— Ce după-amiază păcătoasă, zise Rudolph amărît.

— Cu asta cred că am pus capăt problemei. Jean se sculă în picioare şi aşeză cu grijă

paharul pe masă. Adio film, pe astă seară.

Rudolph o privea cum îşi punea paltonul. Dacă pleacă acum, în starea aceasta, n-am să o mai văd niciodată, gîndi el. Se duse la ea, o luă în braţe şi o sărută.

— Te-nşeli, zise el. Vom vedea filmul.

Jean surîse, dar buzele îi tremurau uşor, ca şi cînd făcea un efort pentru a zîmbi.

— Atunci îmbracă-te mai repede. Nu îmi face plăcere să pierd începutul unui film.

Rudolph se duse în dormitor. Îşi puse cravata şi se încălţa. Arunca o privire, în timp ce îşi îmbrăca haina, spre patul răvăşit ca un cîmp de bătălie părăsit.

Cînd se înapoie în camera de zi, constată că Jean îşi luase toata aparatura şi o atîrnase pe umăr. Încercă să o convingă să o lase acolo, dar fără succes.

— Pentru o singură după-amiază de sîmbătă, e destul cît am ramas aici, spuse ea.

A doua zi dimineaţa, în timp ce conducea maşina pe şoseaua udă de ploaie, încă

neaglomerată, spre şcoala lui Billy, Rudolph se gîndea la Jean, nu la nepotul său. Filmul, la care fuseseră împreună, îi dezamăgise. Dupa aceea cinaseră într-o cîrciumioară de pe Third Avenue, discutasem tot soiul de fleacuri care nu îl interesa pe niciunul din ei – despre filmul vizionat, despre alte filme sau despre piese pe care la văzuseră, despre cărţi şi reviste pe care le citiseră, despre diferite zvonuri provenite de la Washington. Evitaseră subiectele legate de căsătorie sau amanţi.

Amîndoi erau teribil de obosiţi, ca după un efort fizic vlaguitor. Băuseră mai mult decît obişnuiau. Dacă ar fi fost prima lor ieşire împreună, fiecare şi-ar fi închipuit despre celălalt că este un tip anost. Terminaseră de mîncat fripturile şi luaseră cîte un coniac. Între timp cîrciumioara aproape se golise şi Rudolph răsuflase uşurat cînd, în cele din urmă, o urcase pe Jean în taxi.

330

Se înapoiase pe jos acasă, în apartamentul cufundat în linişte, şi încuiase uşa. Locuinţa, decorată în culori ţipătoare şi cu mobilă pretins modernă, avea aspectul unui car alegoric rămas de la carnavalul de anul trecut. Patul răvăşit, mototolit şi abandonat lăsa împresia de harababura patronată de o gospodină neglijentă, nu de cuib cald al dragostei consumate. Dormise un somn greu, agitat, iar dimineaţa cînd se trezise şi îşi amintise de noaptea precedentă, precum şi de corvoada care îl aştepta în ziua respectivă, vremea mohorîtă şi ploaia care cernea din văzduhul sumbru i se părură tocmai potrivite cu starea sa sufletească de la sfîrşitul acestei săptămîni.

Telefonase la şcoală şi lăsase un mesaj pentru Billy, anunţindu-l ca va fi acolo în jur de douăsprezece şi jumătate ca să-l ia să prînzească împreună la restaurant, dar sosise mai devreme decît se aşteptase, imediat după ora douăsprezece. Ploaia încetase, razele reci ale soarelui se filtrau printre norii zdrenţuiţi, dar nu se vedea ţipenie de om şi nici o mişcare nu însufleţea campus-ul şcolii. Gretchen descrisese şcoala şi peisajul înconjurător ca un loc foarte atrăgător pe vreme bună

sau în anotimpul blînd. Acum însă clădirile răzleţe, aparent pustii, şi pajiştile noroioase sub cerul plumburiu aveau ceva din atmosfera mohorîtă a unei puşcării. Opri maşina în faţa clădirii care în mod evident era cea principală şi cobori nehotărît, neştiind unde să-şi caute nepotul. Apoi, din capela care se afla la vreo sută de metri mai încolo, auzi glasuri tinereşti ce cîntau cu avînt: „Păşiţi înainte soldaţi creştini!”

Participarea obligatorie la slujba de duminica, gîndi Rudolph. Cristoase, încă se practică

sistemul acesta în şcoli! Cînd era adolescent de vîrsta lui Billy, el trebuia doar să salute drapelul în fiecare dimineaţă şi să repete legămîntul de fidelitate faţă de Statele Unite. Iată avantajul şcoiilor publice, religia este separată de stat! Un Lincoln Continental luxos trase la scară şi opri.

O şcoală bogat înzestrată, care pregătea viitorii conducători ai Americii! Maşina lui Rudolph era doar un Chevrolet. Se întreba ce ar zice lumea dacă ar apărea la ceremoniile organizate aici pe motocicleta sa, pe care o avea încă, dar o folosea rareori. Un bărbat cu ţinută impunătoare, într-un impermeabil elegant, coborî lăsînd în maşină o doamnă. Părinţi care menţineau o vagă legătură la finele săptămînii cu viitorii lideri ai ţării! Rumen, vioi, stăpîn pe sine, purtarea lui demonstra că este cel puţin preşedintele unei societăţi importante. Rudolph îi deosebea acum cu uşurinţă pe tipii de genul acesta.

— Bună dimineaţa, domnule, salută Rudolph în maniera sa obişnuită de a se adresa preşedinţilor de companii. Aţi putea să-mi spuneţi cum să ajung la sala Silitoe? Tipul zîmbi larg etalînd o impecabilă lucrare dentară din aur, în valoare de cinci mii de dolari.

— Bună dimineaţa, bună dimineaţa. Da, desigur. Şi băiatul meu a locuit acolo anul trecut.

De fapt este cel mai bun cămin din campus. Iată-l! Arătă cu mîna o clădire la vreo patru sute de metri. Puteţi merge cu maşina pînă acolo, dacă doriţi. O luaţi chiar pe aleea aceasta.

— Mulţumesc, îi zise Rudolph.

Din capelă continua să se audă imnul cîntat de elevi. Tatăl ciuli urechea.

— Încă îl slăvesc pe Dumnezeu, zise el.

Rudolph urcă în Chevroletul său şi se îndreptă spre sala Silitoe. Coborî şi, în trecere, aruncă

ochii pe placa prinsă de perete în memoria locotenentului Silitoe, apoi pătrunse în clădirea dominată

de linişte. O fetiţă de vreo patru ani, îmbrăcată în salopetă, se rotea prin sala comună, în dezordine, 331

de la parter, pedalînd de zor o tricicletă. Un setter mare lătră la el. Rudolph era puţin descumpănit: nu se aştepta să găsească o fetiţă de patru ani într-o şcoală de băieţi.

O uşă se deschise şi în prag apăru o femeie cu chip plăcut şi obraji bucălaţi, îmbrăcată în pantaloni. Se duse la cîine şi se răsti:

— Taci, Boncy! Apoi zîmbi către Rudolph. E inofensiv, zise ea. Rudolph nu se dumirea ce căuta acolo femeia.

— Sînteţi un tată? întrebă ea. Apucase cîinele de zgardă, sugrumîndu-l pe jumătate. Setterul îşi agita violent coada în semn de bucurie.

— Nu chiar, răspunse Rudolph. Sînt unchiul lui Billy Abbott. I-am telefonat de dimineaţă

că vin.

O expresie curioasă – de îngrijorare? de bănuială? de uşurare? – umbri faţa plăcută, dolofană

a femeii.

— A, da, zise ea. Vă aşteaptă. Eu sînt Mollie Fairweather, soţia directorului căminului.

Asta explica totul: prezenţa copilului, a cîinelui şi a femeii însăşi acolo. Dacă ceva era în neregulă cu Billy, lucrul acesta nu se datora acestei femei sănătoase şi plăcute, hotărî Rudolph în sinea sa.

— Băieţii vor reveni din clipă-n clipă de la capelă. Nu vreţi sa intraţi la noi, să serviţi, poate, un pahar, în timp ce aşteptaţi? îl întrebă ea.

— Nu vreau să vă deranjez, zise Rudolph, dar nu refuză, iar doamna Fairweather o luă

înainte.

Camera în care intrase era spaţioasă, confortabilă, plină de cărţi, cu mobilă destul de uzată.

— Şi soţul meu este la capelă, explică doamna Fairweather. Cred ca mai avem ceva sherry49

în casă. Un copil se auzi ţipînd dintr-o camera învecinată. Este cel mic, îl lămuri ea, îmi dă de veste că există. Turnă în grabă sherry în păhărelul lui Rudolph, se scuză şi plecă în grabă să vadă ce vrea copilaşul. Ţipetele încetară imediat. Se înapoie, netezindu-şi parul şi îşi turnă şi ei sherry. Vă rog să

luaţi loc, îl pofti ea pe Rudolph.

Se aşternu o tăcere apăsătoare. Rudolph avea senzaţia ca femeia aceasta, care îl întîlnise pe Billy pentru prima oară doar cu cîteva luni în urmă îl cunoştea totuşi mai bine decît el, care acceptase orbeşte, făra măcar să se informeze mai complet, misiunea delicată de a descoperi ce îl frămînta pe băiat şi, dacă era nevoie, de a-l salva. Nu îi trecuse prin cap să-i ceară lui Gretchen să-i citească la telefon scrisoarea care o tulburase atîta.

— E un băiat foarte drăguţ Billy, zise doamna Fairweather. Frumuşel, cu purtări alese. Unii băieţi aici la noi parcă-s sălbatici, domnule..., ezită ea.

— Jordache, se prezentă Rudolph.

— De aceea îi apreciem pe cei care dau dovadă de bună-creştere. Sorbi din păhărel.