Cochetase puţin şi cu ideea de a o instala singură, într-un apartament, cu Martha ca îngrijitoare. Dar nu putea îndura nici măcar în gînd expresia de pe chipul ei – cînd ar scoate-o pentru ultima oară pe uşa casei - dominată de durerea provocată de ingratitudinea unui fiu pe care îl iubise mai presus de orice şi de oricine în viaţa ei, un fiu ale cărui cămăşi le călcase la miezul nopţii, după douăsprezece ore de trudă neîntreruptă, în picioare, în prăvălie, un fiu pentru care sacrificase tinereţe, soţ, prieteni, pe ceilalţi doi copii ai ei.

Şi în felul acesta rămăsese mai departe acolo. Rudolph nu era un fiu care nu îşi cunoştea îndatoririle şi nu îşi achita datoriile filiale.

— Cine-i sus? Ai adus o femeie, zise ea pe ton acuzator.

— Nu am adus niciodată în casă o femeie, cum spui tu, deşi – dacă vroiam – nu ştiu ce m-ar fi putut împiedica, răspunse Rudolph.

— Sîngele lui taică-tău, moştenire grea, zise ea pornită.

— E nepotul tău, mamă. L-am adus de la şcoală, o lămuri el.

— Să nu-mi spui că paşii aceia erau ai unui copil de şase ani. Am urechi bune.

— Nu e băiatul lui Tom. E fiul lui Gretchen, zise Rudolph.

— Să nu aud numele ăsta în casă! îşi astupă, dramatic, urechile cu palmele. Învăţase de la televizor o anumită gestică.

Rudolph şedea lîngă ea, pe marginea patului. Îi luă cu blîndeţe mîinile şi le ţinu într-ale sale.

Am fost prea îngăduitor, această discuţie trebuia să o am de mult cu ea, își zise ea.

—

Acultă, mamă, vorbi Rudolph în cele din urmă. E un băiat foarte bun, e necăjit şi...

342

— Nu vreau în casa mea plodul tîrfei ăleia, respinse ea din nou, cu vehemenţă.

— Gretchen nu e tîrfă, fiul ei nu e „plod”, cum spui tu. Iar casa aceasta nu este a ta, o puse la punct Rudolph, calm, dar fără menajamente.

— A venit ziua să aud cuvintele la care mă aşteptam, rosti cu durere mama.

Rudolph ignoră invitaţia ei la melodramă.

— Rămîne doar cîteva zile la noi, continuă el. Are nevoie de căldură sufletească şi de grija pe care i le vom da şi eu şi tu şi Martha.

— Şi ce o să-i spun părintelui McDonnell? Mama îşi înălţă ochii, supradimensionaţi de lentile, spre cerurile la porţile cărora se afla, în mod teoretic, părintele McDonnell.

— Ai să-i spui că, în sfîrşit, ai dobîndit harul şi ai aflat ce înseamnă virtutea creştinească, răspunse Rudolph.

— Tu vorbeşti de virtute creştinească? Ai văzut tu, vreodată, interiorul unei biserici? întrebă

ea patetic.

— N-am timp de ceartă, mamă. Mă aşteaptă Calderwood, trebuie să fiu la el în cîteva minute. O să-ţi spun eu cum ai să te porţi cu băiatul. Rudolph vorbea calm, fără să ridice tonul.

— Nu-i voi permite să apară în faţa mea, i-o reteză ea scurt, interpretînd greşit liniştea lui aparentă. O să încui uşa, iar masa mi-o va servi Martha în cameră, pe tavă.

— Ai să faci cum crezi, mami, vorbi Rudolph calm în continuare, dar dacă nu mă asculţi, nu ai să mai capeţi nimica: nici maşină, nici bani ca să-i îndopi pe popi, nici contul de la magazin nu îl mai onorez, nici partide de bridge n-ai să organizezi, nici la coafor n-ai să te duci... Cugetă la ce ţi-am spus şi cumpăneşte. Se ridică. Trebuie să plec. Martha a pregătit cina pentru Billy. Te sfătuiesc să te duci şi tu.

Lacrimi şiroiau pe obrajii ei cînd Rudolph părăsi camera. Ce nedemn, să şantajezi o bătrînă!

îşi zicea ei. De ce oare nu putea să-şi dea duhul aşa cum se cuvenea? Fără ondulaţii permanente, nemachiată, nerujată?

În vestibul se afla o pendulă mare. Rudolph calculă că avea timp să-i telefoneze lui Gretchen în California cu condiţia să o facă fără întîrziere. Ceru imediat să i se facă legătura şi îşi pregăti, între timp, încă un pahar de bourbon. Calderwood n-avea decît să simtă că a băut, pe Rudolph bătrînul nu îl impresiona.

În timp ce sorbea cu plăcere băutura, rememoră ce făcea cu o seară înainte la aceeaşi oră: şedeau îmbrăţişaţi, el şi Jean, în patul moale, moleşiţi şi de căldura şi de efortul fizic; ciorapii roşii de lînă zăceau aruncaţi prin cameră, iar respiraţia ei, dulce ca briza, se împletea cu a lui, cu arome de lămîie şi rom. Oare mama lui cunoscuse vreodată îmbăţişarea îmbătătoare a unui amant, într-o după-amiază friguroasă de decembrie, abandonată în braţele iubitului, cu îmbrăcămintea împrăştiată

de-a valma prin odaie?

Imaginea refuză să se materializeze. Iar Jean, va ajunge oare şi ea la bătrîneţe să stea într-un pat impozant, rujată, avară şi rea, privind de după lentilele groase ale ochelarilor? Mai bine să nu se gîndească la aşa ceva!

Telefonul sună. Era Gretchen. Rudolph îi povesti totul, cît mai clar şi scurt cu putinţă, asigurînd-o că Billy se simte bine acasă, cu el, iar dacă ea vrea îl trimite la Los Angeles cu avionul, în următoarele două-trei zile; doar dacă nu cumva voia să vină ea pe Coasta de Est.

343

— Nu, refuză ea. Trimite-l aici cu avionul.

O undă de bucurie şmecherească îi inundă inima; avea o scuză ca să se ducă, marţi sau miercuri, la New York şi să se vadă cu Jean.

— Nici nu ştii cît îţi sînt de recunoscătoare, îi mulţumi Gretchen lui Rudolph.

— Prostii, răspunse el. Cînd voi avea un băiat, cred că la fel ai să te îngrijeşti şi tu de el. O

să-ţi comunic cu ce avion l-am trimis. Şi poate vin şi eu curînd pe acolo să te văd.

Vieţile altora.

*

**

Calderwood în persoană îi deschise cînd Rudolph sună la uşă. Era îmbrăcat de duminică, deşi îndatoririle creştineşti le îndeplinise: purta un costum de culoare închisă, cu vestă, cămaşă albă, cravată asortata în nuanţe mohorîte, pantofi negri cu tocuri năltuţe. În locuinţa sobra a familiei Calderwood nu era niciodată lumină suficientă, de aceea Rudolph nu reuşi să distingă clar expresia de pe faţa bătrînului atunci cînd acesta îl întîmpină cu glas neutru:

— Intră, Rudy, ai întîrziat puţin.

— Îmi pare rău, se scuză Rudolph urmîndu-l pe Calderwood care călca apăsat, cu măsură, conştient parcă de numărul redus al paşilor care îl despărţeau de mormînt şi de aceea voind să-i economisească, să nu-i risipească fără rost.

Calderwood îl conduse într-o încăpere semiîntunecoasă, căptuşita cu lambriuri de stejar, pe care o numea camera sa de lucru şi care era mobilată cu o masă din lemn de mahon şi şase scaune, cam ponosite, din lemn şi piele. Bibliorafturi şi dosare ticsite de documente, facturi şi chitanţe referitoare la afaceri încheiate cu douăzeci de ani în urmă, umpleau un şir de rafturi prevăzute cu geamuri. Calderwood nu avea încredere să le depoziteze în dulapurile modeste de la subsolul clădirii, unde se păstrau în mod obişnuit hîrtiile vechi privind afacerile sale, căci orice slujbaş curios şi-ar fi putut vîrî nasul în ele.

— Stai jos, Rudy. Calderwood îi indică unul din scaunele din faţa biroului. Ai băut, Rudy, constată el taciturn. Şi ginerii mei, regret să o spun, obişnuiesc să bea. Cele două fiice mai mari ale lui Calderwood se măritaseră în urmă cu cîtva timp, una cu un bărbat din Chicago, cealaltă cu unul originar din Arizona. Rudolph avea senzaţia că fetele îşi aleseseră soţii nu din dragoste, ci pe criterii geografice, ca să plece cît mai departe de tatăl lor. Dar nu pentru asta te-am chemat, începu Calderwood. Voiam să discutăm ca de la bărbat la bărbat cînd femeile nu-s acasă. Doamna Calderwood şi Virginia s-au dus la cinematograf, aşa că putem vorbi în linişte. Nu era în obiceiul bătrînului să purceadă la discuţie cu preliminarii elaborate. Părea că nu se simte în largul său, ceea ce de asemenea era ceva neobişnuit la el. Rudolph aştepta şi îl privea cum se juca ba cu perforatorul, ba cu setul demodat de călimări de pe masă. Calderwood tuşi ca să-şi dreagă glasul. Rudy, continuă

el, purtarea ta mă surprinde. O clipă Rudolph crezu că bătrînul descoperise legătura sa cu Jean. Da, nu te-am cunoscut deloc aşa. Vocea sa acum era tristă. Mi-ai fost ca şi băiatul meu. Ba, aş zice, chiar mai mult decît atîta. Credincios sincer, un om pe care mă puteam bizui. Bătrînul cercetaş cu ochi de vultur şi insigne de merit, gîndi Rudolph. S-a petrecut ceva cu tine, ceva neaşteptat, brusc, 344

îşi reluă Calderwood ideile. Ai început să unelteşti în spatele meu, fără nici un motiv. Ştiai prea bine că puteai veni oricînd şi suna la uşa mea, iar eu te-aş fi întîmpinat cu bucurie.

— Domnule, zise Rudolph, socotind că vîrsta înaintată era de vina că bătrînul o luase razna, nu pricep nimica.