Ajunseră pe strada lor, în siguranţă. Gretchen îl lăsă pe Billy să vină singur în urma ei, legănîndu-se pe pietrele dizlocate din pavaj. Cînd se apropiară de casa din gresie unde locuiau, îi zăriră pe Rudolph şi pe Johnny Heath. Se sprijineau de un stîlp de la intrare şi fiecare ţinea în mînă
o pungă de hîrtie cu cîte o sticlă în ea. Atunci cînd plecase după Billy, Gretchen îşi pusese o basma şi un pardesiu vechi şi nu îşi bătuse capul ca să-şi schimbe pantalonii pe care îi purta cînd trebăluia prin casă. Se simţea prost lîngă cei doi tineri înbrăcaţi ca nişte oameni de afaceri serioşi, purtînd chiar şi pălării.
Se obişnuise cu desele vizite pe care Rudolph le făcea la New York. În ultimele şase luni venise de două-trei ori pe săptămînă, în hainele sale de tînăr businessman. Între Calderwood şi agenţia de bursă unde lucra Johnny Heath se stabiliseră legături de afaceri despre care Rudolph, văzînd curiozitatea manifestată de sora sa, îi dăduse o sumă de lămuriri şi amănunte, a căror esenţă
însă Gretchen nu reuşise să o pătrundă. Era vorba de înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni numită
„întreprinderea D.C.” după iniţialele lui Duncan Calderwood, care se presupunea că îl va îmbogăţi pe Rudolph, permiţîndu-i să se desprindă de magazin şi, în cele din urmă, să evadeze din Whitby cel puţin cîte o jumătate de an. Rudolph o rugase deja pe sora sa să caute pentru el un mic apartament mobilat la New York.
Tinerii păreau bine dispuşi, lăsînd impresia că băusera deja citeva pahare. Gîturile aurite ale sticlelor care se proţăpeau din pungile cafenii dovedeau că ele conţineau şampanie.
— Salut, băieţi. De ce nu m-aţi prevenit că veniţi? întrebă Gretchen.
— Nu ştiam că o să venim. E vorba de un eveniment neaşteptat, răspunse Rudolph sărutînd-o pe obraz. Nu băuse, constată Gretchen. Salut, Billy, se adresă Rudolph nepoţelului.
— Salut, răspunse nepăsător acesta.
Relaţiile dintre unchi şi nepot erau cam indiferente. Billy îi spunea Rudy unchiului. Din cînd în cînd Gretchen încerca să-l convingă pe băiat să-i spună „unchiule Rudolph”, dar Willie ţinea partea băiatului, spumnd: „Formule învechite, obiceiuri demodate. Nu-l învăţa pe băiat să fie ipocrit.”
— Haideţi sus, îi chemă Gretchen, să desfundăm sticlele. O dezordine cumplită domnea în camera de zi pe care Gretchen o transformase în încăpere de lucru după ce îi cedase complet lui Billy odaia de sus. Ciornele a două articole, pe care trebuia să le definitiveze pîna la întîi ale lunii, cărţi, notiţe, bucăţele de hîrtie erau împrăştiate pretutindeni, pe masă, pe birou şi chiar pe canapea.
Gretchen nu ştia să lucreze organizat, iar unele încercări sporadice de a face ordine eşuau lamentabil, încheindu-se într-un haos şi mai mare. Cînd lucra, fuma ţigară după ţigară, iar scrumierele pline de mucuri zăceau cu nemiluita prin toate colţurile. Willie, care nu strălucea nici el prin disciplină, se plîngea din cînd în cînd, zicînd: „Asta nu mai e locuinţă, e sediul blestemat al unui ziar mărunt.”
Gretchen surprinse privirea critică, rapidă, pe care fratele său o aruncase prin cameră. O
judeca, oare, comparînd-o cu fata pedantă şi meticuloasă care fusese ea la nouăsprezece ani? O
scînteie ameninţa să aţîţe în ea mînia nejustificată faţă de hainele bine călcate ale fratelui său şi faţă
de întreaga lui ţinută impecabilă. Nu uita, frăţioare, că eu muncesc ca să-mi cîştig pîinea, îi zise ea în gînd.
257
— Billy, zise Gretchen agăţînd în cuier pardesiul şi baticul cu o grijă elaborată ce contrasta cu harababura din cameră, du-te sus şi fă-ţi lecţiile.
— O, mamă, se smiorcăi Billy mai mult din obişnuinţă decît din dorinţa de a rămîne jos, cu ei.
— Du-te, Billy.
Billy plecă bucuros, prefăcîndu-se însă că e nemulţumit.
— Ce sărbătorim? întrebă Gretchen scoţînd la iveală trei pahare, în timp ce Rudolph se necăjea cu dopul sticlei de şampanie.
— Am făcut-o şi pe-asta, în cele din urmă, răspunse el. Astăzi a avut loc semnarea ultimelor documente. De-acuma vom putea bea şampanie toată viaţa, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prînz şi seara. Dopul sări, şampania ţîşni, iar Rudolph lăsă spuma să-i inunde mîinile în timp ce umplea paharele.
— Splendid, zise Gretchen automat. Totuşi nu reuşea să înţeleagă pasiunea pentru afaceri a fratelui său.
Ciocniră paharele.
— Pentru „întreprinderile D.C.” şi pentru preşedintele Consiliului de Administraţie, toastă
Johnny. Cel mai nou magnat al finanţelor.
Bărbaţii rîseră, cam nervos. Gretchen avea impresia că în faţa ei se află doi tineri care au supravieţuit unui accident şi care se felicitau reciproc, aproape isteric, pentru că scăpaseră teferi.
Oare ce se petrece în birourile acelea din centrul oraşului? se întreba ea.
Rudolph nu stătea locului. Se plimba agitat prin cameră, deschidea o carte, arunca o privire fugară pe vălmăşagul hîrtiilor de pe birou, răsfoia cîte un ziar. Părea obosit, nervos, ochii îi străluceau, iar obrajii i se scofîlciseră. În contrast cu el, Johnny, cu faţa lui bucălată, părea netulburat, iar după ce luase paharul în mînă arăta perfect stăpîn pe sine, ba chiar puţin somnoros.
Mai obişnuit decît prietenul său cu lumea finanţelor şi cu manevrarea sumelor mari de bani, el era pregătit să înfrunte surprizele norocului sau loviturile ghinionului.
Rudolph deschise radioul. Armonia maiestuoasă a primelor acorduri ale „Imperialului” se revărsă valuri-valuri în cameră.
— Ia te uită ce muzică potrivită, zise Rudolph privind satisfăcut spre Johnny. Muzică
pentru milioane!
— Terminaţi o dată, băieţi, interveni Gretchen exasperată. Mă faceţi să mă simt ca o sărăntoacă.
— Dacă Willie are minte, zise Johnny, o să cerşească, o să împrumute ori o să fure ca să
facă rost de biştari şi să-i investească, depunîndu-i la parterul „întreprinderii D.C.”. O spun cu toată
seriozitatea. Creşterea valorii chestiilor astea nu are limite.
— Willie e prea mîndru ca să cerşească, e prea bine cunoscut ca să-i dea cineva bani cu împrumut şi-i prea fricos ca să fure, zise Gretchen.
— Bagă de seamă, vorbeşti despre prietenul meu, se prefăcu şocat Johny.
