne de diferite culori. Un lungan cu ochelari răspunse la apel şi veni repede la birou. Femeia între două vîrste făcu prezentările, apoi zise:

— William, acesta-i David. El te va ajuta să te instalezi. Daca vei avea vreo problemă, astăzi sau în cursul anului, te duci direct la el şi îl pisălogeşti pînă ţi-o rezolvă.

— E-n regulă, William, zise David. Vorbea plin de convingere şi de simţul răspunderii, cu glasul unui elev matur de clasa a şasea. Sînt la dispoziţia ta. Unde-ţi sînt lucrurile? Te conduc la camera care ţi-a fost repartizată.

O luă înainte şi ieşi din clădire, pe cînd doamna între două vîrste zîmbea deja în spatele lui la un alt trio de familie care se prezentase la biroul ei.

— William, murmură Gretchen, în timp ce îi urma pe cei doi băieţi. O clipă nu am înţeles cui i se adresa.

— E semn bun, fu de părere Willie. Cînd m-am dus eu la şcoala toata lumea ne chema pe numele de familie. Ne pregăteau pentru armată.

309

Crawford insistă să ducă el sacoşa lui Billy şi cu toţii împreună traversară campus-ul îndreptîndu-se spre o clădire din cărămidă, cu trei etaje, în mod evident mai nouă decît majoritatea celor din jur.

— Sala Silitoe, explică Crawford în timp ce păşeau înăuntru. Camera ta este la etajul al treilea, William.

De cum intrară zăriră o placă fixată de perete informînd că dormitorul era donaţia lui Robert Silitoe, tatăl locotenentului Robert Silitoe Jr., contingentul 1938, căzut la datorie în serviciul patriei la 6 august 1944.

Gretchen se întristă citind cele scrise pe placă. Dar pe cînd urca scările, în urma lui Crawford şi Billy, auzi din camerele ocupate voci tinere de băieţi cîntînd cu voioşie şi mai multe orchestre de jaz care îşi bubuiau bateriile din discuri de gramofon – şi prinse inimă.

Camera repartizată lui Billy nu era mare, dar în ea încăpuseră două paturi, două mese mici şi două dulapuri de haine. Sub unul din paturi se vedea cufăraşul pe care îl expediaseră înainte, cu lucrurile lui Billy. Un alt cufăr mic, cu o etichetă pe care scria Fournier, se afla lîngă fereastră.

— Colegul tău de cameră a sosit deja, îl informă Crawford. L-ai întîlnit?

— Nu, răspunse Billy.

Părea abătut, cum nu îi stătea în fire. Gretchen nădăjduia din inimă că Fournier, cine o fi el, nu era un pederast, bătăuş sau fumător de marijuana. Brusc se simţi vlăguită: scăpa din mîini controlul vieţii băiatului.

— O să-l vezi curînd. Din clipă în clipă o să auzim clopotul care ne cheamă la masă, spuse Crawford. Se întoarse, zîmbind cu importanţa omului matur conştient de răspunderile sale, şi adăugă: Desigur şi părinţii sînt invitaţi, doamnă Abbott.

Gretchen surprinse privirea lui Billy implorînd-o limpede: „Nu acuma, te rog!” şi reuşi, în uitima clipă, să-şi înfrîneze pornirea instinctivă de a interveni, înainte de a fi rostit vreun cuvînt.

Billy avea timp destul să explice, la momentul potrivit, că tatăl său era Abbott, dar pe mama sa o chema Burke. Însă nu chiar din prima zi.

— Mulţumesc, David, zise ea, iar glasul suna şovăitor chiar şi urechilor sale. Se uită la Willie care dădea din cap. E foarte amabil din partea şcolii că ne-a invitat la masă.

Crawford Seu un gest spre pat.

— Te sfătuiesc să te acoperi cu trei pături, zise el. Nopţile-s teribil de reci, iar administraţia dă dovadă de zgîrcenie spartană cînd e vorba de căldură. Socotesc, probabil, că frigul contribuie la formarea caracterelor noastre.