— Îţi trimit chiar astăzi păturile, de la New York, zise Gretchen. Apoi, întorcîndu-se spre Willie: Cît despre masă...

— Dar nu ţi-e foame, nu-i aşa, dragă? Vocea lui Willie era rugătoare, iar Gretchen pricepu că ultimul lucru pe care l-ar fi dorit el era să ia prînzul în sala de mese a unei şcoli, fără un pahar de băutură în faţă.

— Nu prea, confirmă ea. Lui Gretchen îi era milă de el.

— Oricum, trebuie să fiu înapoi în oraş înainte de patru. Am o întîlnire foarte... Glasul său tărăgănat nu suna convingător.

Se auzi dangătul clopotului chemîndu-i la masă, iar Crawford zise:

310

— Iată că ne cheamă. Sala de mese se află chiar în spatele biroului unde ai fost înregistrat, William. Acum vă rog să mă scuzaţi, mă duc să mă spăl. Şi nu uita, cînd ai nevoie de ceva...

Plecă. În sacoul său multicolor, de sport, încălţat cu pantofi albi, uzaţi, susţinut de experienţa anilor de şcoală, păşea mîndru, ca un adevărat bărbat. Ieşi pe coridorul ce răsuna încă de ritmurile asurzitoare ale melodiilor de jaz care se revărsau din trei gramofoane diferite, dominate de vaierele triste şi frenetice ale lui Elvis Presley.

— Ei bine, pare să fie un băiat foarte amabil, nu-i aşa? îşi exprimă părerea Gretchen.

— Să vedem cum o să se poarte cînd nu o să fiţi aici, răspunse sceptic Billy, şi adăugă: O să

vă scriu.

— Cred că mai bine te duci la masă, îl îndemnă Willie.

Gretchen îşi dădea seama că lui Willie îi crăpa buza după un pahar de whisky, primul pahar din ziua aceea. Se comportase foarte decent, neoprind maşina la nici una din cîrciumile întîlnite în drumul lor spre şcoală şi fusese un părinte corect toată dimineaţa. Merita un martini.

— Te însoţim la sala de mese, îi zise Gretchen lui Billy. Ar fi vrut să plîngă dar, fireşte, nu putea face lucrul acesta în prezenţa băiatului. Privi zăpăcită în jur, prin cameră. După ce tu şi colegul tău o să împodobiţi un pic pereţii, o să arate foarte drăguţ. Şi aveţi şi o privelişte frumoasă

de la fereastră.

Porni brusc spre ieşire, urmată de Willie şi Billy. Străbătură campus-ul în direcţie inversă, împreună cu alte grupuri, îndreptîndu-se spre clădirea principală. Gretchen se opri la oarecare distanţă de treptele care duceau la sala de mese. Sosise clipa despărţirii, dar ea nu vroia să-şi ia rămas bun în faţa scării, înconjurată de cetele de elevi şi părinţi.

— Ei bine, zise ea, ne putem lua rămas bun chiar aici.

Billy o îmbrăţişă şi o sărută, cam brusc, apoi scutură mîna tatălui.

— Mulţumesc că m-aţi adus cu maşina, le zise cu glas inexpresiv.

Se întoarse şi, cu ochii uscaţi, plecă fără să se grăbească spre trepte, alăturîndu-se şuvoiului de băieţi, o siluetă adolescentină, subţire, legănîndu-se, care se pierdea, se despărţea irevocabil de ei pentru a se încadra în noua societate unde înmugureau şi se plămădeau bărbaţii, unde glasurile duioase ale mamelor – care îi legănaseră şi îi alintaseră cu dragoste sau îi dojeniseră părinteşte – nu se mai auzeau şi nu se vor mai auzi niciodată, decît – poate – foarte vag.

Prin sita lacrimilor, Gretchen îl urmări cum dispare printre coloanele albe, prin uşa deschisă, topindu-se în penumbra sălii, la adăpost de strălucirea soarelui. Willie o luă de talie şi, recunoscători şi reconfortaţi de apropierea trupurilor lor, porniră amîndoi spre locul de parcare.

Maşina rulă pe aleile şerpuitoare din campus, apoi pe drumul umbros, străjuit de copacii înşiraţi de-a lungul terenurilor de sport, pustii acum, fără atleţi, fără portari care să apere buturile, cu pistele tăcute.

Gretchen şedea în faţă şi privea fix înainte. Auzi un sunet curios din partea unde se afla Willie, care trase maşina şi o opri sub un copac. Plîngea în hohote. Gretchen nu se mai putu stăpîni.

Se agăţă de el şi, aşa, strîns îmbrăţişaţi, plînseră, şi iar plînseră, pentru Billy, pentru viaţa care i se profila în faţă, pentru Robert Silitoe Jr., pentru ei înşişi, pentru iubire, pentru doamna Abbott, pentru doamna Burke, pentru tot whisky-ul, toate greşelile lor, pentru viaţa neîmplinită rămasă în urmă.

311

— Nu vă uitaţi la mine, nu-mi acordaţi atenţie, îi spunea lui Rudolph fata cu aparatul de fotografiat.

Gretchen şi Johnny coborîseră din maşină şi traversau terenul de parcare, îndreptîndu-se spre Rudolph care se afla exact sub firma uriaşă cu numele lui Calderwood ce se profila pe albastrul cerului de septembrie. Era ziua inaugurării noului centru comercial de la periferia nordică a oraşului Port Philip, o zonă pe care Gretchen o cunoştea bine căci se afla pe drumul ce ducea spre proprietatea lui Boylan, la cîţiva kilometri mai încolo. Rataseră ceremonia inaugurală, pentru că

Johnny nu se putuse desprinde de biroul său pînă la ora prînzului. Johnny se scuzase pentru întîrziere, după cum îi ceruse iertare şi pentru conversaţia pe care o avuseseră la cină, cu două seri în urmă. Astfel călătoria se desfăşurase într-o atmosferă prietenească. El trăncănise mai tot timpul, dar nu despre sine sau Gretchen vorbise. Explicase pe îndelete, cu sinceră admiraţie, mecanica dezvoltării şi creşterii lui Rudolph ca întreprinzător şi manager. Conform aprecierii sale, Rudolph sesiza şi înţelegea complexitatea business-ului modern mai bine decît orice alt bărbat de vîrsta lui, pe care îl întîlnise Johnny vreodată. Se strădui apoi să-i explice ce lovitură formidabilă dăduse Rudolph anul trecut cînd îl convinsese pe bătrînul Calder-wood să cumpere o firmă care înregistrase pierderi de două milioane de dolari în ultimii trei ani. La acest punct însă Gretchen îi mărturisi că

aceste combinaţii depăşesc puterea ei de înţelegere şi îl asigură că acceptă pe cuvînt opinia lui despre Rudolph.

Cînd ajunseră în apropierea lui Rudolph, care nota ceva pe un carnet cu suport, fata cu aparatul stătea ghemuită cîţiva metri în faţa lui pentru a-l surprinde în imagine cu firma Calderwood în spate. Rudolph zîmbi larg cînd îi zări şi se grăbi să le iasă în întîmpinare. Acest tînăr om de afaceri care mînuia milioane, jongla cu acţiuni de bursă şi îşi asuma riscuri cu capitalurile, îi apărea lui Gretchen ca fiind, pur şi simplu, fratele ei, un tînăr chipeş, bronzat, purtînd un costum cu tăietură

impecabilă, fără a fi stridentă. Din nou o frapă deosebirea dintre fratele şi soţul ei. Din tot ce îi spusese Johnny, Gretchen dedusese că Rudolph era mult mai bogat decît Colin şi că deţinea o influenţă infinit mai reală asupra unui număr mai mare de oameni, totuşi nimeni, nici chiar mama lui, nu îl putea învinui pe Colin de modestie. Colin se detaşa de ceilalţi prin aroganţă, prin tonul poruncitor, gata să se ia la harţă, făcîndu-şi întruna duşmani. Rudolph însă se amesteca dezinvolt printre oameni, afabil, curtenitor, sigur că va cîştiga prieteni.

— E bine, zise fata care, ghemuită, făcea clişeu după clişeu. E foarte bine.

— Dă-mi voie să ţi-o prezint pe sora mea, doamna Burke, zise Rudolph. Iar acesta e asociatul meu, domnul Heath. Domnişoara... domnişoara... îmi pare nespus de rău...

— Prescott, zise fata. Puteţi să-mi spuneţi Jean. Vă rog să nu vă faceţi probleme pentru mine. Se ridică în picioare şi zîmbi sfios. Era o fată mărunţică, cu părul lung, lins, castaniu, prins cu o fundă la ceafă. Avea pistrui, nu era machiată şi se mişca agil în pofida celor trei aparate care îi atîrnau de gît şi a sacoşei, grea de filme, cu cureaua petrecută după umăr.

— Vino, zise Rudolph, să-ţi arăt ce este pe aici. Iar dacă îl întîlnim pe bătrînul Calderwood, să te prefaci extaziată. Pretutindeni, bărbaţi şi femei îl opreau pe Rudolph ca să-i spună cuvinte de laudă şi ca să exprime admiraţia pentru contribuţia sa la dezvoltarea oraşului. În timp ce aparatul 312

domnişoarei Prescott nu contenea să ţăcăne, Rudolph surîdea cu modestie, îşi exprima bucuria că

invitaţilor le făcea plăcere ceea ce vedeau, amintindu-şi un număr impresionant de nume.

Gretchen nu întîlni printre cei veniţi să ureze succes lui Rudolph pe nici una din colegele ei de şcoală şi nici pe fetele cu care lucrase la Boylan. În schimb se părea că toţi foştii colegi de liceu ai lui Rudolph se grăbiseră să vadă cu ochii lor reuşita vechiului lor prieten şi îl felicitau unii cu sinceritate, alţii cu nedisimulată invidie. Printr-un efect curios al timpului, bărbaţii care se prezentau cu soţiile lor şi îi spuneau lui Rudolph: „Îţi aduci aminte? Am absolvit şcoala împreună”, arătau cu toţii mai bătrîni, mai graşi, mai domoli decît fratele ei necăsătorit şi nesupus obligaţiilor. Succesul îl transferase într-o altă generaţie, mai suplă, mai agilă. Şi Colin, îşi dădu seama Gretchen, părea mult mai tînăr decît era în realitate.

— S-ar părea că tot oraşul şi-a dat întîlnire astăzi la această festivitate, zise Gretchen.

— Aproape tot oraşul, fu de acord Rudolph. Ba am auzit că şi Teddy Boylan ar fi apărut pe aici. Probabil că o să dăm peste el undeva. Rudolph o privi cu atenţie pe Gretchen.

— Teddy Boylan? se miră ea sincer. Mai trăieşte?

— Aşa se zvoneşte, confirmă Rudolph. Nici eu nu l-am văzut de mult timp.

O oarecare răceală se aşternu cîteva clipe între ei. Făcură cîţiva paşi.

— Aşteaptă-mă puţin, se scuză Rudolph. Vreau să-i spun cîteva cuvinte şefului de orchestră.

Nu cîntă destul, după standardele clasice.

— Ţine absolut totul sub control, nu-i aşa? se adresă Gretchen lui Johnny în timp ce Rudolph se îndrepta spre estrada orchestrei.

După cîteva minute orchestra începu să cînte cu antren „Au revenit zilele fericite”. O

pereche se ţinea după Rudolph, cînd se înapoie, o blondă zveltă, foarte drăguţă, într-o rochie de in imaculată, apretată, însoţită de un bărbat transpirat, ceva mai în vîrstă decît Rudolph, cu început de chelie, îmbrăcat într-un costum cam mototolit. Gretchen avea convingerea că îl mai văzuse undeva, dar nu îşi amintea unde.

— Iat-o pe Virginia Calderwood, Gretchen, o prezentă Rudolph pe fată. Fiica cea mai mică

a boss-ului. I-am vorbit lui Gretchen despre tine, o asigură el pe fată.