— Voi fi la birou marţi dimineaţa. Nu putem amîna întrevederea noastră pînă atunci?

întrebă Rudolph.

323

— Nu, nu se poate, răspunse tăios bătrînul. Şi nu la birou vreau sa discut cu tine, vreau să

vii aici, acasă. Glasul lui suna acum aspru, încordat. Te aştept mîine seară după cină, Rudy, încheie el.

— Da, domnule Calderwood, răspunse supus Rudolph.

Auzi imediat zgomotul receptorului pus în furcă. Calderwood întrerupsese fără să spună la revedere. Rudolph se încruntă la telefon. Cumparase două bilete la stadion chiar pentru duminică

după amiaza, la un meci de fotbal în cadrul căruia urma să evolueze echipa Giants.

Or convocarea sa de către Calderwood însemna că va rata meciul. Jean avusese în Michigan un prieten chiar la echipa respectivă şi cunoştea surprinzător de multe detalii în legătură cu fotbalul.

De aceea Rudolph considera totdeauna plăcut şi amuzant să se ducă împreună cu ea la meci De ce, oare, nu se potolea bătrînul, de ce nu aştepta în linişte sa dea ortul popii? Telefonul sună din nou, iar centralista îi făcu legătura cu Gretchen. De cînd murise Burke glasul ei nu mai era acelaşi, ceva parcă se schimbase, îi lipsea acea precizie, acea ardoare, acel ton melodios care constituiau caracteristica aparte a vocii ei încă de cînd era fată tînără. Acum se ghicea după ton că se bucura sincer, ca un bolnav care primea vizita cuiva aşteptat la patul său de suferinţă de la spital. Îi spuse lui Rudolph ca se simţea bine, că se ocupa de cercetarea şi sortarea hîrtiilor lui Colin, ca raspundea scrisorilor de condoleanţe care continuau să sosească şuvoi şi că discuta cu avocaţii problemele legate de proprietatea lăsată de soţul ei. Îi mulţumi pentru cecul pe care Rudolph i-l trimisese cu o săptămînă în urma şi îi promise că, după ce va fi reglementat litigiul privind proprietatea, îi va înapoia toţi banii primiţi de la el.

— O, Gretchen, să nu-ţi faci probleme, te rog. Nu ai nimic de înapoiat, zise Rudolph.

Gretchen ignoră cuvintele fratelui ei.

— Îmi pare bine că m-ai sunat, zise ea, altminteri îmi propusesem să te chem eu. Vreau să-mi faci un serviciu.

— Despre ce este vorba? întrebă Rudolph. Apoi zise: Aşteaptă o clipă, sună cineva la interfon, de jos. Se duse repede şi apăsă pe buton.

— Domnişoara Prescott aşteaptă la intrare, domnule Jordache. Era portarul care în felul său îl proteja pe Rudolph.

— Spune-i să urce, te rog, zise Rudolph şi se înapoie la telefon. Îmi pare rău, se scuză el.

Ce spuneai?

— Am primit ieri o scrisoare de la Billy, trimisă de la şcoală, începu Gretchen să-i explice, şi nu îmi place tonul. Nu poţi trage o concluzie citind-o, aşa-i felul lui, nu spune niciodată clar ce are pe suflet. Am însă senzaţia că e disperat. Ai putea să-ţi faci timp şi să te duci la el, să vezi ce nu e în regulă?

Rudolph ezită. Se îndoia că băiatul ţinea destul de mult la el pentru a-şi deschide inima şi îi era teamă că, ducîndu-se la el la şcoală, mai mult va strica decît va drege.

— Sigur că mă duc, dacă vrei tu, răspunse el în cele din urmă. Nu crezi însă că ar fi mai bine dacă s-ar duce taică-său?

— Nu, respinse cu hotărîre Gretchen. E total nepriceput. Dacă e vorba ca cineva să facă o gafă, apoi el este acela.

324

— Aşteaptă puţin, Gretchen, sună cineva la uşă, se întrerupse din nou Rudolph. Se duse în grabă la uşă, o deschise, lăsînd-o pe Jean să intre. Vorbesc la telefon, îi explică el şi luă repede receptorul. Am venit, Gretchen. Rudolph pronunţă dinadins numele surorii sale ca nu cumva ea să

creadă că vorbea cu cine ştie cine. Uite ce o să fac, mîine dimineaţă mă duc cu maşina şi îl iau pe Billy cu mine să mîncăm în oraş. O să aflu despre ce e vorba.

— Îmi pare rău că te deranjez, dar scrisoarea mi s-a părut tare sumbră, se scuză Gretchen.

— Probabil că nu e nimic serios, se strădui Rudolph să o liniştească. O fi ieşit al doilea la vreun concurs sportiv sau o fi dat chix la algebră sau ceva asemănător, ştii cum sînt copiii.

— Nu, nu e genul lui Billy. Îţi spun eu, e deznădăjduit, parcă e gata să izbucnească în lacrimi.

— Te chem mîine seară, după ce mă întîlnesc cu el. Ai să fii acasă mîine seară? întreabă

Rudolph.

— O să aştept telefonul tău, răspunse Gretchen.

Rudolph puse încet receptorul la loc. Se gîndea la sora sa care rămăsese singură şi aştepta telefonul lui în casa aceea izolată de pe vîrful muntelui, cu vedere şi spre oraş şi spre mare, răscolind şi cercetînd hîrtiile soţului ei. Rudolph îşi propuse să amîne pe a doua zi grijile legate de Gretchen. Zîmbi spre Jean care şedea cuminte pe un scaun cu spătar drept, cu ciorapi roşii de lînă şi mocasini în picioare, cu părul lucios pieptănat lins şi strîns la ceafă cu o panglică neagră de catifea şi lăsat apoi să coboare pe spate. Chipul ei părea, ca totdeauna, al unei şcolăriţe. Trupul mlădios, atît de drag lui, se pierdea într-o haină largă din păr de cămilă. Avea douăzeci şi patru de arti însă

uneori, ca de pildă în clipa aceasta, nu îi dădeai mai mult de şaisprezece.

Pornise la treabă dis-de-dimineaţă şi de aceea fata venise cu aparatele şi tot echipamentul pe care îl lepădase neglijent, pe jos, la intrarea principală.

— Arăţi ca o fetiţă care aşteaptă să i se ofere un pahar cu lapte şi prăjiturele, zise Rudolph.

— Mai bine îmi oferi ceva de băut, replică ea. Bat străzile de la ora şapte dimineaţa. Nu pune multă apă, te rog.

În timp ce ea sorbea bourbon-ul, el cercetă lista galeriilor de artă din Sunday Times. De obicei, cînd Rudolph era liber sîmbăta, colindau galeriile de artă din New York. Ea lucra ca fotograf independent, neangajat la vreo publicaţie, iar majoritatea comenzilor le obţinea de la reviste de artă

şi editori de cataloage.

— Pune-ţi pantofi comozi, îl sfătui ea, ne aşteaptă o după-amiază lungă. Timbrul vocii ei era grav, cu tonuri înăbuşite, surprinzător pentru o fată aşa de micuţă.

— Oriunde te duci, eu te urmez, răspunse Rudolph.

Tocmai se îndreptau spre uşă cînd începu să sune telefonul.

— Lasă-l să sune, zise el. Să plecăm. Dar ea se opri în prag.

— Cum, se minună Jean, vrei să spui că poţi auzi sunînd telefonul şi să nu răspunzi?

— Ba bine că nu, răspunse Rudolph.

— Eu nu-s în stare de aşa ceva, recunoscu Jean. S-ar putea să fie ceva minunat.

— Mie nu mi s-a întîmplat niciodată ceva minunat de pe urma telefonului. Să plecăm de aici, insistă Rudolph.

— Nu. Vreau să răspunzi. Dacă nu, o să te cicălesc tot timpul.

325

— Nu, nu vreau!

— Mă superi. Răspund eu. Se înapoie în cameră.

— Bine, bine, cedă el. O dădu la o parte şi ridică receptorul.