Brusc Rudolph realiză că nici unul din mulţimea băieţilor care se scurgea pe lîngă ei rîzînd, zburdînd, discutînd cu aprindere nu se oprise să-i spună o vorbă lui Billy şi că acesta nici măcar nu se salutase cu vreunul dintre ei. Situaţia era serioasă, aşa cum bănuise Gretchen. Poate chiar şi mai serioasă, îşi zise Rudolph.

Îl luă pe după umeri: Billy nu reacţionă.

— Hai să mergem, îl îndemnă Rudolph. Tu ai să-mi arăţi drumul. Conduse maşina, rulînd lent, prin campus-ul încîntător, cu băiatul posomorît lîngă el; trecu prin faţa clădirilor aspectuoase şi a terenurilor de sport plănuite şi realizate cu generozitate şi inteligenţă, spre folosul tinerilor, de către această şcoală dotată cu personal calificat de talia soţilor Fairweather. Rudolph se întreba totuşi cum de se încumetau să se angajeze la o treabă atît de dificilă şi delicată, cum era educarea unui număr de tineri atît de mare şi atît de diferiţi unul de altul.

— Eu ştiu de ce domnul acela n-a vrut să-i împrumute tatei maşina. Pentru că a proptit-o cu spatele de un copac cînd a dat înapoi ca să o scoată din terenul de parcare. Băuse două pahare de vin la masă şi două coniacuri după, zise Billy în timp ce mîncau.

Rudolph se felicită că el nu băuse decît apă, altminteri Billy l-ar fi aşezat şi pe el, cel puţin în gînd, printre alcoolici.

— Poate că îl amărîse ceva, spuse Rudolph conciliant. Nu avea misiunea să sape legăturile de iubire, dacă mai existau, dintre fiu şi tată.

— Cred că ai dreptate. În ultimul timp pare să fie tare nefericit, zise Billy, continuînd să

înfulece. Oricare ar fi fost motivul nemulţumirilor sale sufleteşti, ele nu-i influenţaseră negativ pofta de mîncare. Rudolph comandase un meniu copios, americănesc, compus din antricoate, homar, biftec, pîine proaspătă, caldă, servit de chelneriţe drăguţe, îmbrăcate în uniforme modeste.

Zumzet voios de voci tinere plutea prin sala spaţioasă a restaurantului. Feţe de masă roşii, în carouri, acopereau mesele. Se aflau acolo multe grupuri de băieţi de la şcoala lui Billy, cîte cinci-şase în jurul fiecărei mese, invitaţi de unul din colegii ai căror părinţi veniseră să-şi vadă odrasla.

Rudolph se întreba dacă va avea şi el cîndva un fiu pe care îl va da la şcoală şi care îşi va invita prietenii la masă atunci cînd se va duce să-l viziteze. Poate peste vreo cincisprezece ani, dacă Jean s-ar mărita cu el. Dar cum va arăta Rudolph peste cincisprezece ani, cum va arăta Jean, cum va arăta fiul său? Vreun introvertit taciturn, bîntuit de frămîntări sufleteşti ca Billy? Sau vesel, deschis, aşa cum par a fi băieţii de la celelalte mese? Vor mai exista şcoli ca aceasta, vor mai fi restaurante cu meniuri asemănătoare celui pe care îl consumau astăzi şi părinţi beţi care să buşească maşina de 335

un pom la orele două după-amiaza? Ce riscuri îşi asumaseră aceste mame blînde şi aceşti taţi comozi în urmă cu cincisprezece ani, aducîndu-i pe lume cînd războiul de-abia se terminase, iar norul atomic încă nu se risipise de pe cerul planetei noastre? Poate îi voi spune lui Jean că voi mai cumpăni în privinţa noastră, îşi zise Rudolph.

— Cum e mîncarea la şcoală? întrebă Rudolph ca să întrerupă tăcerea prelungită.

— E-n regulă, răspunse Billy.

— Băieţii cum sînt?

— În regulă, ă... adică nu chiar în regulă, reveni Billy. Prea trăncănesc, prea se laudă cu taţii lor, că sînt cine ştie ce mahări, că au luat masa cu preşedintele căruia i-au dat sfaturi ce să facă, cum să conducă ţara, că îşi petrec vacanţa la Newport, că au grajduri cu cai la moşie, că pentru prezentarea în societate a surorilor lor au organizat petreceri care au costat douăzeci şi cinci de mii de dolari fiecare....

— Tu ce spui cînd îi auzi vorbind aşa?

— Tac. Billy îl privi pe unchiul său cu ostilitate. Ce ai vrea să le spun? Că tatăl meu locuieşte într-o singură cameră şi a fost dat afară din slujbă de trei ori în ultimii doi ani? Sau să le spun ce şofer grozav este după ce a luat masa de prînz? Billy vorbea potolit, fără inflexiuni în voce, cu o maturitate alarmantă.

— Dar despre tatăl tău vitreg?

— Ce-i cu tatăl meu vitreg? E mort! Iar înainte de a muri, dacă găseai cinci-şase băieţi în toată şcoala care să fi auzit de el. Ei socotesc că oamenii care urcă pe scenă sau fac filme sînt nişte aiuriţi.

— Dar profesorii? întrebă Rudolph căutînd cu disperare să descopere măcar un punct comun de înţelegere cu Billy.

— N-am treabă cu ei, răspunse acesta, punînd unt cu cuţitul pe cartofii fierbinţi din farfurie.

Îmi fac temele şi asta-i tot.

— Ce nu este în regulă, Billy? Sosise timpul să abordeze direct problema. Nu îl cunoştea suficient pe băiat pentru a-l lua pe ocolite.

— Mama ţi-a cerut să vii la mine, nu? Billy îl privea şmechereşte provocator.

— Dacă ţii să ştii, da.

— Îmi pare rău că am necăjit-o, se scuză Billy. N-ar fi trebuit să-i scriu.

— Ba ai făcut foarte bine că i-ai scris. Ce nu merge, Billy? îl întrebă din nou Rudolph.

— Nu ştiu. Băiatul încetase să mănînce şi în mod evident se lupta să-şi controleze glasul.

Totul. Cred că o să mor dacă mai rămîn acolo.

— Bineînţeles că n-ai să mori. Nu se moare din atîta, răspunse aspru Rudolph.

— Ai dreptate. Cred că n-am să mor. Doar că aşa simt. O clipă Billy se bosumflă ca un copil. E o deosebire, nu-i aşa? Dar şi simţirea e reală nu? întrebă Billy.

— Da, aşa este, admise Rudolph. Vorbeşte.

— Nu e pentru mine şcoala asta, zise Billy. Nu vreau să fiu crescut ca toţi băieţii de acolo, nu vreau să le semăn cînd voi fi mare. Mă uit la taţii lor. Majoritatea au frecventat aceeaşi şcoală cu douăzeci şi cinci de ani în urma. Sînt la fel ca şi copiii lor, doar că sînt mai în vîrstă. Îl povăţuiesc pe preşedintele ţării ce să facă şi să dreagă, dar habar n-au că a existat Colin Burke, un mare om şi 336

nici că a murit. Eu nu fac parte din lumea or, Rudy, nici tata şi nici Colin Burke nu s-ar fi împăcat cu mentalitatea lor. Daca voi continua să rămîn acolo, după patru ani o să ajung ca ei şi nu vreau!

Nu ştiu... Clătină capul neputincios şi deznădăjduit, iar părul blond i se răvăşi căzîndu-i pe fruntea lată, moştenire de la tatăl său. Ştiu ca mă socoteşti un zăpăcit, unul din băieţii aceia măcinaţi de dorul căminului părintesc, care pune la inimă faptul că nu l-au ales căpitan al echipei şcolii sau ceva asemănător...

— Eu nu gîndesc deloc cum crezi tu, Billy. Nu ştiu dacă ai sau nu dreptate, dar văd că ai cumpănit bine motivele. Dor de casă îşi zise Rudolph. Ideea izvorîse din fraza rostită de Billy. Care casă? se întrebă.

— Uite, participarea obligatorie la slujbele religioase şi la rugăciunile de la capelă, reluă

Billy. Să mă prefac că sînt credincios? Dar eu nu sînt credincios, mama nu e credincioasă, tata nu e credincios şi nici Colin n-a fost credincios. De ce să fiu eu oropsit pentru toată familia, să ascult predicile acelea insipide? Să fii cinstit, în purtare şi gînduri, să nu te preocupe relaţiile sexuale!

Domnul nostru Iisus Cristos s-a jertfit ca să ne izbăvească de păcate. Mă crezi în stare să îndur asemenea palavre de şapte ori pe săptămînă?

—

Nu prea, recunoscu Rudolph.

Logica băiatului i se părea corectă. Chiar şi ateii au răspunderi religioase faţă de copilul lor.

— Şi banii? continuă Billy coborînd glasul cînd o chelnenţa trecu pe lîngă ei. De unde bani pentru educaţia mea pretenţioasa, acum că a murit Colin?

—Nu-ți face griji din pricina asta, îl linişti Rudolph. I-am spus mamei tale că de problema aceasta mă ocup eu.

Billy îl privi cu ostilitate ca şi cînd Rudolph ar fi mărturisit ca punea la cale ceva împotriva lui.

— Nu cred, unchiule Rudy, că îmi placi atît de mult ca sa accept ceea ce vrei să faci pentru mine, zise el în cele din urmă.

Rudolph era şocat, dar reuşi să se stăpînească. Trebuia să ţină seama că Billy avea doar paisprezece ani.

— De ce nu mă placi, Billy? întrebă el calm.

— Pentru că aparţii acelei lumi, răspunse cu sinceritate Billy. Să-l trimiţi pe copilul tău la şcoala asta!

— Mă abţin să calific cee ce ai spus acum.